Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O călătorie pe lună


Alexandru-Radu Săvulescu

12.04.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Idei disparate mi se învălmăşesc în cap. Gânduri care vin şi pleacă. Gânduri care vin şi nu mai pleacă. Unele stau la rând, altele se împing de la spate, se calcă în picioare. Nu ştiu dacă pentru ceva cu cap şi coadă e reţeta cea mai bună. Dar poate că aşa trebuie să fie.

*
Curvarule, labagiule, du-te să te spânzuri ca mama ta, fiu de sinucigaşă ce eşti! a strigat într-o seară Silvia la mine cu tonul acela răstit, iritant, pe care nu i l-am aflat decât după căsătorie.

Mai avusese şi înainte răbufniri de furie, dădea drumul câte unui mic val de insulte, putea să mă facă simultan comunist şi fascist, nepotrivirea între acuzaţii cred că era menită să mă enerveze. O vreme n-am înţeles de ce se poartă aşa, astfel că nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să tac şi să aştept să se calmeze. Ea supralicita însă, se monta singură, cine ştie, poate avea nevoie de conflict. Ridica glasul, se apropia ameninţător de mine: De ce taci, îţi închipui că eşti prea bun pentru mine, sau ai ceva de ascuns, poate te temi?

În ziua aceea am reacţionat însă pe loc: De unde ştii că s-a spânzurat?

Surprinsă, a ezitat o clipă, apoi mi-a răspuns pe un ton complet schimbat, calm (avea capacitatea asta de a-şi schimba vocea, n-am ştiut niciodată când crede cu adevărat ce spune şi când joacă doar teatru, pentru a-şi atinge un scop sau altul): Mi-a spus vărul tău. Şi cum se face că mie nu mi-a spus nimic în toţi aceşti ani? A vrut să te menajeze, toţi te-au menajat. Şi ţie de ce ţi-a spus imediat ce te-a cunoscut? Ca să te pot proteja, nu sunt eu acum soţia ta?, dar m-a pus să-i promit că n-o să-ţi spun niciodată, ca să nu te rănesc.

*
La moartea Mamei aveam trei ani şi jumătate. Amintirile mele de atunci sunt vagi. Ştiu doar că la scurt timp am început s-o caut. Nimeni din casă, Mamaia, Tataia, restul familiei - unchi şi mătuşi, nu o pomenea vreodată. Era un subiect tabú. Mai mult, toate lucrurile ei personale, orice-ar fi putut aminti de ea, fie şi o banală fotografie de-a ei, tot ce avea legătură cu ea a dispărut, ca şi cum ea nici n-ar fi existat vreodată.

Cu Geo n-am vorbit niciodată despre Mama. Geo este Tata. I-am spus Geo până târziu, cum îi spunea toată lumea. Când eram mic, trecea atât de rar pe acasă, încât îl percepeam ca pe un străin.

Mai târziu, când am încercat să vorbesc cu el despre Mama, a fost ca şi cum aş fi încercat să vorbesc cu un perete. Cum auzea de ea, începea să privească în gol, pierzând contactul cu lumea reală.

*
Din când în când o mai întrebam pe Mamaia: Unde e Mama? Ea-mi răspundea: E plecată, o să vină curând. Sau: E bolnavă, o să vină când se face bine.

Într-o zi, fără să mă gândesc, i-am răspuns cu seriozitatea de care numai un copil mic este capabil: Când cineva nu mai vine şi nu mai vine, înseamnă că a murit.

*
Mama e unul dintre subiectele pe care nu le-am abordat niciodată cu Tataia. Oricum, el a murit pe neaşteptate, înainte să-mi treacă prin cap că, deşi era capul familiei, poate nu el instituise embargo-ul pe informaţiile despre Mama.

Era într-o vară, pe când eram în liceu. Mă aflam în cantonament la Snagov, pentru campionatul naţional. Pe el îl supăra de ceva timp un ulcer, dar nu părea ceva serios.

Mi s-a povestit că, în ziua când s-a dus la spital pentru operaţie, şi-a tratat mai întâi toţi pacienţii care-l aşteptau la cabinetul de acasă. A murit în timpul operaţiei, inima nu i-a rezistat. Fără operaţie, ar mai fi trăit.

Tata a decis că e mai important să trag nederanjat concursul pentru care mă pregăteam decât să-mi iau rămas bun de la cel care m-a crescut, aşa că nu mi-a spus de înmormântare. De fapt nu mi-a spus nimic. Am aflat că Tataia nu mai e doar când m-am întors, şi nu l-am mai găsit acasă.

Am câştigat două medalii, una de aur, şi alta de bronz.

