Deşi nu a fost prima opţiune a celor care au decis că Principatele Unite aveau nevoie de un conducător din stirpe domnitoare europeană, Carol I a ştiut să acţioneze, din clipa sosirii sale în noua sa patrie, drept un constructor de infrastructură, un modernizator de anvergură şi un actor al procesului continental de nation-building al vremii sale.
România îi datorează introducerea căilor ferate care să lege ţara de ceea ce azi am numi coridoare pan-europene de transport. După obţinerea independenţei, în 1877-1878, în urmă căruia Micul Regat pierde o parte din Basarabia, dar câştigă Dobrogea, legându-se astfel cu Marea Neagră, se construiesc poduri, precum cel de cale ferată de la Cernavodă, silozuri în portul Constanţa şi legături cu fosta putere suzerană, Imperiul Otoman (prin calea ferată spre Giurgiu), respectiv spre Imperiul Austro-Ungar, prin construirea căii ferate Ploieşti-Braşov, cu gara regală de la Sinaia, unde regele îşi ridica, după gustul german, un castel-reşedinţă de vacanţă, la Peleş.
Probabil că această dotare cu infrastructură modernă reprezintă principala contribuţie a lui Carol la schimbarea la faţă, în bine, a micii sale ţări. Dar, în timpul celei mai lungi domnii pe care a cunoscut-o România în întreaga sa istorie, de egală importanţă ne apare acum şi procesul de construire a unei identităţi naţionale proprii. Nu mult după independenţă şi întemeierea regatului, apar semnele constituirii unor repere identitare prin arhitectură, în primul rând prin opera creatoare a lui Ion Mincu şi a emulilor săi din ceea ce s-a numit Şcoala Naţională în arhitectură, sau, mai puţin exact, dar mai puternic, stilul neo-românesc. Prima generaţie a acestei opere de construcţie naţională este cea care oferă nu numai un chip edificat unei construcţii politice noi (Valahia şi Moldova reunite într-un singur stat), ci şi opere valide în această manieră estetică, sub specia edificiilor reprezentative ale statului, de la catedrale ortodoxe la palate administrative, coabitând un timp cu arhitectura eclectică de şcoală franceză (adeseori, gândită chiar de arhitecţi francezi, sau care, ca Ion Mincu însuşi, şi-au obţinut diploma de arhitect la Beaux-Arts, la Paris), pentru ca, ulterior, să devină maniera preponderent utilizată de către stat pentru a exprima valorile sale proprii.
Dacă, în ceea ce priveşte modernizarea statului, Carol I era un modernizator, nu acelaşi lucru se poate spune despre gusturile proprii în materie de arhitectură, pe care le vedem cel mai bine ilustrate de Castelul Peleş. Acolo, regele va dispune construirea unei ambianţe strict germane, de natură să acomodeze nostalgia după un acasă pierdut, poate, dar regăsit mult mai la est, în exteriorul arcului carpatic. Şi această manieră retro-nostalgică va avea, totuşi, succes, aristocraţia vremii emulând local exemplul regal, construind reşedinţe nobiliare în manieră asemănătoare celei de la Castelul Peleş (şi, ulterior, de la Castelul Pelişor) şi răspândind, strict pe Valea Prahovei, un fel de a face arhitectură pe care românii îl vor (re)descoperi abia după unirea din 1918, cu bisericile fortificate din sudul Transilvaniei şi cu edificiile din oraşele din aceeaşi provincie istorică, dar construite cu mult înainte, chiar de la prima descălecare saxonă, cea din secolul al XII-lea.
La ora bilanţului, Regele Carol I iese triumfal, aşa cum îl arată şi statuia ecvestră a lui Mestrovic (refăcută abia recent, cu modificări, de Florin Codre): un soldat riguros, puţin dispus la compromisuri, care a câştigat nu doar bătălii pe câmpul de luptă al Războiului pentru Independenţă din 1877-1878 şi în cele balcanice de dinaintea morţii sale, ci şi un vizionar, care a încercat să îşi modernizeze regatul şi să îi forjeze o identitate proprie în contextul european al vremii sale.
Arhitectură şi regalitate 1866-1881-2016
Expoziţie dedicată aniversării a 150 de ani de dinastie românească
organizatori: Fundaţia Creart, ICR, Uniunea Arhitecţilor, UAUIM
sub înaltul patronaj al Casei Regale a României
realizatori: acad.prof.dr. Răzvan Teodorescu, prof.dr. Augustin Ioan, prof.dr. Marius Marcu Lapadat, Ionel Stoicescu, Octavian Carabela.