Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Singurătatea lui Solomon Marcus


Sorin Alexandrescu

07.04.2016
Observator Cultural, martie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lumea care ne înconjoară ne pare totdeauna eternă, şi moartea cuiva, o eroare care ar trebui imediat reparată, precum un vas din casă, spart din neatenţie. Învăţăm tîrziu, ori niciodată, că fiecare zi de după dispariţia cuiva îţi demonstrează neputinţa de a-l aduce înapoi pe cel plecat.

Încerc în zadar să accept acest lucru în ce-l priveşte pe Solomon Marcus, de cînd m-am întors de la cimitirul israelit Filantropia, duminică la prînz, pe 20 martie 2016. Încerc să mă obişnuiesc nu numai cu gîndul că Marcus - aşa dorea el să i se spună, şi aşa îi spuneam - nu se mai poate întoarce, ci şi că apariţia altuia ca el, în viitor, este imposibilă.

Oricine este unic, viaţa oricui este irepetabilă, se spune. S-au menţionat mereu după slujbă calităţile lui ştiinţifice şi umane. Nu le mai repet. Dar cultura acestei ţări, cred, nu va mai putea produce niciodată tipul lui uman. S-a vorbit mereu, adesea cu banale repetiţii, despre pasiunea lui pentru matematică şi pentru interferenţele ei cu ştiinţele umane. Aşa este, dar trebuie subliniat că gîndirea lui le traversa, în ciuda enormelor lor diferenţe pentru noi, ceştilalţi, ca pe nişte lumi continue ori interferente. Marcus nu aplica matematica în diverse discursuri zise umaniste, ci gîndea în toate, simultan, matematic-umanist. Cărţile lui de poetică matematică (1970), de semiotică a folclorului (1975) ori despre lumi vizuale (1982), intercalate între cărţile de matematică (tot din 1975, ori 1982), constituie parcă o materie unitară. Le parcurgea cu egală naturaleţe, ba îmi vorbea adesea, între ele, de noutăţi literare, mirîndu-se, cu inocenţa lui inconfundabilă, de uimirea mea în faţa unei performanţe imposibil de egalat de mine în sens invers. Unitatea şi continuitatea acestor lumi în faţa reflecţiilor lui nu venea din tehnica informaţiei electronice pe care astăzi o mimăm cu toţii, ci din faptul că gîndirea lui se mula pe aceste discursuri, indiferentă la crevasele şi zidurile ce le despărţeau pentru noi. Se mula pe aceste moduri de gîndire sau le traversa pe linii de sens transversale? Nu ştiu. Oricum, Marcus a fost unic în capacitatea de a citi drept continue şi comunicante domenii şi discursuri pentru noi iremediabil noncomunicante. Chiar la diferitele congrese de semiotică la care l-am întîlnit, printre oameni totuşi prin definiţie multidisciplinari, această lină alunecare peste fisuri cognitive uluia. Paradox (1984) şi mai ales Paradigmele universale, recent reapărute într-un unic volum uriaş (2016), încununează această perspectivă.

Şi totuşi. Poetica, naratologia, semiotica nu au supravieţuit în ştiinţele umane româneşti actului său personal de angajare, poate şi al altor cîţiva. Marcus nu şi-a putut impune ideile pe termen lung, pentru că nu s-a angajat şi pe singura cale de succes în România: crearea nu numai a unui nou mod de gîndire şi acţiune, ci şi a unei noi baze de putere socială. Prob în atitudine şi în argumentare, el nu a format nici găşti, nici cercuri de aliaţi în jurul lui. Marcus a fost un om singur, care şi-a acceptat singurătatea ca preţ al independenţei gîndirii (Singurătatea matematicianului, din 2015, poate fi citită şi aşa - notă: cartea aceasta se poate citi integral aici). A lăudat personalităţi consonante, dar nu aliaţi, studenţi meritorii, dar nu "co-autori" de taină. Aşa se explică de ce a avut elevi, dar nu imitatori, şi de ce a fost invitat în toată lumea ca mare expert (Întîlniri cu Solomon Marcus, volumul omagial de la Editura Spandugino, din 2010, are 1.848 de pagini!), dar nu a putut crea şi dezvolta o şcoală în România.

Marcus era, apoi, un neobosit vorbitor. În ciuda lipsei fluenţei în engleză ori franceză şi, în ultimii ani, a unei audiţii dificile, care-l incomoda evident, intervenţiile lui se impuneau prin capacitatea de-a sesiza o problemă cognitivă profundă în conversaţia adesea ironic superficială a unor grupuri academice. Ca pasionat al fotbalului, se justifica în faţa mirării unor confraţi prin observaţia că acesta, dintre toate sporturile, permitea cel mai mare număr de combinaţii de mişcări neaşteptate (!), după care se oprea brusc din peroraţie pentru a ne întreba, de exemplu, care este diferenţa dintre "a bate bine" şi "a bate rău" un adversar. Trecea apoi brusc la analiza posibilităţii de-a echivala unele opoziţii semantice în anumite contexte verbale! De fapt, Marcus cultiva exact opusul conversaţiei mondene bucureştene, ca să nu zic chiar tipic româneşti, bazate pe informaţii "sigure" de ultimă oră, bîrfe şi vorbe în doi peri culese de vorbitor din vizitele lui precedente. O anumită nerăbdare, parcă, în faţa unei asemenea pierderi de timp, cuplată cu dorinţa clară de a nu irita prin etalare de "scientism", îl făcea astfel pe Marcus un personaj social unic. Avea o extraordinară ştiinţă în a se adapta oricărui grup social, la topul discursiv al acestuia, fără a transforma în vedetism acapararea atenţiei ori succesul.

Dezinteresat de orice luptă pentru poziţii sociale, el le-a ocupat pe cele mai înalte cu deconcertantă nonşalanţă. Nu mi-amintesc să fi auzit vreodată de vreun angajament politic anume al lui. Marele şi constantul său interes pentru lumea şcolară a fost social, nu politic. Nu am citit incă cele cinci volume uriaşe intitulate Răni deschise, publicate între 2011 şi 2015, dar, din cîte ştiu, Marcus nu a fost nici disident sub comunişti, nici nu le-a făcut jocul, după cum nici vreo grupare postdecembristă nu cred că l-a atras în mod deosebit: o neutralitate de tehnocrat, am zice noi astăzi, pentru care istoria pe termen lung sau mediu, de exemplu educaţia copiilor, este mult mai importantă decît cea pe termen scurt, a intrigilor politice. Cu atît mai regretabil a fost gestul unui domn Aurel Vainer, aud că membru al Parlamentului, care, în ciuda unei relaţii destul de apropiate cu Marcus, după propria-i mărturisire, a găsit duminică de cuviinţă să-l laude în plină capelă pe Ion Iliescu, acolo de faţă, pentru democratizarea României!

Marcus a fost o personalitate publică, dar nu o vedetă, nici măcar prin desele lui apariţii la televiziune pe tema educaţiei. Tocmai refuzul acestui rol i-a dat un profil unic într-o societate în care atîţia universitari cred că frecvenţa intervenţiilor ziaristice, mai ales la TV, poate ţine locul activităţii academice. Dimpotrivă, el a fost, din cîte ştiu, singurul om de ştiinţă care a ştiut să-şi adapteze discursul ştiinţific la orice public şi la orice mediu, fără a-i anula ştiinţificitatea.

Şi încă ceva. Marcus a fost invitat, aplaudat şi publicat în multe mari universităţi ale lumii, dar în nici una nu a acceptat să rămînă definitiv. A fost un român care s-a întors mereu în ţara lui şi care nu a întreprins niciodată nimic pentru a o părăsi în vreun fel, în ciuda uşurinţei cu care ar fi putut s-o facă, la reputaţia lui. De ce? Nu ştiu precis, dar bănuiesc. Ca evreu şi ca român de erudiţie internaţională, el a trăit la aceeaşi interferenţă de identităţi diferite, precum a ştiut să gîndească la interferenţa unor discursuri cognitiv diferite, aparent chiar contradictorii. Nu ştiu dacă a fost un om religios. Nu cred. Nu l-am auzit vorbind niciodată despre vreo credinţă, ci mai curînd despre linii de argumentare religioasă. Pe ultimul drum l-au condus mulţi români la o slujbă religioasă israelită - decentă ca şi Marcus însuşi. Nu ştiu a cui a fost această alegere. Dar am respectat-o toţi cei prezenţi. Chiar pînă la groapă eu nu l-am putut însă conduce. Lacrimile au fost mai puternice.

În cele din urmă, Marcus a rămas singur. Noi, la fel. Singurătatea matematicianului este dublată de singurătatea fără acel matematician, pentru că noi ştim - poate că ştie şi el - că un altul, asemănător lui, nu va mai apărea foarte curînd, poate chiar niciodată. Societatea şi cultura actuală nasc alte tipuri umane. Nu discursurile, nici structurile ori semnele lor constitutive, pentru Marcus comparabile, sînt acum obiectul imediat al cercetării, ci mediile în care ele funcţionează. Discursul ştiinţific se axează din ce în ce mai mult pe informaţie, nu pe cunoaştere, sociabilitatea este mediată instrumental, lumea este deschisă dincolo de etnii, cutume de grup ori credinţe religioase, dar ea nu mai cunoaşte un centru fix. Mediile sînt mai puternice decît ştirile pe care le transmit. Citim mai puţin, privim mai mult. Lumea ştiinţifică, şi chiar şi aceea internaţională, este o lume de relaţii mai degrabă decît de farmec ori de strălucire individuală. S-ar fi putut adapta Marcus la aceasta dacă era de vîrsta celor foarte tineri de acum? Sau poate ne-ar fi întrebat doar, brusc şugubăţ: vreţi să-i bat bine sau să-i bat rău?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer