Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Disperare


Vladimir Nabokov, traducere de Veronica D. Niculescu

16.03.2016
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vladimin Nabokov
Disperare
Editura Polirom, 2009

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu



*****
Intro

Disperare abordează una dintre temele predilecte ale operei nabokoviene: aceea a dublului. Protagonistul cărţii, Hermann Karlovici, este "un afacerist de mîna a doua, cu idei", care a emigrat din Rusia bolşevică la Berlin. Aflat într-o călătorie de afaceri la Praga, Hermann îl întîlneşte întîmplător pe Felix, un vagabond cu care i se pare că seamănă în chip izbitor. Acest capriciu al naturii îi provoacă atît nelinişte, cît şi încîntare, iar în curînd în mintea lui Hermann încolţeşte un plan bizar.

Disperare, romanul care a anticipat Lolita, tradus în premieră în limba română.
Criticii au comparat romanul cu scrierile lui Puskin, Gogol, Turgheniev, Dostoievski, Oscar Wilde sau Arthur Conan Doyle.
Disperare a fost ecranizat în 1978 de Rainer Werner Fassbinder, scenariul fiind semnat de Tom Stoppard.

"Deşi Nabokov a scris Disperare cu aproape două decenii înainte de Lolita, cele două române au mult mai multe elemente comune decît viziunea extrem de originală a autorului. Hermann Karlovici din Disperare este însuşi Humbert Humbert, neobositul admirator al Lolitei, poate ceva mai tînăr şi mai puţin sofisticat, dar la fel de orbit de propriile obsesii autodistructive." (The New York Times)

"Cărţile lui Vladimir Nabokov ocupă pe rafturile bibliotecii mele cam un metru şi jumătate din spaţiu, singurul care îl întrece fiind Shakespeare... Pentru mine, Nabokov este cel mai important romancier al secolului XX." (Martin Amis)

"Sunt incapabil să prevăd şi să parez inevitabilele tentative de a găsi în alambicurile Disperării ceva din veninul retoric pe care l-am injectat în tonul naratorului dintr-un roman mult mai târziu. Hermann şi Humbert sunt asemănători numai în măsură în care doi dragoni pictaţi de acelaşi artist în diferite perioade ale vieţii sale seamănă între ei. Ambii sunt nişte ticăloşi nevrotici, şi totuşi există o fâşie de verdeaţă în Paradis unde lui Humbert i se permite să hoinărească o dată pe an, în amurg; Hermann însă nu va primi niciodată bilet de voie din iad." (Vladimir Nabokov)

"La finalul lui 1936, pe când încă mai locuiam în Berlin - unde altă monstruozitate începuse să se reverse din megafoane - am tradus Otceaianie (Disperare) pentru un editor londonez... Rezultatul mi s-a părut stângaci din punct de vedere stilistic, aşa că am rugat un englez cam mofluz, ale cărui servicii le-am obţinut printr-o agenţie din Berlin, să citească materialul; a găsit câteva greşeli gramaticale în primul capitol, însă apoi a refuzat să continue, spunând că dezaprobă cartea; bănuiesc că se întreba dacă nu cumva era o confesiune reală." (Vladimir Nabokov)

***
Fragment

- Cum arată? am îngăimat.
- Aşteaptă în hol, a zis Elsie, contemplând cu o extraordinară indiferenţă armura mea perlată.
- Ce fel de bărbat e?
- Cam sărăntoc, domnule, cu o geantă pe umăr.
- Atunci zi-i să se ducă naibii! am urlat. Să se care imediat. Nu-s acasă, nu-s în oraş, nu-s nicăieri în lumea asta.

Am trântit uşa, am tras zăvorul. Inima părea că-mi bate undeva sus, chiar în gât. A trecut cam jumătate de minut. Nu ştiu ce m-a apucat, dar, deja strigând, am deschis dintr-o mişcare uşa şi, tot dezbrăcat, am ţâşnit din baie. În hol m-am ciocnit de Elsie, care se întorcea de la bucătărie.
- Opreşte-l, am strigat. Unde e? Opreşte-l.
- A plecat, a zis, eliberându-se politicoasă din îmbrăţişarea mea neintenţionată.
- De ce naiba ai..., am început, dar nu mi-am terminat propoziţia, m-am grăbit înapoi, mi-am pus pantofi, pantaloni, palton, am fugit în jos pe scări şi afară, în stradă. Nimeni. M-am dus până la colţ, am stat acolo un timp, privind împrejur, iar în cele din urmă m-am întors în casă. Eram singur, căci Lidia ieşise foarte devreme, ca să se întâlnească cu o femeie, o cunoştinţă de-a sa, zisese. Când s-a întors, i-am spus că nu mă simt în apele mele şi că nu voi merge cu ea la cafenea, aşa cum fusese stabilit.
- Sărăcuţul de tine, a zis. Ar trebui să te întinzi şi să iei ceva; e aspirină pe undeva. Bine. Mă duc la cafenea singură.

A plecat. Servitoarea plecase şi ea. Am ascultat în agonie, aşteptând să sune soneria.
"Ce prost", repetam într-una, "ce prost incredibil!"

Eram într-o stare de-a dreptul morbidă. Nu ştiam ce să fac, eram gata să mă rog la un Dumnezeu inexistent, doar să aud soneria. Când s-a întunecat, nu am aprins lumina, ci am rămas întins pe divan - ascultând, ascultând. Sigur avea să vină înainte ca uşa de la intrare să fie închisă pentru noapte, iar dacă nu, ei bine, atunci mâine sau poimâine cu siguranţă, cu siguranţă avea să vină. O să mor dacă nu vine, of, trebuia să vină... În sfârşit, pe la ora opt, a sunat soneria. Am alergat spre uşă.
- Uuuf, sunt obosită! a zis Lidia simplu, scoţându-şi pălăria de cum a intrat şi răvăşindu-şi părul.

Era însoţită de Ardalion. El şi cu mine ne-am dus în salon, în timp ce nevastă-mea şi-a făcut de lucru în bucătărie.
- Înfrigurat şi-nfometat e pelerinul, a zis Ardalion, încălzindu-şi palmele de calorifer şi citând greşit din poetul Nekrasov.

Tăcere.
- Poţi să zici orice, a continuat el, scrutând cu privirea portretul meu, însă există o asemănare, ba chiar o asemănare remarcabilă. Ştiu că sunt infatuat, dar, serios, nu mă pot abţine să nu-l admir de fiecare binecuvântată dată când îl văd. Şi bine-ai făcut, dragă prietene, că ţi-ai ras mustaţa aceea.
- Cina e servită, a intonat Lidia tandră din sufragerie.

Nu m-am putut atinge de mâncare. Îmi tot trimiteam o ureche la plimbare, iar şi iar, până la uşa apartamentului, deşi acum era mult prea târziu.
- Două vise dragi mie, spunea Ardalion, rulând feliile de şuncă de parcă ar fi fost clătite şi molfăind cu poftă. Două vise dumnezeieşti: expoziţia şi excursia în Italia.
- Omul ăsta nu s-a atins de-un strop de votcă de mai mult de-o lună, a spus Lidia în chip de explicaţie.
- Apropo de votcă, a zis Ardalion, te-a vizitat Perebrodov?

Lidia şi-a dus mâna la gură.
- Am uidad ză-i zbun, a zis printre degete. Sigur.
- N-am mai pomenit aşa o gâscă. Chestia e că o rugasem să-ţi spună... E vorba de un biet artist - Perebrodov pe nume -, vechi amic de-al meu şi aşa mai departe. A venit pe jos de la Danzig, ştiţi, sau cel puţin aşa spune c-a făcut. Vinde tabachere pictate de mână, aşa că i-am dat adresa voastră - Lidia s-a gândit că o să-l ajuţi.
- A, da, m-a căutat, am răspuns, da, sigur că m-a căutat. Şi i-am zis frumuşel să se ducă naibii. Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă nu mi-ai mai trimite fel şi fel de şnapani milogi. Poţi să-i zici prietenului tău să nu se mai deranjeze să vină din nou. Serios - e puţin cam prea mult. Oricine ar crede că sunt vreun binefăcător de profesie. Du-te încolo cu cum-îi-zice al tău - pur şi simplu nu voi...

Puteţi achiziţiona romanul Disperare de Vladimir Nabokov la adresa: http://www.targulcartii.ro/vladimir-nabokov/disperare-polirom-2009-403341
Pentru alte cărţi ale aceluiaşi autor accesaţi: http://www.targulcartii.ro/vladimir-nabokov
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer