Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Beyond the Sea


Ioana Bâldea Constantinescu

05.04.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Hei, Marlin!"
"Da, Nemo."
"Dansezi? E muzica noastră..."

E şi cea mai bună amintire de săptămâna trecută. Robbie Williams cântând Beyond the Sea dintr-un casetofon aşezat direct pe jos, între Cărtureşti Carusel şi H&M. Nemo, de la înălţimea celor cinci ani neîmpliniţi, deja face piruete, cu mâna întinsă către mine... E jocul nostru. Mă rog, unul din ele... Păcat că imaginea, regizată parcă, e dublată de impulsul meu ponosit de a continua în cadenţa paşilor de om serios. Am avut, în fond, nişte zile terne, cu destul de multe plictiseli. Nu prea am chef să mă scălâmbăi pe stradă.

Din senin, mă loveşte însă, puseistic, întrebarea din care se naşte, nu tocmai domol, recunosc, şi acest text: de ce atâta seriozitate? E valabilă cam în toate sectoarele. Tot ce înseamnă viaţă creativă, trăită cu imaginaţie şi un apetit pentru frumosul nu neapărat făcut din momente Kodak, dar real, relaxat şi policrom presupune un soi de abdicare de la seriozitatea sine qua non. Şi, totuşi, seriozitatea, încruntătura, convingerea că problemele tale sunt vitale pentru omenire sunt virale, corozive şi comune. Mi-o amintesc, pasager, dar clar, pe Elizabeth Gilbert şi Lecţiile ei de magie. Îmi amintesc cum am vorbit la telefon, dintr-un studio de înregistrări, după care public, pe Skype. Gilbert vorbeşte, în ultima ei carte, despre teribila vocaţie a suferinţei care pare să-i bântuie insistent pe toţi cei care-şi explorează creativitatea asumat, în spaţiul public. Pentru că, între altele, dă bine. Pentru că adulţii se iau în serios. Pentru că nefericirea şi valoarea au devenit, undeva pe traseu, nu se ştie unde, vag sinonime. Orice act profesional consistent vine la pachet cu un ego expandat. Orice ego expandat se mută din sectorul cu ce faci în cel cu cine eşti mai repede ca un ciclon. Şi, uite-aşa, s-a dus distracţia...

"Aţi spus", am întrebat-o pe Gilbert, "că pledaţi împotriva Canonului occidental al suferinţei creative şi că susţineţi abordările mai relaxate, hedoniste. Din punct de vedere creativ, vă identificaţi mai degrabă cu farsorul, cu bufonul?"

"Clar!", mi-a răspuns ea. "Eu cred trebuie să te hotărăşti la un moment dat, pe parcursul existenţei tale creative, dacă joci în echipa martirilor sau în cea a bufonilor. Pentru mine nu a fost o alegere grea, pentru că nimic din destinul unui martir nu îmi este pe plac. Soţul meu, minunatul meu soţ brazilian obişnuieşte să spună: Am încercat chestia cu suferinţa o dată, dar nu mi-a plăcut deloc. La fel e şi în cazul meu. Cam ştiu ce e suferinţa. Am trecut prin propriile mele depresii şi anxietăţi, care, la un moment dat, au fost atât de serioase încât au avut nevoie de medicaţie, aşa că ştiu ce presupune acest aspect al vieţii, dar nu vreau să rămân deloc în această zonă a existenţei creative. Scrisul meu avut de suferit atunci, viaţa şi sănătatea mea de asemenea, aşa încât eu cred cu tărie că trebuie să fim foarte atenţi la romantismul asociat suferinţei creative, pentru că nu există glorie în sacrificiul pe altarul artei. Eu, una, nu am ajuns până aici ca să sufăr de bună voie. Eu mă voi feri şi voi fenta acest mit cât îmi va sta în puteri. Altfel spus, nu fi o victimă, pentru că victimele mor şi, mai ales, nu fi martir, pentru că martirii mor încet. Prefer rolul bufonului, al farsorului, al saltimbancului care alege să fie o vulpe şireată şi nu un leu puternic."

Mi-a plăcut, de ce să mint... Relaxată, cu cana ei de cafea, ce-i drept, de la înălţimea succesului ei mondial, spunând "relaxează-te" unei lumi dispuse să o audă. O lecţie glossy, sigur. Nu e acesta, însă, rolul saltimbancului prin excelenţă? Întotdeauna în umbra marii tragedii şi a lacrimii care, estetic şi nu numai, permite eşafodaje complicate şi, mai ales, reclamă încruntătură sobră şi, eventual, morgă asociată?

Da, ne place să suferim. Să consumăm suferinţă. Să pozăm eroic. Să plângem poetic. Să ne dăm loviţi. Obosiţi. Plictisiţi. Absenţi. Mă gândesc la asta şi la cât de uşor te acreşti cât timp rememorez zâmbetul anglo care mi-a servit lecţia cu tragedia e perimată, mai încearcă şi altceva... Discrepanţa cu toate chipurile grave de săptămâna aceasta e notabilă. Poate că tocmai de-asta îmi place.

E soare afară. O primăvară zăpăcită. Ne jucăm de-a Finding Nemo în Centrul Vechi. Poate că de mâine vin trei zile cu ploaie, cine ştie... Cartea lui Liz Gilbert se cheamă Lecţii de magie. E despre cum să nu te iei prea în serios. Cum să te distrezi fiind tu însuţi. Despre cum nu-i ieşea lui Melville cartea aceea cu balena, despre cum un tânăr nimereşte la o petrecere cu costume de epocă îmbrăcat în homar, despre toate lucrurile absolut delicioase şi nu de puţine ori fenomenal de consistente care s-au născut în lume dintr-un moment de spirit ludic, de umor, de zâmbet, de distracţie autentică. E o istorie culturală. Profund nerecomandată creatorilor şi consumatorilor de mari opere. "A-ţi lua munca în serios", mi-a spus Elizabeth Gilbert, "nu înseamnă să nu râzi de tine însuţi, nu înseamnă că nu poţi epura procesul creaţiei de mituri, aşa încât să deschizi uşi pentru alţi oameni care să intre în lumea aceasta minunată a invenţiei, a curiozităţii."

Somewhere beyond the sea
She's there watching for me
If I could fly like birds on high
Then straight to her arms
I'd go sailing...

Dacă am dansat?
Bineînţeles. La urma urmei, sunt un peşte clovn.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer