Şi alte dileme

Acum câteva seri am stricat cina unor buni prieteni. Deşi acum când mă gândesc mă întreb cât de "buni" erau / sunt dacă nu ştiu câteva lucruri esenţiale despre mine. Ca de exemplu că îmi place SF-ul, filme, romane, nuvele, ador SF-ul de calitate, Asimov, Pohl, Lem, fraţii Strugatsky, Solaris (carte şi film), Blade Runner (film şi roman)... şi tot aşa foarte mulţi, am şi acum almanahurile SF o adevărată oază de plăcere într-o literatură comunistă suprasaturată de tovarăşi şi cincinale.
- Cum adică îţi place SF-ul?

Se uitau la mine de parcă aş fi spus că sunt satanistă sau că am fost răpită şi pângărită:) de extratereştrii. Încercasem să le spun despre un film care îmi plăcuse, un Christopher Nolan adevărat, pe nume Interstellar, un film pe care l-am văzut de două ori atât de interesantă mi s-a părut ideea centrală: dragostea legată de gravitaţie în aceeaşi paradigmă, da ăsta este un subiect pe gustul meu. Omorâţi-mă!

Ei bine simt nevoia să recunosc deschis, în faţa colectivului, ador SF-ul şi cel mai tare îmi place să descopăr un giuvaer ca acest film care te lasă cu o idee în minte, o idee care nu îţi dă pace apoi şi te gândeşti cum te poate ajuta ca om sau ca scriitor. A găsi o idee de reflecţie într-un film, de atâtea ori menit să fie uitat instant, mi se pare fabulos. Nu e prima dată când Nolan îmi face figura dar ceea ce mă uimeşte este că în ultimii ani aproape numai SF-urile au avut acest efect asupra mea. Acum câtva timp am văzut The Adjustment Bureau cu Matt Damon şi Emily Blunt şi am ştiut imediat ce a început că era scris de unul dintre maeştri, pentru că numai unul dintre ei fi putut să jongleze cu logica realului, să o facă să spargă graniţele, dar să rămână într-o conjunctură fantastică perfect echilibrată şi "ajustată", să încapă în întrebările care ne frământă, liberul arbitru, destin, predestinare vs libertate. Era Philip K. Dick, acelaşi ca în Do Androids Dream of Electric Sheep (Blade Runner), cel despre al cărui roman Ubik, revista Time spunea, în 2010, că este în lista celor 100 de mari romane de limba engleză scrise din 1923 încoace.

Sigur sunt urme clare de nelinişte, puţini par a simţi diferenţa între fantastic, horror şi ştiinţifico-fantastic şi de aceea când spun mă uit la filme SF probabil cei mai mulţi mă văd juisând la filme cu vampiri androizi şi fătuci pline de sânge urmărite de trolli mecanici, până acolo merge confuzia. Poate de aici şi mirarea prietenilor mei.

Câţi intelectuali fini au ieşit abulici de la Călăuza şi au discutat zile în şir despre acest film absolut fenomenal acceptând distruşi că le-a plăcut un SF. Trebuie însă să îi liniştesc Călăuza nu este SF. În schimb SF curat este nuvela de bază Picnic la marginea drumului. Diferenţa? Uriaşă! Picnic distruge înfumurarea noastră ca civilizaţie atunci când suntem confruntaţi cu o civilizaţie cu adevărat înaintată. Gunoiul lor, lăsat după picnic pe planeta noastră, ne rescrie ştiinţa şi influenţează dezvoltarea noastră ca rasă. Călăuza este doar despre drumul în cunoaşterea interioară pe care această civilizaţie ni-l deschide.

Sfera în care este înscrisă şi construită intriga este alta. În SF tehnologia nu este doar un pretext ci chiar personaj principal sau fundalul omniprezent care creează sau rezolvă dilemele umanităţii, aceleaşi, mereu aceleaşi indiferent de gen dar atât de straniu abordate în SF... şi pe gustul meu care primesc zilnic de la CERN informaţii despre ce au mai făcut ei pe acolo. Aşa că vă rog frumos acceptaţi-mă ca ceea ce sunt: un fan SF pe veci!