Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Primul an de publicitate

În 1990, eram conştient că încep o aventură în România


Petre Barbu, un interviu cu Radu Florescu

04.03.2016
Editura Tandem Media
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
CARTE DE VIZITĂ

Radu Francis Florescu s-a născut în 1961. În anul 1983, a absolvit Şcoala de Business din cadrul Facultăţii Boston (SUA).
Este licenţiat în Marketing şi Finanţe. Până să vină în România, a ocupat mai multe poziţii specifice în diferite firme: Tricon - SUA (Commodity Trader), Fretoil - Franţa (Account Executive), Shearson Lehman Hutton - SUA (Floor Trading Operations).
La sfârşitul anului 1993, a fondat în România agenţia de publicitate Bates Centrade Saatchi&Saatchi, una dintre primele firme de publicitate din ţară.
În calitate de fondator şi director executiv, a dezvoltat grupul de comunicare Satachi România, care cuprinde mai multe firme de comunicare.
Este membru şi cofondator a mai multor organizaţii de publicitate şi de business din România: Asociaţia Internaţională a Publicităţii (IAA)- filiala România, Uniunea Agenţiilor de Publicitate din România (UAPR) şi Junior Achievement Program.
Este căsătorit şi are trei băieţi.

În aprilie 1990, americanul Radu Florescu dormea în cursa Tarom care traversa Atlanticul, spre Bucureşti. Avea 29 de ani, o familie şi o viaţă aşezată. La un moment dat, şi-a simţit cămaşa udă. Din plafonul avionului curgea apă. Poate că se spărsese o conductă, poate că ploua, poate că îngerul său păzitor plângea. Radu Florescu se pregătea să descopere o nouă lume: România.


Petre Barbu: Dacă ar fi să asociezi o melodie anume cu starea sufletească pe care o aveai în anul în care ai început să faci business de publicitate în România, care ar fi aceasta?
Radu Florescu: Nu ştiu dacă a fost compus în 1991, dar îmi aduc aminte de cântecul lui Rolling Stones, Start Me Up. Cred că este un cântec potrivit pentru munca mea de atunci. Nu-mi amintesc unde l-am ascultat pentru prima dată. Dar pot spune că Start Me Up este un cântec cu energie care, în cazul meu, poate să-mi schimbe starea sufletească.

P.B.: Ce fel de energie aveai în 1991, când ai început să faci afaceri în România?
R.F.: În primul rând eram mult mai tânăr. Asta contează! Acum, dacă trebuie să... "start me up", durează cu 30 de secunde mai mult decât atunci. Atitudinea mea în 1991 a fost cea a unui om conştient că începe o aventură. Pentru că atunci eram un bărbat tânăr, să zicem, un băiat de 30 de ani, care venea din SUA în România. Aveam un job stabil, bine plătit, aveam o familie şi mulţi prieteni. Eram bine aşezat în lumea mea din America. Dar venind în România am descoperit o altă lume, complet necunoscută. Ştiam această lume doar prin prisma rădăcinilor mele din familie, şi anume prin tatăl meu, Radu Florescu (istoric şi profesor american de origine română - nota P.B.).

P.B.: Dar prima vizită în România a fost în primăvara anului 1990. Îţi mai aminteşti ziua când ai aterizat la Otopeni?
R.F.: Da, prima vizită după 1989... În mai 1990, am luat o cursă Tarom din New York spre Bucureşti. Îmi amintesc că în timpul zborului a curs nişte apă din plafonul avionului, nu ştiu de unde a curs...

P.B.: Curgea apă peste tine?
R.F.: Da, curgea pe mine, în mijlocul avionului care zbura peste Ocean! Eu dormeam şi m-am trezit ud, pur şi simplu!

P.B.: Te-ai speriat?
R.F.: Nu! Dar m-am supărat pentru că plecasem doar cu două cămăşi. Eram îngrijorat că nici nu ştiam dacă în România voi avea posibilitatea să-mi spăl cămăşile pe undeva.

P.B.: La ce hotel ai tras în Bucureşti?
R.F.: Am luat o cameră la Hanul lui Manuc. Nici nu mai ştiu dacă a fost scumpă sau ieftină, dar a fost destul de plăcut. Apoi, m-am plimbat...

P.B.: Scuză-mă, ai venit singur în România?
R.F.: Am venit cu Cristi Burci (fondatorul agenţiei de publicitate Graffiti Advertising - nota autorului).

P.B.: Şi a curs apă în avion şi pe Cristi Burci?
R.F. (râde): Da, da!... Eu am rămas singur în Bucureşti, el s-a dus undeva, am uitat unde, cred că la Turnu Severin, să-şi vadă familia.

P.B.: Ce ţi-a spus tatăl tău, profesorul universitar Radu Florescu, când te-ai decis să pleci în România?
R.F.: A fost împotrivă.

P.B.: Vehement?
R.F.: Nu, nu, tata nu este un extremist. El mi-a spus scurt: "Nu sunt de acord! Ai un job bun aici, trader în investment banking, eşti bine plătit, gândeşte-te la familia ta; acolo, în România, nu este nimic, nici n-o să-ţi poţi plăti facturile la utilităţi!". Tata a avut o reacţie normală, cea a unui părinte care doreşte să-i fie bine copilului său. Iar eu am spus "da", ca orice copil căruia tata îi spune "nu". Cred că şi eu am avut o reacţie normală.

P.B.: Ai fost încurajat în această "aventură" de fraţii tăi mai mari, Nicholas şi John?
R.F.: Nu, fraţii mei nu au avut niciun cuvânt de spus.

P.B.: Cum te-ai simţit ca frate mai mic în familie: mai protejat, mai alintat?
R.F.: Protejat, nu! Fiind mai mic, cred că am învăţat nişte lucruri mai repede decât ei. Noi avem o soră mai mică, dar ca băiatul cel mai mic din familia Florescu nu m-am simţit nici protejat şi nici alintat.

P.B.: Să ne întoarcem la călătoria ta cu Cristian Burci spre Bucureşti, când curgea apă peste voi în avion.
R.F.: Avionul era plin de români stabiliţi în SUA, care se întorceau în România, la rudele pe care nu le văzuseră de ani buni, din cauza regimului comunist din ţară. Ţin minte că erau încărcaţi cu o grămadă de pungi mari de plastic, colorate în alb, roşu şi albastru. Tot drumul a fost o atmosferă apăsată de emoţii. Când a aterizat avionul, mulţi români au început să plângă.

P.B.: Dar tu plângeai?
R.F.: Eu eram foarte curios, pentru că nu mai fusesem în România din 1968, de când eram copil. Nu ştiam ce mă aşteaptă aici. Dar a fost o vizită scurtă, de doar cinci zile.

P.B.: Dar Cristian Burci a plâns?
R.F.: Nu, n-a plâns, ţinea ochii deschişi. (Râde.)

P.B.: Cum ai ajuns să-l cunoşti pe Cristian Burci în America?
R.F.: John, fratele meu, lucra pentru David Frost în Los Angeles. În noiembrie-decembrie '89, dacă vă amintiţi, Nadia Comăneci a fugit din România, cu câteva săptămâni înainte de căderea lui Ceauşescu. Imediat după sosirea la New York, Nadia Comăneci a făcut nişte declaraţii neinspirate şi stupide, care i-au afectat imaginea, astfel încât a pierdut simpatia multor americani şi, mai mult, toate sponsorizările. Ea era cu un tip, Panait, care era căsătorit şi care îşi părăsise familia. El a încercat să vândă imaginea şi povestea vieţii Nadiei, pe care aproape a ţinut-o prizonieră la început, când a ajuns în America. În acelaşi timp, studiourile Disney erau interesate de povestea Nadiei. David Frost, un guru al televiziunii mondiale, a intuit faptul că povestea Nadiei ar putea fi ecranizată şi s-a adresat în acest sens celor de la studiourile Disney. Ca atare, David Frost l-a sunat pe fratele meu John şi l-a rugat s-o cheme pe Nadia la Los Angeles. Deşi au fost pregătiţi scenarişti, filmul nu s-a făcut întrucât cei de la studiourile Disney au făcut tot felul de cercetări în urma cărora au aflat că Nadia nu trecuse prin viaţă ca un înger, aşa cum povestise ea în stânga şi în dreapta. Atunci, cei de la "Disney" au abandonat proiectul filmului.

P.B.: Dar cum a apărut legătura cu Cristian Burci!
R.F.: Aaaa... Într-o zi, aflându-se la Los Angeles, Nadia şi fratele meu, John, s-au dus la un restaurant. În timpul mesei, proprietarul restaurantului a venit la masa lor şi s-a prezentat: "Eu sunt Cristian Burci, sunt român" şi a început să vorbească în româneşte cu Nadia. Astfel, Cristi l-a cunoscut pe fratele meu, John. Atunci, Nadia locuia la John, în Hollywood. După câteva luni, când mă hotărâsem să plec în România, John m-a sunat şi m-a chemat în Los Angeles, ca să cunosc pe cineva despre care credea că mă va putea ajuta în România. Aşa l-am cunoscut pe Cristian Burci, un tip foarte dinamic, foarte vorbăreţ, un fel de dealmaker, care fugise din România înainte de 1989.

P.B.: Ce impresie ţi-a făcut?
R.F.: O impresie bună. Nu este un om foarte sofisticat, dar este direct, ştie să vorbească, este o persoană foarte caldă şi primitoare. Face o impresie foarte bună, în general.

P.B.: El ţi-a propus să mergeţi în România, în aprilie 1990?
R.F.: Nu, eu i-am spus: "Cristi, hai cu mine în România!". Iar el a acceptat pe loc.

P.B.: Deci, decizia de a veni în România să faci afaceri a fost numai a ta?
R.F.: Da, absolut! Decizia am luat-o înainte de a-l cunoaşte pe Cristi.

P.B.: Cum s-a născut această decizie, care au fost resorturile interioare? Sau a învins spiritul de aventură?
R.F.: România a fost ultima ţară care a ieşit din lagărul socialist. Pe atunci, în '89, urmăream cu febrilitate informaţiile din centrul şi estul Europei. Urmăream ce se întâmplă în Polonia, în Germania de Est, în Cehia, în Bulgaria. Nimic despre România, nicio informaţie! Eu, de fapt, sunt român prin originile mele după tată. Până la urmă, s-a întâmplat să cadă Ceauşescu. Atunci, fiind singura familie de origine română din Boston, am fost invitaţi să dăm interviuri la televiziuni şi în presa locală. Şi aşa am început să mă gândesc dacă n-ar fi o oportunitate să mă duc în România, să văd ce potenţial are această ţară. La asta m-am gândit atunci, la 29-30 de ani, cât aveam în acea vreme! Nu aveam niciun plan, nicio idee de ce se întâmplă şi nici ce mă aşteaptă acolo.

P.B.: Revenim la călătoria ta în România, în aprilie 1990. Ce-ai făcut în Bucureşti în cele cinci zile?
R.F.: M-am plimbat. Am străbătut Bucureştiul pe jos, fără să iau niciun taxi. Am mâncat la "Intercontinental" şi la Hotelul Bucureşti. Erau singurele restaurante occidentale, ca să spun aşa. Ţin minte că aveau o pâine bună, ciorbe foarte bune, dar un meniu destul de limitat. În altă parte n-am putut să mănânc serios. Dar asta contează mai puţin. A fost o atmosferă simpatică! Bucureştiul era atunci plin de speranţe. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera.

P.B.: Ce ţi-a plăcut la Bucureştiul acela cenuşiu, abia ieşit din dictatură?
R.F.: Îmi amintesc că mă plimbam pe bulevardul Magheru cu un "New York Times" sub braţ. Şi la fiecare zece metri parcurşi mă opreau diverşi oameni care îmi cereau să se uite un pic în ziar. M-a surprins asta, dar apoi am înţeles că oamenii sufereau de o mare lipsă de informaţie. Şi fiecare om îmi rupea câte o bucăţică din ziar, ca suvenir. Când am ajuns la Piaţa Romană, mai aveam doar o foaie din "New York Times".

P.B.: Cum ai reuşit ă comunici atunci cu oamenii întâlniţi pe stradă?
R.F.: Eu am vorbit atunci numai în franceză şi mai puţin în engleză. Nu ştiam deloc româneşte. Recunosc, eram puţin cam pierdut. Oamenii care auzeau că mă cheamă Radu Florescu se aşteptau să cunoască un alt om. Erau foarte reticenţi când aflau că sunt un străin cu nume românesc.

P.B.: Atunci, în acele cinci zile, te-ai hotărât să începi afaceri în România?
R.F.: Nu! Atunci am descoperit că există o mare lipsă de informaţii în România. Fiind un om cu studii de marketing şi comunicare, m-am gândit că firesc ar fi să încep în România un business legat de comunicare. Primul proiect a fost în 1991, când am încercat să fac un joint-venture între "USA Today" şi "Tineretul liber". Am vorbit atunci cu ziariştii Gabi Năstase, Gabriel Rusu şi Ştefan Mitroi. Acesta din urmă a făcut tot posibilul să blocheze acest proiect. În ciuda faptului că preşedintele "USA Today", David Mazzarella, un cunoscut de-al meu, a fost foarte entuziast când i-am propus această colaborare. Am avut multe întâlniri cu Gabi Năstase şi Gabi Rusu. Ei au fost pentru joint-venture, dar Mitroi a fost împotrivă. Proiectul a fost un eşec.

P.B.: Ca să încheiem prima ta vizită în România, cu ce planuri te-ai urcat în avionul spre America?
R.F.: Să mănânc (râde)! Am suferit de foame în România. De fapt, primul lucru pe care l-am făcut în America, după ce m-am întors din România, a fost să intru în primul restaurant şi să mănânc bine.

P.B.: Cum ai cunoscut oamenii din România? Cine te-a ajutat?
R.F.: La început am cunoscut colegi şi prieteni ai tatălui meu din lumea academică: profesorul universitar Cornelia Bodea, istoricul şi criticul de artă Barbu Brezianu, Răzvan Theodorescu şi mulţi alţii pe care, din păcate, i-am uitat.

P.B.: Ţi se pare amuzant că mai întâi ai cunoscut elita intelectuală şi apoi lumea de business?
R.F.: Aceasta era lumea la care aveam acces.

P.B.: Ambasada Statelor Unite te-a ajutat să-ţi faci conexiuni în România?
R.F.: Puţin. Fireşte, m-am înscris ca cetăţean american în România. Şi la Ambasada Franţei m-am înregistrat, pentru că am şi cetăţenie franceză. Dar reprezentanţii acestor ambasade n-au fost implicaţi în stabilirea unor conexiuni.

P.B.: Ai lansat în România agenţia de publicitate Bates Saatchi&Saatchi la sfârşitul anului 1993. Dar până atunci ai "tatonat terenul" cu sponsorizări pentru programe la TVR. Cum ai ajuns la Televiziunea Română?
R.F.: Tehnic vorbind, până la lansarea agenţiei Saatchi, eram deja în businessul de publicitate prin intermediul firmei Centrade. Prin această firmă am adus pentru TVR programul Guiness Book of Records şi serialul Dallas, sponsorizate de British American Tobacco, pentru marca de ţigarete Kent. Televiziunea Română nu avea bani pentru achiziţia de programe. Noi am cumpărat aceste programe şi la schimb am primit de la TVR spaţii de publicitate. Aveam un minut de reclamă Kent pentru difuzarea unui episod din Dallas. Pe atunci erau permise reclamele la ţigări la TV. Dacă ar fi existat atunci sondaje de audienţă, probabil că Dallas ar fi înregistrat un rating de 90%. Serialul s-a bucurat de un succes imens.

P.B.: Cum au primit oamenii din TVR această afacere?
R.F.: La un moment dat, "un deştept" din TVR a venit cu ideea să scoată reclamele Kent din serialul Dallas. "Nu avem nevoie de publicitate!", mi s-a transmis sec. Cineva din conducerea TVR m-a sunat şi mi-a spus: "Domnule Florescu, vom scoate publicitatea din serial!". "OK, am replicat, avem un contract semnat, dacă scoateţi publicitatea nu veţi mai putea difuza serialul!". S-a lăsat tăcerea la celălalt capăt al telefonului. "Nu vorbiţi serios, nu-i aşa, domnule Florescu?", m-a întrebat în cele din urmă aceeaşi persoană. "Vorbesc foarte serios!", i-am răspuns. "Nu puteţi să faceţi asta!" "Ba da, pot!" şi am încheiat discuţia. Într-adevăr, TVR a difuzat următorul episod fără publicitate. Bineînţeles, atunci am oprit livrarea. A doua zi, toate ziarele au pus pe prima pagină ştirea: "Dallas, oprit la TVR!". Apoi, la poarta TVR s-au strâns oameni care cereau vehement: "Vrem Dallas, vrem Dallas!". După alte două zile, televiziunea a reluat difuzarea cu reclamele inserate.

P.B.: Tu ai derulat aceste afaceri? Sau le-ai făcut împreună cu Cristian Burci?
R.F.: Da, eu le-am derulat. Cristi era în echipa noastră. El a avut un rol de execuţie. De exemplu, trebuia să aibă grijă ca episoadele să fie subtitrate corect, să nu avem probleme cu livrarea episoadelor, cam atât! Fratele meu, John, m-a ajutat foarte mult în această chestiune. John a deschis multe uşi în străinătate fiindcă lucra pentru David Frost. El a girat credibilitate în faţa partenerilor de afaceri străini, de la care am cumpărat programele, pentru că TVR nu avea nici bani şi nici credibilitate.

P.B.: Cristi Burci ţi-a "deschis uşile" la TVR?
R.F.: În niciun caz! Dimpotrivă! El a profitat de toate conexiunile noastre. Să fim bine înţeleşi, Cristi era atunci un necunoscut. El i-a cunoscut cu ajutorul nostru pe Paul Everac sau pe Emanuel Valeriu, care s-au perindat pe atunci la conducerea TVR.

P.B.: Când ai încheiat relaţia de afaceri cu Cristian Burci şi de ce v-aţi despărţit?
R.F.: Este o poveste sensibilă. Prefer să nu mi-o amintesc...

P.B.: Cum ai reuşit să te asociezi, în 1993, cu reţeaua internaţională Saatchi&Saatchi?
R.F.: Saatchi urmărea în acei ani să intre pe toate pieţele din centrul şi estul Europei. România era ultima pe lista lor. Nu era o prioritate pentru ei. În cele din urmă, cei de la "Saatchi" au venit şi în România. Era un englez, Simon Got, director de dezvoltare pentru Europa. Am uitat cum a aflat despre mine. Dar, oricum, m-a sunat şi ne-am întâlnit. Avea un stil de diplomat, mai reţinut, un englez tipic. În acelaşi timp, am avut o vizită din partea reţelei DMB&B de la New York. Cei de la DMB&B erau foarte agresivi. "Hai să facem ceva acum, hai să ne apucăm de treabă!", mă tot îmboldeau. După aceste două întâlniri, n-am ştiut ce să fac, cu cine să mă asociez. Nu ştiam prea multe despre Saatchi&Saatchi, iar despre DMB&B cunoşteam prea puţin, pentru că sediul lor central era la New York. Am vorbit cu John, care îi cunoştea pe fraţii Saatchi. L-am întrebat pe John: "Saatchi&Saatchi sau DMB&B?". Iar John mi-a răspuns: " Radu, you killed me? Saatchi!". Atunci l-am invitat pe Simon din nou în România. Ei bine, în momentul în care semnam contractul de asociere, au sunat cei de la DMB&B şi mi-au spus: "Radu, vrem să semnăm acum!". Atunci eu le-am spus: "Îmi pare rău, tocmai am semnat contractul cu Saatchi&Saatchi". Iar vocea de la DMB&B a spus: "Oh! Bye!", şi a închis telefonul.

P.B.: Care au fost clienţii publicitari de început ai lui Saatchi?
R.F.: Procter&Gamble era cel mai mare. Planurile lui Saatchi erau de a fi prezenţi acolo unde erau şi cei de la "Procter". Apoi, un alt client mare a fost BAT. Am avut şi Masterfoods. Primul sediu al agenţiei a fost pe strada Benjamin Franklin.

P.B.: Cum l-aţi găsit?
R.F.: Ah, nu-mi mai amintesc! Dar primul sediu l-am avut în spatele Hotelului Bucureşti, astăzi numit Radisson.

P.B.: Cine era atunci reprezentantul lui Procter&Gamble în România?
R.F.: Nu-mi amintesc foarte bine. Cred că era un englez, Derek Gray, dacă nu mă înşel. Oricum, nu erau oameni de publicitate sau de marketing, aşa cum sunt acum la clienţi. Oamenii de la firmele multinaţionale erau de fapt oameni de afaceri care aveau rolul să descopere potenţialul pieţei, să deschidă uşi, să identifice oportunităţi. Nu erau oameni trimişi pentru a face marketing şi publicitate, ci pur şi simplu pentru a discuta cu eventualii distribuitori şi pentru a stabili nişte preţuri de vânzare.

P.B.: Cum arăta agenţia?
R.F.: Aveam un fax. Ca să trimitem în America două pagini prin fax dura vreo zece ore. Era foarte dificil.

P.B.: Cine au fost primii oameni angajaţi la Bates Saatchi&Saatchi?
R.F.: Ar fi fost stupid să dau un anunţ în ziar, la "Mica publicitate", şi să fi căutat specialişti în marketing şi comunicare. Pentru că nu existau în România. Ce-am făcut? Prin profesorii universitari, prieteni cu tatăl meu, am căutat studenţi. M-am dus la aceşti profesori şi i-am rugat să-mi recomande pe cei mai buni studenţi. Mi-au dat o listă, şi dintre ei am angajat cinci sau şase persoane.

P.B.: Îţi mai aminteşti numele lor?
R.F. (oftează): Nailă, Maria... Ah, am uitat!

P.B.: Şi ce făceau ei în Saatchi?
R.F.: Totul. Nu am avut o structură de agenţie, cu departamente, aşa cum au devenit lucrurile mai târziu. Nu aveam brief-uri scrise sau departamente de producţie, de strategie, de creaţie sau de media. Aveam grijă să fim siguri că făceam tot ceea ce vorbeam iniţial. Atât! Scriam scrisori la maşina de scris, trimiteam faxuri sau stabileam şi mergeam la întâlniri. Nici nu pot să-mi imaginez acum efortul de atunci. Au fost nişte zile foarte grele.

P.B.: Primul contract al lui Bates Saatchi&Saatchi?
R.F.: În 1994, am avut un contract cu Pepsi pentru primul spot TV din România. A fost un spot oribil, nici nu vreau să mi-l amintesc. Era un puşti la o petrecere pentru copii şi un tort, şi nişte sticle de Pepsi, undeva în cadru. A fost oribil! Am lucrat cu firma de producţie Domino. Am uitat cine a regizat spotul. Cu siguranţă nici nu-l mai avem în arhivă.

P.B.: Aşadar, Saatchi&Saatchi România avea trei-patru clienţi, în fapt companii multinaţionale. Despre clienţii locali nu se punea problema, nu?
R.F.: Nu, nu aveam atunci clienţi locali, pentru că nu prea existau în 1993.

P.B.: Îţi mai aminteşti ce cifră de afaceri a avut agenţia în 1994?
R.F.: A fost mică. Aveam fee-uri (comisioane) mici. Vreo doi ani nici n-am avut profit. De abia în al treilea an am obţinut un profit foarte mic, de câteva sute de dolari. Dar în această perioadă de început nu ne-am gândit să facem profit. Prioritatea noastră era să punem o bază pentru viitor şi să construim ceva pe această fundaţie solidă. Atât! În fond, noi luam publicitatea creată în afară pentru clienţii noştri şi o adaptam în România.

P.B.: Te preocupa concurenţa cu alte agenţii de publicitate?
R.F.: Nu, pentru că atunci erau foarte puţine agenţii. De abia în 1996 - 1997, când s-au înfiinţat mai multe companii similare, concurenţa a crescut şi a fost altceva. Avantajul nostru a constat în aceea că eram printre primele agenţii pe piaţă, şi acest lucru a contat enorm de mult.

P.B.: Care erau în acea vreme spaimele tale?
R.F.: De ce să am spaime? Pentru ce? Am fost relaxat şi atunci, şi acum. Era o afacere, aveam sarcini şi comenzi din partea clienţilor. Nu am avut nicio spaimă faţă de mediul de afaceri. Dimpotrivă, a fost foarte interesant. Lucram de la şapte dimineaţa până noaptea, la unsprezece.

P.B.: Dar inflaţia din România nu te-a speriat?
R.F.: Îmi amintesc că cea mai mare problemă legată de inflaţie a fost aceea că nu aveam loc să-mi ţin banii în portofel. Aşa că îi ţineam într-o pungă mică. Mergeam cu punga plină de bani la restaurant. Cred că dura vreo zece minute ca să numărăm banii pentru a-i plăti chelnerului nota la final. (Râde). De asemenea, eram foarte cunoscut la casele de schimb valutar, pentru că avem dolari. A fost amuzant.

P.B.: Ce reprezentau pentru tine banii?
R.F.: Banii sunt importanţi. Dar scopul nostru atunci era să ne plătim facturile. Urmăream să câştigăm bani pentru a continua să operăm în România. Nu am avut un business cu un buget planificat.

P.B.: La ce vârstă ai câştigat primii bani în America?
R.F.: La 15 ani. Făceam curăţenie în grădinile din cartier: tundeam iarba, strângeam frunzele, gunoaiele, am făcut mai multe lucruri.

P.B.: Ce politicieni ai cunoscut în acei ani?
R.F.: Pe Ion Iliescu, care era un mare admirator al tatălui meu. Ion Iliescu l-a văzut pe tata ca pe un mare patriot, apolitic şi care a vrut să facă ceva pentru România. În acea perioadă am reuşit să obţin fonduri pentru a trimite studenţi români în Statele Unite. Aceştia stăteau o vară întreagă la familii americane. Apoi, i-am cunoscut pe Petre Roman, pe Mugur Isărescu, pe mulţi alţii. Pe toţi i-am cunoscut prin tata.

P.B.: Tatăl tău, un cunoscut istoric, este specialist în perioada domnitorului Vlad Ţepeş. Aşadar, Ţepeş este un prieten al familiei Florescu?
R.F.: Familia noastră are o istorie bogată în România şi suntem foarte mândri. Un Florescu a fost prim-ministru, un alt Florescu a fondat armata modernă a României, alţii au fost politicieni şi artişti. Despre legăturile noastre cu Vlad Ţepeş mai pot adăuga că se pare că a existat un Florescu în timpul domnitorului, mai precis un duşman al lui Ţepeş. Mai ştim şi că a existat o femeie, membră a familiei noastre, care a fost căsătorită cu Vlad Ţepeş.

P.B.: Dacă ai avea posibilitatea s-o iei de la început, ce ai schimba în viaţa ta din România?
R.F.: Absolut nimic! Chiar dacă am avut nişte zile foarte grele, n-aş schimba absolut nimic.

(2 noiembrie 2012, Bucureşti)

Chestionarul lui Bernard Pivot

P.B.: Care este cuvântul tău favorit?
R.F.: Da.

P.B.: Care este cuvântul care nu-ţi place?
R.F.: Nu.

P.B.: Ce îţi face plăcere în mod deosebit?
R.F.: Sportul, când am timp liber. Şi mai îmi place ceva: să văd oameni care zâmbesc.

P.B.: Ce îţi displace cel mai mult?
R.F.: Oameni care au o atitudine negativă, care spun mereu "nu", "nu se poate", "nu vreau".

P.B.: Care este înjurătura favorită?
R.F.: Nu pot s-o spun.

P.B.: Ce sunet îţi place?
R.F.: Sunetul clarinetului. Îmi transmite linişte.

P.B.: Ce sunet nu-ţi place?
R.F.: (Se gândeşte şi ridică din umeri.)

P.B.: Ce altă profesie ţi-ar fi plăcut să ai dacă nu ai fi lucrat în publicitate?
R.F.: Profesor de istorie.

P.B.: Ce profesie nu ai practica nici în ruptul capului?
R.F.: Contabilitatea. Dar nici pe cea de funcţionar.

P.B.: Dacă Raiul există, ce ai dori să-ţi spună Dumnezeu când vei fi ajuns la Porţile Raiului?
R.F.: Mulţumesc pentru că ai acceptat această întâlnire!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer