(vorbe rostite de o voce groasă de bariton)
- Fără îndoială, trebuie să-ţi dau dreptate. E un om adevărat. În faţa lui e bine să taci şi să asculţi ce are de spus.
(voce gravă, uşor tabacică)
- Şi ce vorbe pline de miez...Indubitabil este un bărbat cu vână!
(voce cu inflexiuni molatice iar la sfârşit piţigăiată)
Cele trei voci din faţa oglinzii s-au reunit în gâtlejul gălbui şi ridat al bărbatului cu vestă verde. De mic a învăţat să vorbească pe voci diferite, din ziua în care a avut auzenii în cămara maică'sii. Domnul Brusture, căci despre dânsul este vorba, şi-a dat seama cât de stupid e gestul său, şi că nu are rost să te uiţi în oglindă şi să vorbeşti cu tine însuţi. Poţi să vorbeşti cu tine şi fără să te uiţi în oglindă, aşa cum îşi vorbesc mai toţi oamenii când îi apucă vorbitul între patru pereţi, atunci când sunt singuri. Adică în tăcere, în capetele lor, prefăcându-se că sunt ocupaţi, sau pur şi simplu stând pe scaun sau pe marginea patului. Totuşi, cu ani în urmă, când a fost trimis în interes de serviciu în Congo, văzându-l pe un muncitor stând pe scaun, cu privirea pierdută în gol, a realizat cum de i-a venit ideea lui Darwin, cum că ne-am trage din maimuţă. Muncitorul cu buze groase şi nasul lătăreţ avea o expresie chinuită, deloc umană, ca şi cum gândurile l-ar fi muncit în asemenea hal încât suferinţa nu ar fi găsit altă cale de ieşire decât prin faţa nefericitului. Aceeaşi expresie a zărit-o pe chipul unui urangutan ce se strecurase în maşina lui şi cugeta în faţa volanului. Revelaţia l-a şocat.
Stă des în faţa ferestrei deschise, fie că e vară, fie că e iarnă. Am putea spune că stă în fiecare zi, de mulţi, mulţi ani. De fapt are două ferestre, de la una se vede străduţa pietruită, pe care mai trec din când în când oameni, câini, pisici şi porumbei. De la cea din dormitor se vede câmpul cu ierburi gălbui, mirositoare a vară încinsă. Sunt mulţi ca ei, care nu au nimic mai bun de făcut decât să zacă la ferestre şi să se zgâiască la trecători.
Afară iese doar pentru pâine, salam, cartofi, lapte, ţigări, supe la plic, mere, întotdeauna verzi, şi uneori, o dată pe lună, ziare naţionale. Se strecoară din casă dimineaţa devreme sau seara. Merge numai pe lângă ziduri şi privirea îi mătură asfaltul şi mucurile de ţigară de pe caldarâm. Întotdeauna se uită doar în jos, nu la oameni, copaci sau magazine, în felul acesta obosind mai puţin. Nu-şi priveşte papucii atunci când merge, căci ar ameţi, ci cu un pas înainte.
Ultima dată, stând la trecerea de pietoni, în mijlocul unor oamenii, obrajii i-au devenit pe rând stacojii, palizi, ca apoi să se asorteze cu vesta lui verde. A vomitat micul dejun lângă un stâlp. Cu sila nu poţi lupta, e inutil de eroic gestul. Împreună cu gustul de ouă clocite în gură a fugit împleticindu-se spre casă, şi fiecare pas i se părea că durează prea mult, şi casa se tot îndepărta deşi era la numai 50 de metri de el. Puţin nu a lipsit să-şi deşarte vezica în pantaloni, în faţa porţii. Şi-a zis că de la fiere i se trage, şi ajuns în bucătărie şi-a făcut un ceai de sunătoare cu multă lămâie.
De atunci preferă mai mult fereastra de la care se văd ierburile. E în stare să le privească ore în şir, să urmărească fiecare unduire cu pasiunea unui chibiţ ce comentează în parc o partidă de şah. Azi dimineaţă a coborât scările, a ieşit pe poartă, a trecut pe strada cu pietre albastre şi de acolo s-a uitat în sus, către fereastra de la bucătărie, să vadă cât de murdare sunt geamurile de afară. Adevărul e că sunt mânjite cu găinaţ de porumbel cenuşiu. Acum ocoleşte clădirea şi intră în lanul cu ierburi, grâne, râme, iepuri şi şoareci. Se aşează pe burtă şi priveşte prin ele stâlpii de înaltă tensiune. Nu ştie de ce, însă se simte bine acolo în lan. A avut şi el un şoarece. Mă rog, l-a adoptat într-o seară când nu avea nimic mai bun de făcut. Şoarecele intrase până atunci numai în cămări sărace aşa că n-a fost deloc surprins că n-a găsit mare lucru de ros la dl. Brusture. Doar coji de salam şi cotoare putrezite de mere verzi. Când l-a văzut, prima reacţie a fost să-i tuflească Biblia în cap, însă din fericire nu l-a nimerit. A doua seară l-a aşteptat cu bucăţi grase de telemea. I-ar fi cumpărat caşcaval dar n-avea destui bani. Robul lui Dumnezeu, şoarecele, a fost botezat cu prenumele Timofte. După simbolica ceremonie domnul Brusture a băut un pahar de vin roşu şi s-a simţit fericit. Cred că nu mai trebuie să vă spun care este numele întreg al rozătorului.
Vecinii n-au fost deloc încântaţi de această prietenie. Din întâmplare au aflat, că doar dl. Brusture nu vorbeşte cu ei. Discută doar cu şoarecu Timofte, canarul galben, cactusul şi stâlpii de telegraf, e chiar de bine zic eu, pentru că din toţi aceştia nimeni nu-l contrazice şi prin urmare nu se enervează, nu-i creşte tensiunea şi nu i se zbate vâna albastră de la tâmpla dreaptă. În zilele în care vorbeşte cu Timofte şi galbenul canar, are impresia (absurdă), că străzile devin incandescente de la soare, precum şi grânele privite de la fereastră.
Şi canarul are o oglindă la el în colivie, să nu se plictisească singur. În zilele frumoase îl duce în grâne să-şi găsească singur viermi şi greieri.