Pe Tataia mi-l amintesc aşa cum l-am văzut ultima dată. Un bărbat înalt, dar uşor adus de spate, cu păr alb, leonin, încă des la cei şaptezeci şi şapte de ani ai săi. Cu o faţă blândă, luminoasă, şi cu o privire uşor tristă, de om bun, neînţeles de cei din jurul său.

*
Trei ani mai târziu a murit şi Mamaia. Cancer de colon. Încercare (prea) curajoasă de operaţie a chirurgului, prieten de familie. Nereuşită. A intrat în comă pe masa de operaţie, şi nu şi-a mai revenit. Fără intervenţie, şi ea ar mai fi trăit. Am vizitat-o după operaţie. Părea că doarme liniştită. Tata mi-a spus că pot să-i vorbesc, fiindcă mă aude.

Cu voce înecată, am reuşit cu greu să îngaim câteva cuvinte: S-au afişat rezultatele, am intrat la facultate, pe locul al cincilea, primul dintre băieţi, înaintea mea au fost doar fete, sper să mă auzi, ştiu cât de mult îţi doreai să intru la facultate.

A fost ultima dată când am văzut-o în viaţă, dacă coma poate fi numită viaţă. A doua zi a murit.

Mamaia mi-a ţinut loc de mamă. Eram încă foarte mic când, într-o zi, m-a întrebat: Pe cine iubeşti tu mai mult? Am răspuns: Pe mătuşa mea. Şi după ea? Pe vărul meu. Şi pe mine, nu? Pe tine, nu.

Mamaia şi-a făcut constant datoria faţă de mine, fără nici un semn de oboseală sau de nemulţumire, deşi eram dificil, răspundeam, comentam, făceam totul după capul meu. N-o puteam ierta pentru că-mi ascundea adevărul despre Mama.

Cu puţin timp înainte de a muri, exasperată de răutăţile mele, a exclamat: Am crescut o viperă la sânul meu!

Simt şi acum, ca pe un fier roşu, arsura acestor cuvinte, chiar dacă au fost spuse o singură dată, şi atunci la supărare.

*
Ca tot restul familiei, şi vărul meu, singurul alt copil din casă, a avut consemn de tăcere. Părinţii i-au atras atenţia: Să nu cumva să-i spui lui Ducu ceva despre Mama lui! Iar el a răspuns cu seriozitatea unui frate mai mare: Cum să-i spun, ar putea să moară!

Mulţi ani mai târziu, când aduc vorba despre misterul care a înconjurat moartea Mamei, îmi răspunde: Dacă voiai să ştii, de ce n-ai întrebat?

*
N-am vorbit nici cu Marica. E drept că pe când trăia nici n-am ştiut ce martor important al acelui eveniment fusese. Abia după ce a murit am aflat că ea o găsise pe Mama la subsol.

*
O revăd pe Puppy după douăzeci şi şapte de ani. Mă întreabă: Îţi mai aminteşti ce-mi spuneai când veneai la mine? Nu. Începeai cu Vreau să-ţi spun ceva serios, făceai apoi o pauză, după care invariabil continuai cu Mama mea a plecat într-o călătorie pe Lună.

Puppy: În acea zi, Marica ne aştepta la poartă la ora când ne întorceam cu Teta din parc, nu ne-a lăsat să intrăm, i-a şoptit ceva Tetei la ureche, Teta s-a albit la faţă, în loc să te ducă înăuntru ca de obicei, ne-a luat pe amândoi cu ea, în noaptea aceea ai dormit la noi.

*
Cei care au cunoscut-o pe Mama sunt categorici. Era cea mai frumoasă fată din Braşov. Semăna cu Lucia Bosè, spune mătuşa mea. Rămasă de tânără orfană de ambii părinţi, s-a mutat la Bucureşti. Visa să devină cântăreaţă de jazz, o idee mai degrabă dificil de pus în practică în acele vremuri de neagră represiune stalinistă. S-a măritat cu un mare jucător dinamovist de rugby. Cum era de aşteptat, swing-ul de la The Voice of America nu s-a potrivit cu mentalitatea M.A.I. Căsătoria a fost scurtă.

*
Prima dată, dezamăgită în dragoste, a încercat să-şi taie venele cu o lamă.

Pe vremea aceea Tata era student la medicină. Aflat în practică la spitalul unde era internată, a văzut-o, şi s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. La scurt timp s-au căsătorit.

A doua oară a înghiţit un pumn de medicamente. A avut însă reflexul să o strige pe Marica în ultima clipă înainte să-şi piardă cunoştinţa. Marica a chemat Salvarea. Urgenţă, spălături gastrice, a scăpat.

A treia oară a reuşit.

(Bucureşti, 2005-2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer