Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XXV)


Dan Recheşan

28.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
30.

EVLYA CELEBI

În vremea aceasta, Celebi păşea ca vrăjit prin iarba arsă de brumă pînă ajuns pe malul apei. Printre trestii se auzea o melodie nemaiauzită în care se împleteau dorul şi văpaia iubirii şi-atît de minunat sunau coardele lăutei încît paşii îl duceau fără vrere spre mlaştină, iar privirii sale uimite i se înfăţişa priveliştea unei cetăţi argintate de lumina lunii ce plutea în văzduh, deasupra smîrcurilor. Fără doar şi poate că s-ar fi înecat în mlaştină dacă, duhul lui Mehmet Zilli, care-l veghea noapte de noapte nu l-ar fi tras de poala mantalei strigînd:
"Fereşte-te de năluca aceasta, dincolo de frumuseţea ei calpă te pîndeşte o moarte cumplită!"

Se opri pe loc şi muzica vrăjită încetă ca şi cum gusanul ce mînuia lăuta s-ar fi făcut nevăzut. Dezmeticindu-se şi mulţumind cerului că scăpase de primejdie, se întoarse la cort, unde-l găsi pe Yehuda zbătîndu-se în pragul morţii. Literele vav, kaf şi samekh încrustate pe lama pumnalului îl ardeau ca tăciunii aprinşi iar din gîtlej îi ieşeau vaiete neputincioase. Vru să-i scoată pumnalul din rană dar nu izbuti să-l tragă afară, de parcă oţelul ar fi prins rădăcini în carne.

Aşteptă o vreme să vadă dacă Belial sau Azrael se hotărăsc să înşface sufletul nefericitului său serv, dar Yehuda nu muri, deşi din rană îi curgea fără încetare un şuvoi de sînge negru şi gros. De-abia când acestuia îi veni graiul şi-l rugă cu un glas pierit: "Stăpîne, fie-ţi milă, fă ceva să-mi găsesc alinarea!" se ridică şi alergă să caute ajutor. Cămila se smuci sub greutatea lui cînd încălecă şi nu voi să facă un pas. O împiedicau vrăjile lui Kabir, mai abitir decît un juvăţ de oţel. Atunci, o luă la fugă, pe drumul mare pînă cînd văzu lucind o luminiţă în calea sa. Merse într-acolo pînă dădu de un bordei din nuiele împletite, lipite cu lut, de felul celor care le încropesc oamenii săraci, pe malul apei. În pragul unuia stătea ciucit un pescar bătrîn şi-şi cîrpea năvodul. Celebi se miră că se îndeletniceşte cu asta pe întuneric, de parcă degetele lui ar fi văzut mai bine decît lumina ochilor.
"Dacă ai venit cu gînduri bune, atunci intră, eşti bine venit!" spuse pescarul şi lăsă năvodul deoparte.
"Nu-i vreme de ospeţie, spuse el, un om de-al meu e lovit de moarte şi trebuie să-l scap de chin!"
"Moartea poate să aştepte zorii, dacă sufletul lui e curat!" spuse bătrînul şi îi puse dinainte un blid cu peşte.

Atunci, Călătorului îi sări ţandăra şi strigă:
"Vai de mine şi aman de sufletul meu că am dat de un neputincios, căruia durerea altuia i se pare un fleac!"
"Dacă acelui om îi este dat să moară, atunci va muri, căci nimic nu se petrece pe lumea asta fără un rost" mormăi pescarul şi începu să-şi îndese în gură carnea peştelui cu tot cu oase. După ce se sătură, îşi şterse degetele şi mormăi:
"Taci şi ascultă mai bine povestea mea... iar după ce-oi isprăvi să judeci dacă nefericirea ta este mai presus de a mea!"

Celebi se aşeză pe podeaua de lut, iar pescarul începu aşa:

POVESTEA PESCARULUI

Înainte de a ajunge să duc traiul acesta sărman, eram un ins tare neştiutor într-ale vieţii. Eram tînăr, în putere şi mă simţeam deasupra durerilor lumeşti încît toată ziua aş fi ţinut-o numai într-o benchetuială şi-un zaiafet. Cînd a murit tatăl meu nu mi-a rămas altă avere decît o luntre şi un năvod. Prietenii de petreceri mă părăsiră şi-n curînd am ajuns fără nicio para sau o îmbucătură de pîine în casă. Neavînd altă cale să-mi cîştig traiul am urcat în luntre cu gîndul să prind ceva, dar meseria de pescar nu-mi plăcea şi azvîrleam cu atîta scîrbă năvodul în apă încît cu nimic nu mă alegeam din pescuit. Într-o bună zi, sastisit de păguboasa mea strădanie, m-am trezit odată cu zorii şi am aruncat încă o dată năvodul zicîndu-mi:
"Dacă nici acum nu prind nimic, mă jur pe Cel de Sus că am să dau foc luntrii, plaselor şi tuturor uneltelor de pescuit şi mă duc încotro voi vedea cu ochii!"

N-am isprăvit bine gîndu-mi că plasa a prins să atîrne greu, iar cînd i-am tras baierele în barcă am văzut că în ea se afla un cufăr mare din lemn măiestrit lucrat. Am împins luntrea la mal dar, cînd am încercat să deschid capacul, dinăuntru s-a auzit un glas de femeie:
"Dacă ai gînduri rele, aruncă lada înapoi în apă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În schimb, dacă vrei să mă iei de soaţă n-o să-ţi pară rău, fiindcă îţi voi aduce mult noroc şi bucurie!"

Nespus de curios, i-am făgăduit acelei femei că o voi lua de nevastă, iar ea mi-a dat printr-o crăpătură a cufărului o cheie, ca să-l deschid. Mare mi-a fost bucuria cînd ridicînd capacul am văzut o tînără mai frumoasă decît toate huriile făgăduite dreptcredincioşilor de către Profet. Am chemat îndată un mollah să ne binecuvînteze unirea şi apoi am dus-o acasă. Mi-era tare ruşine că trăiam într-un bordei amărît, dar ea m-a liniştit:
"Nu-ţi fă griji, noi să ne înţelegem, celelalte se potrivesc mai tîrziu!"

A scos din cufăr un şirag de perle minunate şi mi l-a dat să-l vînd şi să cumpăr un pat, aşternuturi, covoare şi de toate cîte-s nevoie într-o casă.

Pe scurt, din ziua aceea n-am mai dus grija traiului. Aveam o nevastă frumoasă şi drăgăstoasă, iar din cufărul fermecat în care o găsisem, scoteam, ori de cîte ori aveam trebuinţă, giuvaeruri şi nestemate scumpe. Au trecut aşa, trei luni pline, cînd la începutul celei de-a patra, frumoasa mea mi-a zis:
"De ce să te mulţumeşti cu un trai umil de pescar. Ia nestematele astea toate, du-te în bazar şi deschide acolo o prăvălie de giuvaergiu, neîndoios vei avea cîştiguri bune!"

Eu am făcut cum m-a îndemnat ea. M-am dus la starostele negustorilor şi i-am spus că vreau să deschid o prăvălie de giuvaergiu, iar acesta mi-a dat loc cu dever ca să-mi încropesc negustoria. Şi, pe legea mea, cîştigul nu s-a lăsat aşteptat, aşa că în scurt timp am început să agonisesc mai multe parale decît aş fi visat vreodată. Fireşte că nu mai locuiam în bordeiul de pescar, îmi ridicasem o casă mare pe măsura noului meu rang, iar bogăţia mea sporea şi părea că norocul nu mă va părăsi niciodată. Prins de treburile negoţului nici nu băgam de seamă că nevastă-mea era pe zi ce trece tot mai tăcută şi mai posomorîtă. Cînd am întrebat-o ce o necăjeşte mi-a răspuns:
"Acum, că ai ajuns un om bogat, pesemne că jinduieşti la o nevastă de neam, nu la o femeie găsită în rîu!"

Eu am tăgăduit, dar ea a urmat aşa:
"Ascultă-mă pînă la capăt. Du-te în tîrg la prăvălia ta şi-acolo, sub un umbrar vei găsi o femeie de rangul tău şi de zece de ori mai frumoasă decît mine, iar dacă tu o vei îndrăgi, ea va fi a ta!"

Am făcut cum mi-a spus şi am dat sub un umbrar de o femeie de zece ori mai arătoasă decît nevasta mea.
"Eşti gata să mă iei de nevastă?" m-a iscodit necunoscuta aceea, iar eu, netotul, arzînd de nerăbdare să mă însoţesc cu ea am încuviinţat:
"Da, sunt gata de orice!" şi am dat fuga acasă spunîndu-i soaţei mele:
"M-am săturat de tine, vreau să mă cunun cu alta!" iar a s-a supus.
"Dacă te-ai săturat de mine, am să intru la loc în cufăr, tu ai să încui capacul şi ai să-l arunci în rîul din care m-ai scos!"

Fără să stau pe gînduri, am înghiontit-o să intre în ladă, am încuiat capacul şi am aruncat lada în apă. M-am repezit în suk dar nu am găsit-o pe necunoscuta care trebuia să-mi fie mireasă, iar giuvaericalele pe care le aveam acolo nici urmă de ele, doar cîteva oase risipite pe care le rodeau cîinii de pripas. Cuprins de nelinişte m-am întors acasă, dar casa mea arătoasă, cu slugile şi acareturile se făcuseră nevăzute toate. Şi-am înţeles că nevastă-mea vroise să-mi încerce credinţa şi luase chipul necunoscutei care mă ispitise. De atunci şi pînă-n ziua de azi, vin la rîu şi oricît arunc năvodul în apă, în nădejdea de a mai prinde cufărul fermecat, străduinţele mele sunt în van, căci norocul nu mi se mai arată. Acum, judecă dacă necazul tău este mai presus de nenorocirea care mi-a stricat mie traiul!"

***

Isprăvind pescarul nenorocos povestea necazurilor sale, Celebi trebui să recunoască pe faţă că soarta acestuia era mai rea decît a sa. Se ridică şi-şi luă rămas bun grăbindu-se spre cort cînd, deodată se porni să plouă mărunt, o ploaie urîtă cu picuri de zgură ce năclăia tot locul pe care pica. Servul său israelit nu murise încă, zăcea pe spate, cu pumnalul înfipt în piept şi visa. Visul unui muribund se poate depăna în linişte, ori se poate scurge năbădăios ca un pîrîu umflat de ploi. Yehuda visa că se plimba printr-o grădină înflorită şi mirosea pe îndelete toate florile înmiresmate care creşteau acolo. Lumina îi mîngîia creştetul descoperit, iar razele soarelui îi încălzeau trupul. Ajunse în dreptul unei tufe de asfodele cu flori albe şi vru să rupă una, dar nu izbuti, căci tulpinile se unduiau şi îi scăpau printre degete şi-atunci, înciudat vroi să le zdrobească cu călcîiul. Pe neaşteptate, pămîntul vui şi se crăpă, iar din adîncuri ieşi o arătare ciudată, nici bărbat nici femeie, ogîrjită tare, cu pielea neagră atîrnînd ca a unei capre sterpe care-i întinse un cuţit şi-i spuse aşa:
"Dacă vrei să-ţi scapi sufletul, dă-mi să mănînc trei pfunzi din carnea ta!"

El se codi la început, apoi văzînd că dihania aceea nu-l slăbea, tăie o bucăţică din pulpa sa şi i-o dădu. Aceasta o puse pe talerul unei balanţe şi chicoti:
"N-ai tăiat nici barem un dram... mai taie, mai taie!"

Vrînd-nevrînd, Yehuda se apucă şi-şi tăie din trup, ciozvîrtă după ciozvîrtă, fără să simtă durere, iar făptura hermafrodită tot cîntărea bucăţile de carne şi rîdea dar nu era mulţumită. Cînd rămase fără carne pe oase se aşeză jos pe pămîntul gol şi începu să plîngă. Şi plînse amar pînă cînd din înalt coborî deasupra creştetului său un tînăr în straie albe şi cu trupul durat din lumina orbitoare, iar acesta îl ogoi aşa:
"David, fiu al lui Yehuda, scoală-te şi îmbucură-te, căci păcatele tale vor arde-n Gehynom, cum ard paiele miriştii după seceriş, iar sufletul tău va păşi curat şi spălat ca piatra muntelui după furtună, în Gan-Eden, iar ziua de Tchyat Hametim el se va întoarce laolaltă cu toate celelalte suflete spălate de păcate în lumea ce va să vină!"

Atunci, Yehuda zîmbi şi închise ochii, pe vecie. Pumnalul cu slove ebraice ieşi singur din rană, sîngele se opri, iar el răposă liniştit, fără să simtă deloc răceala nemiloasă a morţii învăluindu-l.

Celebi se îngriji pe îndelete de trupul său, mişcîndu-se ca şi cum toate gesturile i-ar fi fost poruncite de un spirit sfînt şi învăţat cu datinile. Aprinse o lumînare la căpătîiul mortului, îi astupă ochii, gura, nasul şi urechile, apoi îi înveli trupul într-o pînză curată şi-l coborî în groapă, cu picioarele îndreptate spre miazăzi, unde se află uşa luminii. Nu rosti psalmii care se cereau după datină fiindcă nu îi ştia dar şopti tulburat:
"Să-ţi găseşti odihna, sărmane prieten, iar sufletul tău care a trăit în ulciorul vremelnic al trupului să rămînă neîntinat pe lumea cealaltă... amin!"

Bătători pămîntul deasupra gropii şi aşeză la căpătîi un bolovan pe care scrijeli cu vîrful hangerului literele dalet şi yod.

MUSA IBN KABIR

După ce pumnalul mînuit de Teofana greşi ţinta, Musa ibn Kabir scoase din faldurile giubelei sale o oglindă cu apele negre şi, privind în ele, văzu aievea tot ce făcea Evliya Celebi. Începu să blesteme, apoi se opri şi rînji cu toţi colţii gurii căscate ca un lup:
"N-ai scăpare, Călătorule, puterea vrăjilor mele e mai tare decît kismetul tău!"

Lecendrier se trezi din somnul său îndelungat şi scînci ca un căţel care a pierdut ţîţa maică-si. Kabir îşi aprinse o pipă din sticlă albăstrie şi fumă alene aruncîndu-i vălătucii de fum în nas, iar franţuzul se întoarse în visul său dulceag, presărat cu lucruri mărunte: un culcuş de iarbă uscată şi cîlţi, miros de lapte călduţ, amuşinări drăgăstoase şi o limbă moale care-i dezmierda ceafa. Teofana nu se miră de nimic, căci o apăsa gîndul că luase viaţa unui nevinovat, iar cruciuliţa pe care o purta veşnic la gît, sau poate cutiuţa în care continua să zvîcnească inima lui Petrovici o apăra de blestemăţiile dervişului vînător de vise. Puse frîul bidiviului mongol, cu pielea şargă, se urcă în şa şi plecă fără o vorbă. Kabir nu făcu nicio încercare ca să o împiedice, iar cînd se sătură de fumat, îl trezi pe Lecendrier şi îi spuse:
"Haide să-l căutăm pe afurisitul acela de gusan. Trebuıe să spulber vraja lăutei lui ca să-l pot îngenunchea pe Celebi, altă dezlegare nu-i!"

Călăriră întîi spre miazăzi, iar cînd ziua ajunse pe sfîrşite se întoarseră spre soare-apune şi ajunseră în tîrgul Tarian, sau Zvonaselo, "satul clopotelor", cum îi ziceau sîrbii sau Zenészekfalu în graiul unguresc. Casele erau rînduite drept ca-n satele de la şes şi vopsite toate în galben aprins. Ceea ce deosebea acest tîrguşor de altele din împrejurimi era faptul că locuitorii lui se îndeletniceau cu meşteşuguri sonore. Turnau clopote pentru biserici, clopoţei şi talăngi pentru vite dar, mai ales, meştereau viori, fluiere, surle, trîmbiţe şi lăute pe care le vindeau muzicanţilor de tot felul cu mare cîştig. Intrară pe o uliţă largă şi Kabir privi pe furiş în întunericul oglinzii sale magice. Descălecă şi bătu la o poartă pe care fusese încondeiat cu vopsea roşie numărul şapte. Îi deschise un omuleţ chelios cu obrazul roşu ca opărit şi o pereche de musteţi sure cît aripile unui sturz care le făcu loc să intre în atelierul său.
"Am nevoie de o ţiteră din bronz cu şapte corzi tari de oţel!" zise Kabir.
"Aţi nimerit bine, preabunul meu domn, dar un astfel de sculă costă mult şi-am nevoie de o lună, adică nu mai puţin de şapte sute şaptezeci de ceasuri încheiate ca să o fac!" se ploconi cheliosul şi arătă spre o pendulă nemţească cu greutăţi atîrnată deasupra uşii.

Vînătorul de vise scoase o pungă plină cu arginţi şi i-o arătă:
"Timpul meu se scurge mai iute decît al tău, lasă-l în grija mea, tu pune-te pe treabă, căci altfel îţi smulg inima din piept şi o azvîrl cîinilor!"

Lecendrier se zgîi la instrumentele atîrnate pe pereţi şi apucă o violă din lemn de păr, mică cît trupul unui prunc nou născut. Nu ştia să folosească arcuşul, dar ciupi corzile cu degetele şi, pe negîndite între ferestre şi uşi, se auzi o muzică scrîşnită şi sacadată. Acele pendulei începură să se învîrtă cu repeziciune şi, în mai puţin de un sfert de ceas soarele asfinţi şi răsări de şapte ori. Musa ibn Kabir rîdea şi-l privea pe meşter cum mînuieşte uneltele cu un zel care-i sleia de puterile, iar cînd ţitera fu gata, îi dădu o pungă cu cinci sute de florini şi plecă mulţumit. De prisos să mai amintim că atunci cînd meşterul de instrumente muzicale deschise punga să-şi numere cîştigul găsi în ea doar scîrnă şi tăciuni.

TEOFANA

Apele nu-i stăteau în cale, le trecea atît de iute că nici nu-şi uda veşmintele, hîrtoapele, văile şi şleaurile le străbătea ca gîndul alergînd spre un loc neştiut, nici ea nu bănuia încotro se îndrepta telegarul, aşteptînd un semn de sus ca să se oprească şi să găsească dezlegarea caznelor sufletului. Armăsarul mongol, cu pielea ca pucioasa, alergă fără istov pînă crăpă rînza în el şi-şi dădu duhul. Fata sări din şa şi o luă pe jos fără să-i pese de greutăţile drumului. Inima lui Petrovici zvîcnea ca vie în cutiuţa din lemn de cedru pe care o ţinea la sîn, îmbărbătînd-o neîncetat şi-astfel merse mai departe fără să simtă oboseala, zi şi noapte pînă cînd i se rupseră încălţările şi tălpile începură să-i sîngereze. Cînd o vulpe îi luă urma lingînd picăturile de sînge ale paşilor ei, îşi dădu seama că trebuie să se odihnească şi să-şi găsească un loc ferit de fiarele pădurii. Urcă un deal pieptiş, iar cînd ajunse în vîrf sub privirea ei se deschise zarea tăiată de panglica lată a unei ape adînci. Să fie Dunărea, Styxul sau marea cea mare? nu ştia, într-atît de tulburată îi era mintea de oboseală. Găsi o hrubă uscată, cu pereţi de calcar şi intră acolo ca să se odihnească şi să-şi plănuiască drumul mai departe. Dormi atît de adînc că nu auzi zgomotul vreascurilor uscate care se frîngeau sub paşii unui călător. Era un bărbat slab, cu ochii ageri ca ai unui jder şi chipul întunecat de o barbă nerasă cu lunile care căra o boccea pătată de vopsele. Pipăi pe pietre, cu privirea, urma paşilor fetei şi găsi deîndată hruba în care se odihnea. Soarele tocmai răsărea din pîclele nopţii aurind cu razele sale chipul neasemuit de frumos al adormitei. Luca Kataramenos, căci el era drumeţul, puse bocceaua jos, îşi scoase fărburile şi penelurile şi începu să o zugrăvească cu o iuţeală nemaivăzută la meşterii din tagma sa. În loc de pînză, ori lemn, folosi o năframă din fir de in albit şi-ntr-atît de meşteşugit îi ieşi portretul Teofanei încît credeai că înfăţişarea zugrăvită e vie. În timp ce lucra gîndul i se limpezea şi şopti:
"Am mai văzut chipul acesta neasemuit, dar să mi se usuce dreapta dacă ştiu unde şi cînd!"

O coţofană care trecea peste umărul său începu să clevetească pe limba ei, iar zugravul se suci şi îi smulse o pană din coadă. Cu vîrful penei înmuiat în ultramarin isprăvi conturul ochilor fetei şi ea se trezi tresărind ca şi cum o fantasmă i-ar fi atins pleoapele.
"Nu te teme, spuse Kataramenos, nu-s hoţ de pungi şi nici lotru de inimi!"

Teofana surîse blînd, necunoscutul n-avea cum să o înspăimînte după toate încercările prin care trecuse, şi-atunci el îşi lovi fruntea cu palma strigînd:
"Mi-am amintit acum. Ţi-am pictat acum trei ani chipul pe o cadră din lemn de lămîi, aşa cum mi l-a întruchipat din vorbe un oştean valah, Ioan Petrovici, îi zicea, cine ştie pe unde mai colindă şi cîte inimi de codană a mai frînt!"
"Ioan nu mai poate frînge inima fetelor, şopti Teofana, e mort, l-au hăcuit turcii!"

Îi povesti pe scurt toată grozăvia, iar zugravul, oricîte nefericiri văzuse şi zugrăvise în viaţa lui se cutremură:
"Mi-l amintesc bine: zdravăn şi înalt la trup, cu ochii focoşi şi faţa întunecată dar minunat conturată de parcă ar fi ieşit din penelul sfîntului Luca!"
"Te simţi în stare să-l zugrăveşti aşa cum era în timpul vieţii?" îl iscodi fata.

Kataramenos luă o custură şi răzui bine piatră albă a hrubei pînă cadra de piatră ajunse netedă ca peretele unei biserici, apoi se puse cu îndemînare pe treabă. Amestecă vopsele nemaivăzute şi scumpe, aduse de la Veneţia sau din China, iar cînd se sfîrşiră carminul, verdele şi ultramarinul din traistă, stoarse suc de buruieni, pisă pămînt colorat şi pietre de azurit ca să-şi ducă truda la capăt. Munci trei zile şi trei nopţi fără încetare şi fără să mănînce sau să bea, iar cînd îi amorţeau degetele mîinii drepte, trecea penelul în cea stîngă. Cînd isprăvi fresca, făptura lui Ioan Petrovici se înălţa cît statul de om pe albul stîncii şi atît de iscusit era zugrăvită, încît te-aşteptai să respire sau să vorbească.
"Ce plată ceri pentru cadra asta desăvîrşită?" îl întrebă Teofana atingînd cu buzele aerul în dreptul gurii iubitului ei.

Zugravul de icoane îi arătă năframa zugrăvită cu chipul ei:
"Nimic, mi-ai plătit cu vîrf şi îndesat. Trăsăturile tale furate de penel le voi pune pe chipul a zeci de madone!"

După ce Luca Kataramenos plecă în lumea largă, spre cine-ştie ce lavre neîmpodobite cu picturi, Teofana îngropă inima lui Petrovici sub icoană, zidi intrarea în grotă cu bolovani şi îşi urmă drumul spre miazăzi.

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer