Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trierologie


Andrei Gorzo

04.08.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ştefan Bălan, Mihai Chirilov, Alex. Leo Şerban
Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele
Editura Idea Design & Print, 2004


Colecţia "Balcon"



  Citiţi un fragment din această carte.

  Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****

Trierologie

Cui i-e frică de Lars von Trier? În orice caz, iată trei oameni cărora nu le e frică: Ştefan Bălan, Mihai Chirilov şi Alex. Leo Şerban, care şi-au lansat volumul Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele (Editura Idea Design & Print) în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania 2004. Tot la TIFF s-a putut vedea aşa-numita "trilogie în E", compusă din filmele Elementul crimei, Epidemia şi Europa. Iată cum se încheie capitolul dedicat trilogiei: "în clipa aceasta, voi veţi ieşi din acest cerc vicios al discuţiei despre Memorie, Istorie, Epidemie şi vă veţi da seama că n-am spus de fapt nimic despre filme, nimic concret (...) totuşi închideţi ochii, aveţi răbdare şi mai ales încredere în cel ce vă vorbeşte (...), ştiţi că poate nu tot ce v-a spus este exact, poate nu tot este interesant şi în orice caz nu puteţi reţine tot... atîtea filme, atîtea poveşti, atîtea titluri (...) 9, 8, 7, 6... cînd voi ajunge la 0 veţi fi ajuns la capătul acestui paragraf..." Vă aminteşte de ceva? Autorii nu numai că nu se tem - se lasă contaminaţi de maniera lui von Trier, care-şi deschidea şi-şi încheia filmul Europa cu o hipnoză; după cum explică ei, capitolul "arată întocmai după chipul şi asemănarea celui de-al doilea film al trilogiei în E, Epidemic", fiind de fapt "articolul scrierii acestui articol (...) în care ar putea fi (şi chiar este) vorba despre o epidemie numită trierologie" şi care se încheie, "ca-n film, cu inevitabila contaminare a celui căruia îi este dat să scrie despre von Trier".

Trierologia loveşte şi mai spectaculos în capitolul dedicat serialului de televiziune Riget, împărţit în unsprezece subcapitole (numărul de episoade din serial), dintre care primele zece se adună într-un edificiu hermeneutic extravagant şi seducător (unde sînt invitaţi, printre alţii, Shakespeare, Bachelard, Emily Brontë şi Corul Antic), pentru ca al unsprezecelea să deplaseze o piatră ("[povestea] aia cu Bachelard, care e mai mult un «sîc»... sau un «fîs»") - suficient de uşor ca să nu dărîme toată coşmelia, dar suficient de tare ca s-o zgîlţîie. Cu alte cuvinte, cartea e pregătită pentru orice, inclusiv pentru acuzaţia că-şi duce cititorul de nas. Bineînţeles că autorii nu fac decît să urmeze exemplul lui von Trier şi, în acelaşi timp, să-şi argumenteze ingenios cea mai importantă afirmaţie: "Toate reproşurile care i s-au adus (...), cum că «manipulează fără milă» spectatorul, cred că i-au făcut o plăcere imensă (...) Manipularea este «the topic», cinefilia - metoda de compoziţie." Da, astea sînt principalele lucruri pe care trebuie să le avem în vedere atunci cînd mergem la un film ca Dogville; von Trier a prevăzut totul: acuzaţiile de antiamericanism, anticreştinism şi misoginism, masochismul şi mizantropia pe care filmul le va trezi în spectator, faptul că unii se vor identifica atît de tare cu eroina, încît vor continua să creadă în sfinţenia ei şi după răsturnarea perversă din final, faptul că unii vor aproba orgia de distrugere din final aducînd citate din Vechiul Testament. Şi toate astea erau capcane: "spectatorul este cobaiul lui LvT".

Şi aici mă despart de autorii acestei cărţi excelente. Nu văd "grandoarea" lui Dogville. Von Trier nu trişează pe parcursul demonstraţiei sale - toţi oamenii sînt cîini, în afara celor care încearcă să ajungă sfinţi şi ajung neoameni -, dar pachetul de cărţi pe care l-a pus pe masă e incomplet: de-o parte, cîinoşenia oamenilor; de cealaltă, eşecul sfinţeniei; şi nimic la mijloc. Există o micime în viziunea asta - dacă e într-adevăr o viziune, pentru că s-ar putea să fie doar una dintre capcanele lui, un aparat deştept ce captează toate emoţiile pe care le poate produce un public şi care pentru el sînt doar nişte mecanisme interesante, numai bune de făcut bucăţi şi de făcut la loc. Mi-e frică de doctorul von Trier: oare e un artist sau un savant nebun pe care imensa lui ştiinţă - despre mecanismele cinematografului, despre mecanismele emoţiei umane şi despre felurile în care unele le pot acţiona pe celelalte - a reuşit să-l golească de orice emoţie? Poate fi şi una şi alta? Oare teribila agonie a lui Björk, în Dansînd cu noaptea (da, pare agonia lui Björk şi nu a personajului pe care-l joacă; ea a explicat că e rezultatul "terorismului psihologic" al lui von Trier) este chiar artă? Ce face von Trier e foarte greu, dar nu pot să uit un comentariu al lui Björk (citat în carte): "Dacă ar avea mai multă încredere în el, n-ar avea nevoie să-şi violeze spectatorii şi să le forţeze emoţiile. E prea facil."


(Articol preluat din Dilema veche)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer