Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Către planeta raţiunii


Manu Anghelescu

07.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(poveste despre logică, întrebări şi alte peripeţii raţionale)

Am călătorit, am făcut ce am avut chef, mi-am permis tot felul de excentricităţi spirituale şi materiale, am experimentat tot felul de tehnici de respiraţie şi de meditaţie, de pictat şi desenat, de făcut colaje cu imagini din prezent şi trecut, viitor şi absolut, scris absurdităţi amuzante. Ce-am mai făcut? Da, totul, în afară de gândit. Adică, da, gândit cât să nu îmi pun viaţa mea sau a copiilor în pericol, dar nu mai mult. Începusem chiar să am o aversiune faţă de gândit. Gândit egal conflict, egal probleme, egal stres. Aşa că orice altceva dar nu asta. India mi-a confirmat această bănuială, aşa că am înghiţit cu delectare tot felul de aforisme care îmi gâdilau marea descoperire a non-gândirii. Lasă haosul să te ghideze. El este creatorul suprem. Ce comod şi confortabil pentru mine. Pentru mine, da, foarte plăcut, pentru ceilalţi poate mai puţin. Dar ce contează, atâta timp cât nu intri în conflict cu nimeni, eşti mereu un pic pe din afară, între sistem şi transcendent. Deci, ca imagine, nimic grav.

Dar, evident, vine şi momentul acela când îţi dai seama că nu poţi continua aşa la nesfârşit. Nu dacă mai vrei să trăieşti în această societate, lume, pe această planetă. Şi pentru că ei, copii, sunt cel mai tangibil semn de exclamare, care îţi cer să fii prezent cu totul, în tot ce ţine de empiric, înainte de orice transcedental, te opreşti un strop din giga conceptul de haos şi îţi zici, hmm, poate ar trebui să încep să şi gândesc. Eu, cu capul meu.

Şi pentru că am rămas un om al extremelor, nu m-am dus la un prieten să începem să discutăm filozofie, logică sau etică. Nu, m-am înscris direct la un masterat la filozofie. Şi încă la ceva care în primul rând sună excentric, pe lângă că pare ceva rupt din The Magus de Fowles. Iată deci marea descoperire a acestui an: consultanţa şi consilierea filozofică. Ei bine, poate nu toată lumea a auzit de practici filozofice aplicate. Aş vrea să zic că eu însămi auzisem până anul trecut de aşa ceva, dar nu a fost cazul. După trei ani de stat cu copii şi predat câteva ore de yoga pe săptămână, nici în cele mai exotice vise nu m-aş fi gândit la aşa ceva. Deci am plonjat cu încredere în cel mai adânc necunoscut de până acum: filozofia.

Nu că nu aş fi avut tangenţe cu filozofia, cum avem cu toţii. Mai un Noica, mai un Eliade, mai un ceva exotic găsit prin librării scumpe, ca să nu mai zic de tot felul de lecturi vedice. Dar de acolo până la un seminar de o săptămână întreagă, cu 15 ore pe zi de gândire critică, argumentare, logică şi multă, multă practică filozofică în arta întrebării, era cale lungă. Cam tot atât de lungă cât de la Timişoara la Paris. De fapt, dintr-un orăşel tihnit şi leneş, până în nebunia unei capitale abia secerate în libertatea sa de gândire de către nişte grupări extremiste şi criminale. La Argenteuil, deci lângă Paris, aveam să fim laolaltă oameni din Japonia, Iran, Iordania, Franţa, România, Rusia şi Spania, ca să ne punem minţile laolaltă şi să gândim împreună. Pentru ce? Avea un scop în sine asta? Da, să ne scufundăm mai mult în mintea umană ca să înţelegem până la urmă raţiunea unui atac terorist, poate? Sau ca să înţelegem de ce nu ne înţelegem cu partenerul sau de ce reacţionăm ca pure eşantioane de identitate naţională într-un sat global? Sau poate să înţelegem ce vroia de fapt Socrate cu întrebările lui enervante?

Ce căutam de fapt acolo? Mă întrebam asta de multe ori când nu-mi venea decât să pictez nişte pereţi, să cânt la pian sau să stau cu copii şi să ne jucăm mimă. Şi totuşi, cu toţii ştim acele poveşti Zen care, pentru că nu le pricepem, ne fascinează până la siderare. Ei bine, acel sentiment că asist la ceva grandios dar total non-inteligibil m-a ghidat toată săptămâna. Eram tot mai în proces. Înţelegeam din ce în ce mai mult de ce trebuie să intrăm în miezul problemelor prin gândire logică, prin argumentarea răspunsurilor, prin analiza critică a ceea ce spunem. Şi încetul cu încetul am început să ies din paradigma politeţii absolute, în care chiar dacă gândeam ceva nu mă exprimam deloc în a-l face pe celălalt conştient de faptul că mă agasează. Dezbaterea e de aur atunci când lumea învaţă să asculte şi să proceseze cu mintea ceea ce se transmite şi mai ales să transmită la rândul său un mesaj adevărat şi argumentat. Mai întâi mintea, după care inima. Mda, ceva total opus de toate filozofiile new age pe care le înghiţisem până atunci. Deci, înapoi la şcoală. Înapoi la Agora. Pentru ca la final, printr-un joc Tao să înţeleg că ar trebui să mă bucur de fapt de haos şi să-mi fac mai puţine griji. Volià!

Şi iată cum după vizitarea acestei planete a minţii, am picat într-o stare de extaz existenţial. Pricepeam pentru prima oară acea poveste Zen în care călugărul merge la maestru şi-i laudă grădina spunându-i că este perfectă. Am înţeles în sfârşit de ce maestrul mergând şi scuturând mărul şi lăsând să cadă toate fructele pe jos pentru a nărui geometria nisipului aranjat spunea că abia atunci grădina a devenit perfectă. M-am întors deci acasă, prin turbulenţe şi furtuni de nisip, fericită de această nouă descoperire. The Magus did his job. Rămâne de văzut către ce va duce această nouă aventură. Sper că spre pace universală. Sau nu? On a roulé sur la Terre... A +.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer