Traducerea ca angelologie orizontală, aşadar.
*
M-am întrebat, aşadar, după cum urmează. Am propus, altfel spus, următoarele întrebări, deloc retorice, pentru a "desţeleni" terenul de discuţie, în care ideea de traducere nu este, încă, deloc evidentă, sau suferă de o evidenţă depăşită a minoratului şi a accesoriului.
DE CE să (mai) traducem teorie, nu e deja tradus totul (subînţeles: în engleză)? Păi tocmai şi abia teorie trebuie să traducem: cuplajul epistemologic exploziv teorie-traducere.
CE traducem când traducem teorie: cărţi, autori, curente, idei, concepte, stiluri, dezbateri, culturi critice? Traducem tradiţii traductive, interpretative, consensuri locale de înţelegere, convenţii şi acorduri implicite, transformări nechestionate, aproprieri şi deplasări, adică creaţii de sens.
CUM traducem? À la lettre (¹ mot-à-mot) (Antoine Berman). Literal (atenţia la litera gîndirii-expresie) nu înseamnă (deloc) cuvînt-cu-cuvînt. Nu traducem cuvinte, traducem litere, literalităţi: litera spiritului (spiritul nu se manifestă decît în/ca literă).
Traducerea-cercetare, traducerea e cercetare, iar cercetarea e, tocmai, negociere trans-traductivă. Tocmai de aceea, traducerea trebuie să (re-)devină urgent, ca spirit şi ca practică, activitate curricular-academică formatoare (libertate + responsabilitate) recunoscută, fie şi doar pentru că, dacă traduci, nu poţi să plagiezi hard (copy-paste) sau soft (parafrazînd). Decît să comentezi moale, neangajant, nefăcînd decît să preiei pasiv idei gata mestecate ca şi cum ai fi un closet spiritual mort, nu un stomac şi un intestin intelectual viu, mai bine să încerci, bărbăteşte, să le înfrunţi traducîndu-le, adică poziţionîndu-te în acelaşi timp critic (cu distanţă de raportare) şi etic (recunoscînd respectuos alteritatea şi, mai mult, "profitînd" de ea ca să-ţi creezi relaţional propria poziţie) faţă de ele, fiind somat să creezi raportat, situat, adaptat, adică să-ţi înţelegi-asumi-creezi propria poziţie, propria situare/situaţie.
A traduce, aşa cum spune un cercetător al domeniului (Michèle Leclerc-Olive), înseamnă a încerca să "eviţi normativitatea indusă" a conceptelor, adică să produci, să antamezi, să semnalezi nevoia unei re-"conceptualizări locale". Doar astfel "localizate" pot conceptele să fie cu adevărat folosite, adică productive, unelte creatoare de unelte. Dar poate tocmai de aceea şi sîntem ţinuţi să nu traducem, ca nu cumva să ne apropriem conceptele şi ideile şi să le punem la lucru, să producă, şi doar să le comentăm pasiv, aservit, exterior, epistemo-colonial.
Traducere - Cercetare - Formare - Creaţie.
Potenţialul critic-inovator al traducerii.
*
O anecdotă. Nu-mi mai amintesc cine povesteşte că l-ar fi surprins pe G. Călinescu copiind, transcriind fraze, pagini din Odobescu, pentru a-i "prinde", critic, stilul. De fapt, Călinescu încerca să-l "traducă" pe Odobescu, dar nu avea cum. Şi atunci, pentru că nu putea să-l traducă, dar trebuia, critic, s-o facă, trans-scria.
Limba română, ca orice limbă naţională, "naturală", "maternă", nu este o substanţialitate unitară, ci, tocmai, un spaţiu de traducere, o traductibilitate sporită. Ne simţim, matern, bine în limbi tocmai pentru că, aparent, sîntem scutiţi de traducere şi păream a ne înţelege fără traducere.
*
"Ştiinţele socio-umane" presupun traducerea şi operează traduceri, elaborează protocoale de traducere şi practică, epistemologic, traducerea: antropologia şi sociologia, de pildă. Ştiinţele sociale sînt protocoale de traducere. Într-un mod în acelaşi timp straniu şi absolut trivial (dar tocmai în asta constă straniul), ideea de traducere este foarte curent folosită ca reper metaforic, ceea ce presupune un statut epistemologic cu adevărat bizar, într-adevăr straniu, dislocat, adică propriu-zis traductiv.
Ce vreau să spun? Că există situaţii, momente, domenii, sectoare, operaţii culturale care, pentru a fi făcute mai uşor de înţeles, sînt comparate analogic cu traducerea. Or, traducerea are un statut cultural "oficial" secund, subaltern. Cum se face atunci că ea poate fi folosită ca reper euristic şi epistemologic? Cel mai adesea, traducerea este invocată explicativ între "ghilimele", deşi ea nu are, cum spuneam, un statut de sine stătător, fără ghilimele, puternic: traducerea e o umbră, o stare de minorat. Şi totuşi, este folosită ca model analogic explicativ: ca meta-traducere.
Or, propunerea mea practică şi politică, epistemologic-curriculară, provocarea mea este ca, acolo unde şi atunci cînd operaţii, situaţii, momente etc. sînt comparate analogic-explicativ cu traducerea, sînt descrise ca "traduceri", între ghilimele, traducerea interlingvistică, ca model cultural în acelaşi timp precis şi tare să fie studiată în sine, propriu-zis, literal, ca atare, fără ghilimele, nu doar aluziv-metaforic. Echivocul trebuie spulberat. Atunci cînd ne vine să spunem că ceva e o "traducere" sau "ca o traducere", să ne oprim şi să facem loc studierii traducerii propriu-zise, adică traducerii interlingvistice (care niciodată nu e doar atît).
Ce spuneţi?
Pe scurt şi în concluzie, traducerea de teorie este un loc cultural şi politic strategic cu miză enormă deoarece teoria însăşi este - sau hai să spunem: presupune - înainte de toate traducere. Printr-o meta-teorie a traducerii de teorie, ideea de traducere devine vizibilă şi centrală: punct arhimedic.
Căci nu tocmai asta face, în general, cercetarea teoretică: explicitează şi tematizează presupoziţiile, presupusul, temeiurile practice nechestionate? Adică. în cazul nostru, traducerea, ca presupus al culturii şi al umanului?