Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XXIX)


Dan Recheşan

25.04.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
34.

ALTEH

În vreme ce Evlyia se sucea între morţi şi vii, neştiind încotro să apuce, prinţesa Alteh punea la cale un plan menit să o oprească din iureş pe zăluda stăpînă a vîntului de la miazănopate. Se opri în primul tîrg şi-şi tîrgui un rînd de straie bărbăteşti: nădragi strîmţi din dimie, un dolman căptuşit cu blană de rîs şi o pereche de cizme cum purtau toţi bărbaţii din ţinutul Ardealului. Apoi, îşi reteză pletele, îşi vopsi obrazul cu coajă de nucă să-şi ascundă boiul gingaş de femeie, se încinse cu o spadă şi ieşi la drumul mare. Nu trecu mult că în cale îi ieşi Johanna, doamna stihiilor de la miazănoapte. Lăsase în urmă trăsnete şi scrum şi coborîse cu tălpile pe pămînt, făcînd acum, cu şiretenie, pe-o gingaşă fecioară, părăsită de ai săi.
"Ce bine că te-am întîlnit, tinere domn, sporovăi ea, căci nişte lotrii mi-au luat rădvanul în care călătoream, i-au ucis pe cei care mă însoţeau, iar eu, sărmana de mine, de-abia am scăpat teafără din mîinile lor! Pot purcede la drum cu tine, rogu-te?"
"N-am nimic împotrivă, răspunse Alteh, te poţi însoţi cu mine dacă-ţi plac, căci sunt holtei şi n-am cui sî dau socoteală!"

Merseră ele cum puteau, pe şleahul dintre colinele împădurite pînă ajunseră la sălaşul unui cioban. Păstorul nu era acasă, pesemne că-şi mînase turmele la vale şi n-avea să se întoarcă degrabă la stînă.
"Să înnoptăm aici, zise Johanna, mi-e frică să merg mai departe. Pe întuneric pasc primejdii nenumărate, iar în pădure sticlesc ochii lupilor!"
"Dacă-i pe-aşa, rămînem peste noapte aici!", încuviinţă prinţesa khazarilor.

Îşi făcură culcuş, cum putură pe o şiră de fîn, iar după ce se culcară, Johanna începu să o ispitească prin gesturi şi vorbe dulci să se drăgostească cu ea. Însă tînărul se arătă nepăsător la farmecele ei şi-atunci îi zise ţîfnoasă:
"Pesemne că eşti unul dintre acei sterpi precum un catîr, ori obişnuieşti să-ţi slobozi sămînţa-n ţărînă precum nevrednicul Onan, de nu vrei să te drăgăleşti cu una ca mine!"
"Nici una, nici alta, zîmbi Alteh, dar fac prinsoare cu tine că nu ghiceşti. Dacă mă dai de gol, mă-ncredinţez ţie rob, dar dacă nu izbuteşti te-ntorci singurică de unde-ai plecat, hăt-departe, spre miazănoapte!"
"Prea bine, zise Johanna, aşa cimilitură uşoară nu mi-a fost dat să înfrunt şi-ţi dau dezlegarea pe loc... dacă nu eşti bărbat, nu poţi fi decît femeie căci te-am dibuit de cum te-am văzut... prea ai boiul gingaş, glasul subţire şi mîinile delicate!"
"Ai pierdut" se bucură Alteh, descingîndu-şi nădragii şi arătîndu-i fără putinţă de tăgadă că nu era nici bărbat, nici femeie. Iar cei care au mers cu stăruinţă pe urmele istorisirii îşi aduc aminte următoarele: atunci cînd Călătorul o întîlnise prima oară în ostrovul Ada-Kaleh ea îi arătase cum blestematul de Yusuf Masdhuri îi răpise prin vrăjitoriile lui sexul şi cum această cumplită nefericire o împiedica să fie femeie întreagă.

Stăpîna vîntului zălud n-avu încotro, căci în veacurile acelea pînă şi vrăjitoarele ori djynii îşi ţineau cuvîntul dat şi făcu cale întoarsă.

Cît despre prinţesa khazară ea îşi lepădă veşmintele bărbăteşti şi-şi urmă soarta, mergînd tot spre soare-răsare de unde se trăgea neamul său.

***

O zicală demult uitată spunea că acolo unde-şi croiesc apele năvalnice matcă, omul găseşte nesmintit o cale lesnicioasă să le treacă. Cei care drumeţeau în ţara dintre marile rîuri transilvane ştiu că unde nu s-a durat pod de bîrne sau stîlpi de piatră, pot să-şi urmeze drumul pe podini plutitoare sau broduri. Un astfel de pod plutitor se afla acum în calea lui Celebi la un cot al Mureşului în drum spre Orăştie. Veştile pe care le primea dincolo de lume erau tulburătoare. Visul sultanului care hăituia cerbul alb cu herbul habsburgilor în frunte era pe cale să se împlinească, căci armia marelui vizir Ahmet Köprűllű se îndrepta spre Silezia pregătindu-se să înfrunte în prag de iarnă, oştile polono-lituaniene, iar Ali Allaudyn Mihaloglu bey, paşa de Vidin, străbătea cu cetele sale mijlocul principatului transalpin cuprinzînd multe cetăţi săseşti, precum Orăştia Sebiş şi Cisnădie. Dar, toate acestea erau nimic pe lîngă mîhnirea şi zbuciumul său sufletesc. Cămila sa ostenise umblînd neîntrerupt trei zile fără hrană, bînd numai apă amară şi lingînd drobul de sare hkazară şi se opri în faţa apelor vijeliose şi înspumate. Vad nu află, pod nici atît dar pe celălalt mal se zărea un brod bine tocmit din scînduri şi bulumaci de fag. Îi făcu semn podarului să vină să-l care şi, aşteptînd acolo, scrise cu luare aminte în Seyathatnamé (Cartea Călătoriilor) despre locurile pe care le văzuse:
"Am mers din nou neîntrerupt prin valea Streiului timp de o jumătate de ceas şi am ajuns, spre sud-est, pe o culme înaltă. Pe când mergeam aşa prin pădurea deasă ce o acoperea, deodată, pe la miezul nopţii, am văzut un foc mare.
"Ce-o fi asta? am întrebat un cioban.
"E Orăştia" zise el, pesemne că oastea voastră a atacat oraşul acela, dar de aici pînă acolo drumul ţine două zile.

Auzind acestea m-am liniştit. I se spune cetatea Orăştiei. Această cetate bogată părea acum ceva mai reparată, iar judele şi căpitanii ei au venit să se închine, aducând, în semn de închinare, o sută de căruţe de zahere. Ordia fiind îmbelşugată toţi şi-au procurat zaherele din oraş. Cetatea era aşezată pe malul unei ape şi la poalele unui munte, este zidită din piatră şi era, deci, o cetate puternică cu un oraş întins. Ali Paşa a incendiat-o şi pe aceasta. Acum se află din nou într-o stare mai înfloritoare decât în trecut, fiindcă este un loc foarte bogat, având o câmpie mänoasä, vii şi grădini. De acolo, am plecat spre apus, mergând timp de şapte ore de-a lungul marelui râu Mureş, am trecut prin sate înfloritoare şi prospere.

Deşi este supusă crailor Ardealului, cetatea totuşi se află în stăpânirea ungurilor saşi, în ea aflându-se ostaşii împăratului austriac, însă aceştia nu capitulaserä, ci plecaseră, lăsând cetatea goală. De aceea oraşul a fost ars. Cetatea, de formă rotundă, se află însă la poalele unui deal şi era puternică, şanţul ei era plin cu apă. Avea un oraş mare, împodobit cu tot felul de palate, hanuri şi biserici, încât era un oraş frumos, cu vii şi grădini, cu târg şi bazar. Când a fost ars, s-au găsit în el atâtea bogăţii şi provizii, încât ostaşii islamului s-au îmbogăţit şi s-au îmbelşugat. Pornind cu trei sute de ostaşi pe dealuri şi prin vii, am luat şi de aici prizonieri şi prăzi şi, vânzând totul în tabăra islamică, am câştigat, împreună cu cei trei sute de viteji, trei sute de guruşi, încât osteneala şi necazurile nu au fost în zadar. Plecând a doua zi din această cetate, am mers şase ceasuri spre miazănoapte şi am ajuns la cetatea Vinţul de Jos. De aici, mergând şapte ceasuri către miazăzi poţi ajunge la cetatea Deva."


Cînd brodul ajunse la mal, îşi sui fără prea multă greutate cămila pe podină şi-l întrebă pe podar:
"Cît costă să mă duci pe celălalt mal!"

Acesta, un bărbat cu mădulare noduroase şi chip încruntat îi zise:
"Pentru înălţimea ta, că ai două picioare, plăteşti zece guruşi de argint, iar pentru cămilă că are patru încă douăzeci... cocoaşa n-o pun la socoteală căci n-atinge podina!"

Preţul i se păru neruşinat de mare, dar scoase punga. Podarul îl privi în ochi şi rînji:
"Eu nu prea am ştiinţă de cîte se petrec pe lumea asta, că stau toată vremea cu picioarele-n apă şi fruntea în nori, dar tare-mi mai plac poveştile. Dacă-mi spui o poveste nemaiauzită scad din preţ şi plăteşti numai cincisprezece guruşi!"

Privind apele înspumate, Călătorul îşi scărpină gînditor ţeasta sub turban şi întrebă:
"Se află peşti în apele astea?"

Podarul împinse cu vîsla malul şi răspunse:
"Din belşug, care mai de care, unii ajung să prindă şi peşti de o o sută de ocale... numai că trebuieşte să ştii locul în care să nădeşti!"

Atunci, Celebi zîmbi şi îl învălui molcom în nada vorbelor sale:
"Pun prinsoare că povestea peştilor fermecaţi n-ai auzit-o!"

Şi începu să istorisească aşa:

POVESTEA PEŞTILOR FERMECAŢI

În vremea padişahului Şahryar, în oraşul Esfahan trăia un vizir bogat şi năzuros, pe numele său Şamsun. Greu puteai să-i intri în voie, dar mai ales să scapi de hachiţele sale. Într-atît de hapsîn şi lacom era că lua coltucul de la gura orfanului şi năframa de pe umerii văduvei, dar padişahul îl lăsa să-şi facă toate voile fiind prins cu plăcerile vînătorii şi desfătările din harem. Într-o zi, după ce ieşise din hamam îi veni poftă să mănînce peşte şi le porunci slugilor să meargă în suk şi să-i aducă cîţiva peşti. Aceştia colindară tot bazarul dar nu găsiră peşte de cumpărat şi veniră cu mîinile goale şi capetele plecate înainte lui. Atunci Şamsun îi ocărî cu asprime:
"Nevolnicilor, fiindcă mi-aţi nesocotit porunca ar trebui să poruncesc să vi se taie mîinile dar sunt milostiv cu voi. Veţi fi pedepsiţi cu o sută de gîrbace pe spinare fiecare, iar eu voi căuta să-mi împlinesc singur pofta!"

Dar n-a fost să fie, căci, oricît colindă el Esfahanul, coadă de peşte nu găsi de parcă secaseră toate apele şi se prăpădise tot neamul înotătoarelor. Ostenit de atîta umblat se aşeză la răcoare lîngă un havuz şi strigă:
"Cerule, în numele lui Allah, şi-a Profetului Său oare atît de mare lucru îţi cer, să pun doi-trei peşti în tigaie?!"

Nu-şi isprăvi el bine vorba că din havuz ieşi un div lung şi lat cît minaretul geamiei, cu pielea vînătă ca de bivol care-i întinse un năvod şi-i zise rîzînd:
"Ia o plasă şi vino cu mine, dacă puterile te-or ţine, să-ţi împlineşti pofta!"

Se cam sperie Şamsun, văzîndu-l şi se codi, dar efritul o ţinea una şi bună aşa că luă plasa şi-l urmă. Iar diavolul de efrit îl luă pe umăr şi-l duse cale de zece parasangi afară din oraş într-un loc unde se afla un lac întins.
"Aruncă aici năvodul şi ostoieşte-ţi pofta!" zise el, şi vizirul făcu întocmai prinzînd în cîteva clipe o sumedenie de peşti, cu solzi albi, roşii, albaştri şi galbeni.
"Ohohooo, făcu divul, prea te lăcomeşti, mai lasă şi altora să se înfrupte!" şi-i lăsă cîte unul din fiecare soi, iar pe ceilalţi îi aruncă înapoi în apă. Şamsun, cît era el de lacom nu se împotrivi căci duhul rău i-ar fi spulberat mădularele cu un singur deget. Luă cei patru peşti, se duse acasă şi-i dădu bucătăresei zicînd:
"Ia aceşti peşti şi găteşte-i regeşte, aşa cum i-ai găti pentru ospăţul unui împărat al rumilor!"

Bucătăreasa, o negresă tare iscusită în pregătirea bucatelor, luă peştii, dar cînd se apropie cu un satîr ca să-i cureţe de solzi, peştii începură să se tînguie cu glasuri omeneşti. Atunci ea aruncă satîrul şi îi zise unui slujitor:
"Eu nu gătesc astfel de arătări blestemate, du-te şi spune-i stăpînului că peştii aceştia sunt fermecaţi!"

Aflînd toată întîmplarea, vizirul veni în cuhnie, mînios nevoie mare. Văzînd că negresa îi nesocotise porunca, luă peştii cu mîna lui, îi aruncă într-o tigaie şi o puse pe cuptor. Şi iarăşi, peştii prinseră să se vaite ca nişte fiinţe omeneşti, dar el n-apucă să zică nimic, fiindcă peretele cuptorului se sparse şi din mijlocul flăcărilor ieşi o fată. Era înaltă şi mlădioasă şi atît de frumoasă la chip încît Şamsun rămase cu gura căscată.
"Ce rău ţi-au făcut supuşii mei, vizirule, să-i chinuieşti în halul ăsta?" întrebă fata.
"Cum să fie nişte peşti supuşii tăi?" se miră Şahzaman venindu-şi în fire.
"Află că eu sunt prinţesa Tamlaz, fiica sultanului Ibrahim. Tatăl meu stăpînea peste cetatea Kermanshah care se întindea pe o sută de stadii între patru munţi, încît nimănui nu-i stătea în puteri să o cucerească, fiindcă alăturea de zidurile de piatră era apărată şi de stîncile înalte. Multe bogăţii s-au strîns în acel loc, iar supuşii erau mulţumiţi fiind feriţi de molime, de hoţi şi de fiarele pustiului. Şi uite-aşa am trăit fericită în acel oraş înfloritor, pînă cînd am împlinit optsprezece ani. De bucurie tatăl meu a pregătit un ospăţ mare şi a dat poruncă să se deschidă porţile cetăţi ca să poată petrece orice drumeţ. Toate ca toate, dar la porţi s-a ivit un mag, din neamul celor care se închină profetului Mani. Aflase că eram la vîrsta măritişului şi venea să mă ceară de nevastă, însă tatăl meu, sultanul, nici n-a voit să audă una ca asta, fiindcă noi ne ţineam de dreapta credinţă a lui Allah, fie în veci numele Său luminat. Atunci, supărat, magul acela a azvîrlit un blestem asupra noastră şi deasupra Kermanshahului s-au adunat nori grei şi a început să plouă. Şi-a tot plouat ca la potop, patruzeci de zile în şir, pînă cînd zidurile s-au năruit şi oraşul s-a scufundat în pămînt iar locul lui s-a ivit un lac întins, cît vezi cu ochii. Toate averile pe care le aveam se află acum sub apă, iar supuşii mei care vieţuiau în cetate şi-au pierdut înfăţişarea omenească şi s-au întrupat în peşti, raci sau broaşte. Cei patru peşti pe care vroiai să-i frigi în tigaie sunt Aziz, Hasan, Mahmud şi Saud cei mai destoinici oşteni ai tatălui meu. Numai eu am scăpat, pesemne că magul trage încă nădejde să-mi cucerească inima în vreun fel şi nu-i era la îndemînă să iubească o orătanie cu solzi şi înotătoare!"
"Aferim! strigă vizirul cu aprindere, ce pot să fac pentru sufletul tău? Spune-mi deîndată, căci rob mă fac la picioarele tale ca să-ţi împlinesc dorinţele!"

Atunci, prinţesa Talmaz, îi zise cu un glas dulce:
"Slavă Celui de Sus că s-a înduioşat de rugile mele şi mi te-a scos în cale, căci se vede treaba că tu eşti ursit să mă scapi de blestemul magului lui Mani ca să-mi redobîndesc toate averile şi supuşii. Înainte de toate, cheamă muftiul şi fă pregătirile de nuntă, fiindcă altfel nu se poate!"

Într-atît îl orbise iubirea că Şamsun nu mai stătu pe gînduri şi făcu precum îi zise fata, luînd-o de soaţă legiuită şi trecînd tot ce avea, vitele, pămînturile şi robii pe numele ei. După aceea Tamlaz îi zise:
"Acum să mergem la lacul acela în care ai prins peştii, ca să-ţi dau pe mînă şi eu toate averile mele care zac sub apă!"

Vizirul o ascultă şi merseră acolo să vadă toate. Ci ea nu-l lăsă să aştepte prea mult şi-i zise să-şi scoată hainele şi să intre în apă, fiindcă de pe ţărm n-avea cum să vadă comorile Kermanshahului. Iar el o ascultă iarăşi şi-şi lepădă caftanul şi cămaşa intrînd pînă la brîu în lac.
"Nu văd nimic, prinţesă!" se miră, şi ea îl îndemnă: "Intră mai în adînc şi-o să vezi haznaua tatălui meu plină ochi cu aşrafi de aur!" Lacomul şi hapsînul de Şamsun intră pînă la piept în apă şi se holbă spre adîncuri zicînd:
"Tot nu văd nimic, decît nămol şi pietre!"

Atunci, fata îi dădu iarăşi ghes:
"Bagă-ţi capul sub apă şi ai să poţi aduna atîta aur cît îţi doreşte inima!"

Pînă la urmă, atît se strădui nerodul de vizir să pună mîna pe comoară că se înecă, fiindcă în lac nu se găseau decît peşti, broaşte şi mîl. După toate acestea, Tamlaz se duse la casa lui Şamsun şi slobozi toţi robii, iar banii, vitele şi pămînturile le împărţi săracilor. Fireşte că isprava ajunse la urechile padişahului care porunci să fie adusă dinaintea lui şi o descusu, curios să vadă cît adevăr şi cîtă minciună se află în făptura ei. Iar ea îi povesti pe îndelete cum îl păcălise pe Şamsun, iar la urmă zise:
"Stăpîn al stăpînilor, emir al tuturor emirilor, sultan între sultani, mă fac roabă dinaintea ta şi-mi plec grumazul sub sabia ta, dar nemernicul acela de vizir şi-a binemeritat soarta, fiindcă pe mulţi i-a nedreptăţit şi i-a asuprit, că nu putea scăpa nepedepsit. Iar eu nimic n-am păstrat pentru mine decît acest inel cu nestemate pe care-l primise de la măria-ta!"

Şi-şi scoase din deget inelul şi vroi să i-l înapoieze, dar Şahryar îi zise aşa:
"Ce-a fost o dată dat, rămîne dat, iar ce-i de neiertat fi-va iertat!" şi n-o mai pedepsi pe Tamlaz pentru uciderea vizirului său.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer