Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucureşti: manual de utilizare (I)


Dorin Deac, un interviu cu Augustin Ioan

15.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dorin Deac: Ce se construieşte acum? Proiecte de apreciat.
Augustin Ioan: Aş scoate în evidenţă faptul că există foarte multe restaurări mici, există firme creative care se strâng şi restaurează împreună: iau o clădire veche şi fac din ea un mediu de lucru cu totul special. Există atât de multe restaurări acum încât aproape că au început să capete o masă critică. Dacă vă plimbaţi prin zona istorică o să vedeţi că apar din ce în ce mai multe. Pe mine mă bucură acest aspect pentru că întotdeauna mi se părea că, dacă e să înceapă o mişcare bună, ea trebuia să pornească de la baza societăţii: aşa e. Mi-am cam pierdut speranţele în administraţiile locale sau naţionale din România şi atunci cred că, atunci când o să ne dezvoltăm, o vom face când oamenii vor dori să-şi rezolve problemele fără a se baza prea mult pe administraţiile locale. Ar trebui ca statul să nu se mai bage şi să administreze chestiunea arhitecturii; da, să supravegheze să nu se întâmple tâlhării, pentru că nu de puţine ori este vorba despre tâlhării şi nu de arhitectură bună sau slabă. Şi atunci comunităţile prind curaj şi se edifică ele însele, sau se forjează în astfel de proiecte.
În aceşti 25 de ani pot spune că s-au restaurat multe clădiri mari. Dacă ne uităm doar mai în centru, putem observa că băncile şi-au făcut curăţenie în ogradă dar şi că un număr mare de lăcaşuri de cult s-au restaurat. La acestea aş adăuga ca lucruri de apreciat: foarte multe locuinţe individuale de foarte bună calitate. În ultima perioadă, tot mai multe familii au prins curaj, se strâng laolaltă şi îşi construiesc un mic bloc. Apelează în acest sens la un arhitect tânăr sau oricum, la un arhitect bun şi iese ceva de apreciat.

D.D.: Pe unde sunt acestea, prin Pipera, pe la marginea oraşului?
A.I.: Nu neapărat. Sunt foarte multe şi aproape de centrul Capitalei, prin zona Televiziunii, Lizeanu, Buzeşti şi alte zone. După ce a trecut bula imobiliară, care a produs mai mult rău decât bine, a fost o scurtă perioadă de reflux. Din anul 2010 însă au început să re-apară. Acum sunt destul de multe astfel de mici investiţii. Chiar dacă ar fi greu să spunem că sunt foarte multe, e sigur că lucrurile încep să se mişte. E clar că nu mai suntem ca în perioada 2005 - 2006, când se dărâmau monumente explicit, pe faţă. Acum sau se mai construieşte o faţadă, sau se mai adaugă ceva, se mai construieşte în spate. Oraşele bune, repet şi insist, sunt oraşe negociate. Bucureştii s-au construit strat peste strat peste strat, de obicei motivat politic şi procesul edificatoriu a fost întrerupt fie de o catastrofă naturală (incendiu, cutremure) dar au fost şi catastrofe politice, precum intervenţia lui Ceauşescu în Centrul Civic, cu 450 de hectare de centru ras şi apoi doar 150 de hectare de blocuri reconstruite aşa cum se pot vedea acum, multe după 1989. Dacă însă nu există astfel de catastrofe, lucrurile încep să înmugurească.

D.D.: De la individual spre colectiv
A.I.: Da, pentru că, o perioadă, nu prea mai existau comunităţi. Dar în orice caz, comunităţile, şi cele care există, precum comunitatea de cartier dar şi altele, se nasc făcând ceva împreună, nu se nasc aşteptând ceva de la stat. Cei 50 de ani de comunism au produs un "popor". Acesta trebuie ca acesta să se spargă şi să apară grupuri care au fiecare interese, cartierul, identităţi de cartier, microcomunităţi care, de altfel, au supravieţuit până târziu în comunism. Şi acum există comunităţi, şi nu vorbesc neapărat despre comunităţi teritoriale. Spre exemplu - comunitatea celor care merg şi se roagă la Stravropoleos. Întreţeserea oraşului trebuie să fie în primul rând una socială. Şi asta se poate face şi prin aceste exemple de "acupunctură urbană".

D.D.: Există şi în Occident un regret al multora că marile lanţuri comerciale distrug diverse locuri cu specific, spre exemplu dispar mici restaurante care legau anumite comunităţi prin modul în care făceau prăjitura casei, cafeaua. Clientul lanţurilor comerciale e un oarecare, se transformă într-un număr, produsele cumpărate sunt în serie...
A.I.: Da. Ca să adaug, fostele aşa-numite Circuri ale foamei au devenit centre comerciale. E o stranie continuitate între comunism şi capitalism, cu consecinţa că mall-urile, fiind construite foarte aproape de miezul oraşului, au pârjolit micul comerţ din preajmă.

D.D.: Dar nici să ne blocăm într-o "istorie" neîntreţinută nu e de dorit.
A.I.: În acest sens e destul să ne gândim cum arăta Calea Victoriei în perioada interbelică, se poate vedea cu claritate în documentarele de atunci că era plin de lume dar erau şi zeci de firme una lângă alta, aproape... suprapuse. Acum nu prea ai ce să faci pe Calea Victoriei, nu prea mai găseşti nimic. Cu toate acestea, apariţia unui centru comercial mare în spatele Palatului Ştirbei se blochează. Bucureştii nu sunt lipsiţi de perspective - nu conservatoare, ci retrograde de-a dreptul. Ce să facem? Să ne întoarcem la Bucureştiul grădinilor boiereşti în care a tăiat Brâncoveanu Calea Victoriei?! Nu mai e cu putinţă acest lucru, oricât şi-ar dori unii. Cu siguranţă că trebuie păstrat ce este de păstrat, trebuie restaurat cu grijă ce este de restaurat dar trebuie şi dezvoltat ceea ce este de dezvoltat.
Vă spuneam că e un Bucureşti de straturi. Este şi motivul pentru care nu există două clădiri la fel când mergi pe Calea Victoriei, asta ca să mă opresc doar la un exemplu. Adică straturile sunt şi verticale, nu sunt doar orizontale. Nu e doar geologie, nu sunt doar straturi sedimentare. Astfel, pe Calea Victoriei găsim şi Palatul Telefoanelor care a fost construit de doi arhitecţi americani în stil art deco; lângă este o clădire eclectică; lângă aceasta este un bloc modernist, apoi un edificiu neoclasic şi tot aşa.

D.D.: Pe Câmpineanu colţ cu Bălcescu tocmai s-a terminat reconstrucţia clădirii de patrimoniu de acolo.
A.I.: Acest proiect a fost blocat ani de zile, faţada era un pericol public şi era sprijinită. Motivul a fost că faţada ar fi trebuit păstrată într-un anume fel, să rămână cărămida originară, care, pentru prea mulţi, are caracter metafizic... Dar, iată, putea fi demult refăcută, aşa cum de exemplu a fost refăcută foarte frumos la Magheru One. Acum, e adevărat că respectiva clădire de pe Câmpineanu nu mai e tocmai la fel, acoperişul e de sticlă; dar forma, poziţia şi memoria în oraş s-au păstrat. Asta spre deosebire de clădirea de lângă, nouă, care nu e de aceeaşi calitate. Putea să fie, dar au ratat-o, e ca un ozn.

D.D.: Ce alte intervenţii în care s-au salvat porţiuni din oraş v-au mai reţinut atenţia?
A.I.: Cărtureşti Carusel ar fi una dintre cele recente care îmi vin în minte, s-a restaurat clădirea, s-au păstrat şi coexistă atât referinţa la trecut cât şi componenta contemporană. Mai pot aminti aici şi Casa Mincu de pe strada Verona, sediul OAR, pe care a restaurat-o domnul Şerban Sturdza. Merită vizitată toată, inclusiv, sau mai ales, mansarda. Vorbim în aceste cazuri de nişte "bijuterii" de spaţii interioare şi de multe alte spaţii care, au căpătat viaţă mai ales după anul 2010. Pe strada Pictor Arthur Verona sunt deja două lucrări de mare valoare. Acestea au născut într-un fel şi festivalul Street Delivery. Casa Universitarilor e un alt exemplu pozitiv (în grădina de acolo s-a făcut bienala de arhitectură 2015); de asemenea, s-a refăcut scuarul de la Biserica Anglicană (tot de către Şerban Sturdza). Acestea sunt doar câteva exemple. Începe să se formeze parcă o masă critică... dacă faci ceva la ambele capete, treptat, de-a lungul străzii, lucrurile încep să se unească.

D.D.: Acum apreciem anumite construcţii ridicate în urmă cu 100 de ani sau mai mult. Prin 2116 vom aprecia ceva din perioada de acum?
A.I.: Facem foarte bine că ne ocupăm cu păstrarea lucrărilor din urmă cu 100 - 200 de ani, dar trebuie să fim atenţi şi la construirea monumentelor pentru peste 100 de ani - şi mă refer aici la edificii şi spaţii publice dar şi la grupuri statuare, memoriale, la microinserţii urbane care creează "destinaţii" urbane. Ne dăm întâlnire la "coada calului" se spunea adesea, ne dădeam întâlnire la ceasul cu aripi de înger care era la Intercontinental pe vremuri, sau ne vedeam în faţă la Capşa, la Trocadero.

D.D.: Care ar putea fi totuşi paradigma arhitecturală a perioadei actuale, proiecte reprezentative mai mari sau mai mici?
A.I.: Paradigma perioadei actuale nu e dată de lucrări de mari dimensiuni. Poate... din fericire. Am avut până de curând Casa Poporului şi sper să ne mai tragem sufletul o perioadă până mai facem lucruri din astea; sper să nu. Pe de altă parte, se pare că bătălia acestei generaţii este mai degrabă să împiedice să dispară ce a mai rămas.
Dar să ştiţi că episoade din acestea de respiro au mai fost în istoria noastră, nu au fost doar episoade de construcţii. Spre exemplu, prima parte de după anii 1920 sunt ani de vile şi de bisericuţe de cartier mai degrabă, după care, în anii '30, sub Carol II, au venit ani de edificii majore. Perioada Dej nu e una de edificii, s-au construit foarte puţine (Sala Palatului, Casa Scânteii), s-au completat plombe de-a lungul bulevardelor, nu a existat o viziune urbană de amploare. Anii '80 ne-au liniştit de tot cu viziunea lui Ceauşescu. Dar, chiar dacă nu se construiesc multe, e important măcar să păstrăm ce am moştenit, să fim parte din lanţul transmisiunii memoriei şi tradiţiei. Chiar dacă nu reuşim să înmulţim talantul, cum ar fi de dorit, în parabola christică nu e pedepsit cel care-l păstrează ci doar acela care-l risipeşte.

(va urma)

(interviul a fost realizat pentru revista Constructiv)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer