Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Locale 2016: Sisif reloaded...


Augustin Ioan

08.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Suntem şi noi, iarăşi, în (pre)campanie pentru administraţiile locale. E vremea de scos circul pe drumul mare. Discuţiile, iarăşi, sunt pe oameni, nu pe idei.

Pe vremuri, ultima dată în 2000, UAR invita şi ea la o dezbatere candidaţii la primăria Bucureştilor. De când e OAR, teoretic un asemenea program de comunicare cu viitorii potenţiali primari s-ar putea face măcar în locurile unde îşi au sediile filialele. Evident, majoritatea nu vor veni la asemenea întâlniri, din motive pe care nu are rost să le mai discutăm aici. Dar OAR ar putea, apoi, anunţa public cine a venit şi cine nu, devenind astfel un actor important în alegerea - sau respingerea - candidaţilor, nu pe criterii politic(ianist)e, ci pe criterii profesionale. Dar, pe plan local, România este înfeudată legăturilor dintre grupuri de interese şi curajul e lipsă într-un sistem quasi-feudal.

Şi atunci, poate că ar trebui să vedem un document naţional, de principia, pe care arhitecţii le văd implementabile în orice program de administraţie locală, cu variaţiile necesare pentru fiecare localitate sau, dacă nu se poate atât de specific, măcar pe Bucureşti separat, oraşe mari, oraşe mici şi comune. Eu sunt doar o persoană privată, care, lucrând ca arhitect şi scriind despre spaţiul public, simte nevoia să anunţe că, da, există soluţii la haos, la neorânduială, la improvizaţie şi la caraghioslâc.

Administraţiile locale, ca reprezentant nemediat al binelui public, sunt şi cele care, lucrând cu banul tuturora, trebuie să se simtă responsabile a-l investi cu iscusinţă şi numai în lucrări de calitate urbană şi arhitecturală. Acolo unde aşezarea nu este captivă deja grupurilor de interese, investiţia publică este cea care împinge înainte discursul arhitectural.

Disocierea concursului de arhitectură de licitaţia pentru construcţie este un imperativ dacă e să mobilăm spaţiul public şi cu piese de rezistenţă, nu doar cu rudimentara producţie a aproape întregii epoci de după 1989. S-a făcut deja pentru Piaţa Universităţii, la Bucureşti. Trebuie pus în practică proiectul câştigător. Trebuie generalizată formula, pentru ca şi arhitecţii să iasă din auto-impusa suficienţă cu care tratează concursurile ca fiind câştigate dinainte. Nu că n-ar avea motive să fie sceptici. Dar mare parte din acest comportament cinic este urmare a faptului că mulţi practică ei înşişi forma de corupţie numită încredinţare directă. Nu este o întâmplare că patriile cu bune politici de lucrări publice şi investiţii în construcţii sunt şi producătoare de remarcabilă producţie arhitecturală: pe cernoziomul producţiei medii se nutresc condiţiile de apariţie a capodoperelor.

Ce ar mai fi de cerut, aşadar, viitorilor primari, din nou şi din nou, aşadar şi în 2016? Concursuri de arhitectură pentru orice investiţie publică oriunde situată în oraş şi, în centrul oraşelor, şi pentru orice clădire privată peste 150-200 mp construiţi desfăşuraţi. Nu trebuie să fie doar clădire, şi podurile se proiectează de către arhitecţi. Aceştia au uitat că lucrările de artă nu sunt apanajul inginerilor. Dacă nu au privit recent reviste de arhitectură, să citească barem însărcinările trasate breslei de către unul, Vitruvius.

Apoi: 2%, dacă nu 4% din orice investiţie publică în construcţii (şi din orice investiţie peste 200 mpcd în centrul oraşelor) trebuie să se regăsească în lucrări de artă publică aferente edificiului şi / sau în mobilier urban public. Suma se calculează la autorizare şi se depune într-un cont separat, la dispoziţia primăriei de sector. Alegerea artiştilor se face de asemenea prin concurs, din juriul căruia obligatoriu va face parte şi reprezentantul beneficiarului, cu drept de veto. Suntem, şi pe bună dreptate, preocupaţi de dispariţia clădirilor istorice, dar nu facem absolut nimic pentru a provoca, măcar statistic, şansele de apariţie a viitoarelor monumente ale urbelor noastre. Iar drept monumente, se înfig în buruieni brusturi de oameni celebri, precum bietul Cioran de la intersecţia Buzeşti cu Vulcănescu, în capitală...

Sau, pentru Bucureşti cel puţin, se poate face un nou regulament de proiectare, că tot suntem preocupaţi de faptul că dispar suprafeţe verzi (de regulă, sunt maidane, că nimeni nu iese să le îngrijească: nici cine le are în grijă, nici cine se leagă cu lanţurile de parlament de grija lor): toată suprafaţa ocupată la sol de clădiri noi să se regăsească la final ca grădină vertical viabilă, pe faţadă, sau ca terasă înverzită. Suprafaţa verde a clădirii se deduce din suprafaţa taxabilă, suma recuperate servind întreţinerii grădinii. Neîntreţinerea grădinii se amendează.

Sau, pentru că tot nu se mai fac locuinţe sociale, se poate trece la mansardarea blocurilor construite după 1977 cu locuinţe ieftine pentru tineri. La Sibiu s-a făcut acest lucru, nu înţeleg de ce asociaţiile de condominii nu au pornit şi la Bucureşti din proprie iniţiativă, dar la blocurile construite după 1977 se poate mansarda fără problemă orice terasă (dacă nu se alege varianta anterioară, desigur).

Sau, se poate amenda legea, pentru a impune o scutire de taxă de proprietate pe 10 ani şi împrumuturi fără dobândă pentru proprietarii de clădiri monumente istorice care le restaurează după proiecte autorizate. Scutirea de taxe şi împrumuturile preferenţiale se adresează exclusiv recuperării clădirilor listate, nu şi celor noi, adăugate sau co-existente pe acelaşi amplasament. Desigur, primăriile, dacă tot termoizolează populist (adică fără costuri către proprietari; de ce?) faţadele de blocuri, în moduri uneori catastrofale estetic, pot liniştit prelua şi renovarea faţadelor clădirilor istorice. Astfel, s-ar intra în parteneriate public-private cu proprietarii, uşurându-le acestora sarcina întreţinerii, care le revine exclusiv, conform unei legi recente (şi aiuritoare). Altfel, e foarte curios de ce primari care se băteau să salveze monumente din colţii rechinilor imobiliari au reuşit în ultimii patru ani, de când rechinii stau la fundul apei, salvează doar buzunarele celor de la blocuri acum, în vreme ce clădirile de patrimoniu continuă să se ruineze, la umbra blocurilor în floare.

În Bucureşti trebuie făcute pe conturul inelului central garaje subterane park & ride, în parteneriat public-privat. În costul parcării intră şi abonament pe transportul în comun în zona centrală pe o zi. Suprafaţa minimă construibilă în Bucureşti trebuie să rămână de 250 mp, ca urmare a moştenirilor de suprafeţe mici, pe care se poate construi o locuinţă personală. Altfel vom avea în centru doar zgârie nori şi, ca în oraşele americane acum câteva decenii, centrul va fi o zonă de speriat turiştii, puţini, seara. Ca să fie viu, într-un centru trebuie să se locuiască. Dacă tot invocăm zona Buzeşti, uitaţi-vă cum stă la pândă oraşul cel nou, de multinaţionale, ca să fagociteze ce a mai rămas din oraşul viu. Evident, demolarea e de partea oraşului multinaţionalelor, ca şi primarul actual, ca şi primarul anterior şi ca şi toţi cei care se perindă şi, elite prădătoare, se simt obligate să se comporte dinaintea investitorilor ca parteneri de afaceri, nu ca reprezentanţi ai binelui public, ai locuitorilor oraşului.

Sarcina de a desfiinţa Municipiul Bucureşti (adică organizarea comunistă a urbei în sectoare-felie de tort, în care centrul este împărţit, ca prada după vânătoare, între hălcile de periferie care sunt sectoarele actuale) rămâne, după ce ni s-au fluturat pe la nas proiecte de legi despre care, apoi, nu am mai aflat nimic. Organizarea teritorială într-o zonă centrală plus comune urbane (districte cu graniţe naturale), acestea toate cu un singur primar şi manageri de zonă, plus o zonă metropolitan de comune suburbane, care să poată aplica politici de taxe (sau reduceri de taxe) proprii. Zona metropolitană Bucureşti să fie condusă de un guvernator sau prefect cu rang de ministru, include zona centrală (în interiorul inelului perimetral), comunele urbane şi comunele suburbane.

Multe dintre aceste propuneri le-am tot prezentat, în ultimii 25 de ani. Mă bucur să văd, câteva şi fără sursa citatelor, în programe de potenţiali candidaţi la primării, mari şi mici (mai depinde şi cum se-aşază lucrurile la negocieri). Măcar de s-ar face, nu m-ar mai preocupa soarta plagiatelor de idei, să-i meargă urbei mai bine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer