Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatrul ca un joc de puzzle


Ilinca Anamaria Prisăcariu

21.04.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Totul porneşte de la joc. Jocul de-a farul, de-a tenisul, de-a dansul, de-a iubirea... Jocul e convenţie, jocul e plăcere, e bucurie. Jocul e simplu, dar nu simplist. Jocul e o joacă cu reguli. Se poate repeta la nesfârşit acest cuvânt. Pentru a ne aminti de el, pentru a nu-l pierde şi pentru a-l reintegra în noi. Copiii sunt cei mai buni pedagogi, din această cauză sunt importante întâlnirile cu ei, mai ales în momentele în care simţim că îl pierdem pe cel din interiorul nostru. Întâlnirile sunt importante în general. Contactul - şi cum te bucuri cu el, ce iese de acolo.

Mă tot gândesc de ceva vreme că teatrul e ca un joc de puzzle din categoria celor mari, de genul celor cu 1.000 de piese. Ai imaginea de ansamblu în faţă, ca un ideal pe care vrei să-l atingi şi care te provoacă într-un mod extraordinar. Pentru a-l duce la capăt, însă, este un întreg proces.

Priveşti fotografia de pe cutie şi asta te inspiră. Vezi, e în faţa ta. Ştii că se poate realiza. Deschizi cutia şi vezi imaginea descompusă. Asta mă duce cu gândul la un pasaj din Momo de Michael Ende - monologul măturătorului Beppo, cu referire la strada cea lungă care se întinde în faţa ta, îngrozitor de lungă, atât de lungă încât te sperie. Dorinţa ta este să te arunci deodată să o mături pe toată, începi să te grăbeşti, să fugi din ce în ce mai tare, fapt ce te oboseşte şi nici nu mai reuşeşti să faci nimic. În schimb, dacă te concentrezi numai pe următorul pas, pe următoarea respiraţie şi pe următoarea lovitură de mătură, termini treaba toată şi îţi face şi plăcere. "Asta, copii, este foarte important." Desigur, Beppo! Dar pentru a ajunge aici, trebuie să experimentezi mai întâi fuga haotică.

Deschizi cutia, deci. Şi vezi cele 1.000 de piese. Primul instinct este să te arunci deodată. Numai că piesele sunt amestecate. Ştii că se poate face, dar trebuie să o faci în felul tău. E tipul tău de căutare, tipul tău de proces. Şi de aici, urmează un traseu printr-o multitudine de stări.

Ai ambiţia şi te pui pe lucru. Înşiri piesele pe masă, le priveşti, tragi aer în piept şi începi. Pui prima piesă jos. Asta pare simplu. Trebuie pusă următoarea. Încerci să compui capetele. Apoi, începi să lucrezi "miezul". Cum ajungi de la A la B? Unele piese vin de la sine, altele sunt prinse între ele. Unele, deşi vin împreună, nu se potrivesc acolo unde trebuie - dar se vor potrivi mai încolo, într-un alt stadiu al lucrului.

Apare, în mod evident oboseala. Şi dorinţa de a renunţa. Iei o pauză. Încerci să îţi iei mintea de la joc. Te mai uiţi la poza de pe cutie şi te reapuci de treabă. Ai un blocaj. Cauţi şi cauţi şi cauţi, dar nu găseşti piesa care trebuie. Va veni... Dar tot simţi că nu va veni la timpul potrivit. Când, de fapt, ea va veni fix atunci când trebuie.

Când apare dorinţa de a renunţa, începe un nou proces. Te întrebi de ce vrei să faci asta / dacă un alt puzzle ar fi fost mai uşor / dacă merită / dacă deja e pe cutie poza aceea, de ce ar mai fi nevoie să îl faci şi tu etc.

Îl laşi deoparte. Te deconectezi, îţi iei gândul, dar nu de tot. În perioada de repaus, contactele cu lumea exterioară duc, în cele din urmă, tot la jocul de puzzle, transformându-l şi făcându-l mai interesant.

În zilele în care îţi vine să renunţi, te gândeşti la cât de mult ţi-a plăcut la început ideea acestui joc, cât de provocator era şi cât de mult ţi-ai dorit să faci asta. Te întorci la el. Dacă apar din nou blocaje, încerci să îl faci tu să pară mai interesant. Schimbi nişte piese. Unele, deşi par a fi puse la întâmplare, te duc într-o zonă mult mai interesantă, ce poate fi dezvoltată. Altele chiar pică la întâmplare - vorba vine, nimic nu e întâmplător.

Unele nu se potrivesc. Ba se potrivesc, dar trebuie căutat. Chiar şi atunci când ai impresia că nu mai ai nimic de găsit. Posibilităţile sunt nesfârşite. Şi în cele din urmă, nici nu contează imaginea finală, ci procesul. În orice caz, îl duci până la capăt. Ai imaginea finală. Dar nu e aceeaşi cu cea de pe cutie - e a ta. Tu ai (re)compus-o. Tu ai trecut prin acei paşi. Tu ai descoperit noi modalităţi de lucru. Tu eşti cel care te duce în etapa următoare.

Apoi îl desfaci din nou. Şi îl refaci în felul tău. De aici te poţi juca cât vrei. Îl poţi face pe bucăţi, le poţi amesteca, le pui cu susul în jos, inversezi capetele, faci noi legături. Imaginea e aceeaşi, dar nu e acelaşi lucru. Aşa e şi cu teatrul. Aşa cred.

Contactul e important. De aici vine inspiraţia. Dar vital este să îţi asumi. E un joc pe care l-ai ales. E o convenţie - în care trebuie să crezi. Există reguli pe care trebuie să le ştii, pentru ca mai apoi să le uiţi. Redescoperi totul. Pas cu pas. Piesă cu piesă. Şi astfel îţi face plăcere. Iar asta... e cel mai important.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer