Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tipul din America


Ana Damian

10.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Îmi spune tipul din America - spun...
- Care tip din America? - întreabă Anouk abia sosită, noi suntem deja la al doilea rând.
- Dacă ai veni la timp, Anouk dragă, ai şti care tip.
- Lasă Ilenuş dragă - spune Anouk împăciuitor sărutând-o din vârful buzelor - că nu am întârziat nemotivat, am some juicy news.

Şi toate ne întoarcem spre ea, tipul din America e uitat nu numai de ele dar chiar şi de mine.
- A apărut aventurierul! - exclamă Mona.
- Da dragă, când să ies din casă primesc un telefon, un număr necunoscut, nu răspund de obicei dar acum nu ştiu de ce am răspuns, adică ştiu, era pe Viber şi acolo rar mă sună cineva. Era el. I-am recunoscut vocea instantaneu dar m-am şi speriat instantaneu. De asta am întârziat, în mintea mea tulburată mi s-a părut că e mai sigur să vorbesc în casă.
- Şi? - suntem toate curioase, e aproape ca un film de aventuri.
- Şi-a cerut scuze că a dispărut, în primele secunde nici nu ştiu bine ce a spus pentru că eram atât de speriată, acum că mă gândesc nici nu mai ştiu de ce eram chiar atât speriată, doar nu făceam nimic interzis, mi-a trecut prin cap însă că ar trebui să anunţ pe cineva că m-a sunat, dar nu aveam pe cine, tipii aia care m-au întrebat de el nu mi-au lăsat nimic ca să îi pot găsi, nu se dă oare o carte de vizită, aşa ca în filme?

E o întrebare retorică dar toate ne gândim la răspuns.
- Ce să fac într-o situaţie ca asta? Trebuie să fiu de partea lui şi să tac sau să spun cuiva despre telefonul lui, dar cui... şi înainte să îmi găsesc vreun răspuns în dilema asta băiatul îmi spune că vrea să stăm de vorbă, că e în Bucureşti şi să ne vedem deseară la ora 9 la restaurantul unde am mâncat de câteva ori. Şi nu i-a spus numele. Viber, întâlnire conspirativă, voi credeţi că trebuie să mă duc?
- Trebuie? - spune Ileana - nu aşa se pune problema, nu e vorba de ce trebuie să faci ci de ce ar trebui să faci.
- Ah Ileana - se tânguie Anouk - lasă subtilităţile gramaticale, te rog!

Şi abia atunci ne dăm seama că e de fapt speriată şi într-un fel ne transmite şi nouă sperietură pentru că din momentul în care ne-a povestit am devenit şi noi un soi de complici şi ne uităm pe furiş în restaurantul unde ne întâlnim de atâta vreme în căutare de oameni în negru dar unde cel mai conspirativ lucru este chibritul cu care se scobeşte în dinţi domnul de vizavi de noi, ascuns cu dibăcie în pumni. E pace, linişte, nu o urmăreşte nimeni pe Anouk, Mona se uită în curte discret, nouă totuşi ne vine să ne apropiem scaunele ca să vorbim în şoaptă.
- Şi chiar nu ţi-a spus nimic cu privire la... - las punctele de suspensie la vedere pentru că totuşi trebuie să fim precaute.
- Nimic, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic dar venind încoace mi-am dat seama că poate el nu ştie că l-au căutat... - şi face un semn cu capul spre un punct imaginar unde ar trebui să se afle oamenii în negru.
- De fapt nici nu ştii cine l-a căutat, puteau fi fraţii lui sau cumnaţii, chiar tu ai spus că nu le-ai văzut bine legitimaţiile.
- Ei fraţii, fraţii lui ar fi fost cu un pahar de vin în faţă nu i-ar fi arătat legitimaţii...
- Deci să nu mă duc, dar, Doamne, ştie unde stau, m-a condus de câteva ori. N-am scăpare - mai spune şi cere o tequila dublă - măcar să mă duc beată şi să dau vina pe beţie la o adică.
- Nu - spune Ileana ceva mai tare şi foarte decis - te duci beată şi nu mai eşti vigilentă, nu, trebuie să venim şi noi - iar soluţia asta devine cu repeziciune o hotărâre. Suntem în continuare speriate dar şi curioase, niciuna dintre noi nu a fost vreodată amestecată în nimic ilegal.
- Haha - râde fără prea multă veselie Ileana - mă şi văd sunând la domnul aproape fost soţ să vină să mă scoată din arestul poliţiei...

Şi fiindcă ne uităm mirate la ea adaugă:
- Legal este încă soţul meu şi persoana de contact.

Iar eu mă mir din nou cum totul, chiar şi povestea aiuritoare a lui Anouk, o întoarce pe Ileana cu gândul la soţul ei, aproape fost dar nu încă.
- Cum ar trebui să ne pregătim? - întreabă Mona şi poziţie ei mi se pare cea corectă. Ea nu se gândeşte pe cine va suna din arestul poliţiei, pe soţ sau amant, şi îmi pare bine pentru ea pentru că nimic nu e mai rău decât să fii obsedat de un subiect şi mă uit pe furiş la Ileana pe care am admirat-o pentru sângele ei rece aproape două decenii dar care acum pare că şi-l pierduse de tot.
- Noi - spune Claudia - cea care e obişnuită, singura dintre noi, cu situaţii adevărate de criză - o să stăm într-o maşină afară...
- Ne trebuie un microfon - şopteşte Anouk.
- Ce microfon dragă când ai telefonul mobil.

Iar aventura noastră prinde viaţă, eu mă gândesc când sunt pe cale să devin un infractor probabil internaţional că singurul din lume pe care l-aş chema să mă scoată din arestul poliţiei este Victor şi uit de ele şi de aventura noastră pentru că sunt cu adevărat uimită. Really? Pe Victor?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer