Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Lecturi la 16 ani

Valurile


Olguţa Paiu

28.04.2016
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Olguţa Paiu are 16 ani şi este în clasa a X-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Valurile - Virginia Woolf, editura Humanitas Fiction, 2012

- Au plecat toţi acum, spuse Louis. Sunt singur. Au intrat în casă pentru micul dejun şi m-au lăsat aici lângă zid, printre flori. E foarte devreme, lecţiile nu au început încă. Fiecare floare, de cum o privesc, e ca o pată de lumină în adâncurile verzi. Fiecare petală e un arlechin. Tulpinile se înalţă din adâncurile negre. Florile înoată ca nişte peşti de lumină pe apele sumbre şi verzi. Ţin în mâna o tulpină. Eu sunt tulpină. Rădăcinile mele se întind în jos către adâncurile lumii, străpungând pământ uscat ca lutul ars şi pământ umed, printre vine de plumb şi de argint. Sunt alcătuit numai din fibre. Toate zguduirile mă pătrund, iar povara pământului îmi apasă coastele. Aici sus, ochii mei sunt frunze verzi şi oarbe. Sunt un băieţel cu pantaloni de flanel cenuşiu, am o curea cu o cataramă de alamă în formă de şarpe, aici sus. Acolo jos ochii mei sunt ochii fără pleoape ai unei figuri de piatră, într-un deşert de lângă Nil.
...
- (...) Dar nu mai pot vedea. Mă aflu de cealaltă parte a gardului viu. Doamne, fă-I să treacă! Doamne, fă să-şi aşeze fluturii galbeni, fluturii roşii, fluturii albi! Dar fă să nu mă vadă! Sunt verde că o tisă în umbra gardului viu. Părul meu e făcut din frunze. Rădăcinile mele ajung până în miezul pământului. Trupul meu e o tulpină. Strâng tulpina între degete. Din gura ei musteşte un strop vâscos care sporeşte încetul cu încetul. Iată, raza unei priviri se strecoară prin el. Raza acestui ochi mă izbeşte. Sunt un băieţel cu pantaloni de flanel cenuşiu. Şi ea m-a găsit. Mă loveşte ceva peste ceafă. Sărutarea ei. Totul zboară în ţăndări.
...
 
- Domnişoara Hudson, spuse Rhoda, şi-a închis cartea. Acum începe teroarea. Ia o bucată de cretă şi scrie cifre: şapte, opt, şi apoi o cruce, şi apoi trage o linie pe table. Care-I răspunsul? Ceilalţi privesc; privesc înţelegând. Louis scrie; Susan scrie; Neville scrie; Jinny scrie; până şi Bernard începe să scrie. Eu însă nu pot să scriu. Văd doar nişte cifre. Ceilalţi predau rezultatele unul câte unul. Acum e rândul meu. Dar eu n-am rezultat. Ceilalţi au voie să plece. Ies trântind uşa. Domnişoara Hudson pleacă şi ea. M-au lăsat singură să găsesc răspunsul. Cifrele nu mai au acum nici un înţeles. Sensul lor s-a evaporat. Ceasornicul ticăie. Cele două arătătoare sunt două caravane străbătând deşertul. Liniile negre de pe cadran sunt oaze verzi. Arătătorul cel lung a luat-o înainte, să găsească apă. Celălalt se poticneşte, chinuit, printre bolovanii fierbinţi ai deşertului. O să moară în pustiu. Se trânteşte uşa de la bucătărie. Câini vagabonzi latră în depărtare. Ia te uită: cercul cifrei acesteia se umple încet-încet cu timp; cuprinde lumea în el. Încep să desenez o cifră, şi lumea e prinsă în cercul ei, dar eu rămân în afară; acum unesc capetele -aşa - şi închid cercul, îl întregesc. Universul e întreg, iar eu sunt în afară lui, plângând: "Doamne, nu mă lăsa azvârlită pe vecie dincolo de inelul timpului!"
Vreau să sparg scoici. Să privesc cioburi ca şi cum el ar fi ultimele fiinţe vii. Vreau să văd clipele murind în ritmul vâslelor.
...
 
Bernand face cocoloaşe de pâine şi le zice "oameni".
...
Dar valurile se îngrămădesc deasupra mea. Mă târăsc pe umerii lor mari; mă rostogolesc, mă răstoarnă; zac întinsă printre aceste lumini lungi, aceste valuri lungi, aceste cărări fără capăt pe care oamenii mă hăituiesc neîncetat.
...
Bernard spune că există mereu câte o poveste. Eu sunt o poveste. Louis e o poveste. Există povestea micului lustragiu, povestea omului cu un singur ochi, povestea femeii care vinde melci de mare. (...) Privesc în sus, printre arbori, privesc cerul. Meciul pare să se desfăşoare acolo. Vag, printre norii moi şi albi, aud strigând: "Hai, fugi!" sau "Cum e asta?" Norii, despieptănaţi de briză, pierd smocuri din substanţă lor albă. De s-ar putea statornici pentru veşnicie albastrul acesta; de-ar putea rămâne pentru totdeauna adâncitură asta în pământ; de-ar putea sta pe loc clipa de acum...
...
Eu însă mă ataşez numai de nume, de feţe; şi le colecţionez ca pe nişte amulete împotriva dezastrelor. Aleg de prin hol un chip necunoscut, şi abia îmi pot înghiţi ceaiul, când cea al cărei nume nu-l cunosc şade în faţa mea. (...) Noaptea, în vise, trezesc uimirea lor absolută. Adesea mor străpunsă de săgeţi, că să primesc darul lor de lacrimi. (...) Iată de ce urăsc oglinzile care îmi arată faţa adevărată. Singură, adesea mă prăbuşesc în neant. Sunt silită să păşesc cu grijă, ca nu cumva să cad pe muchia lumii în neant. Sunt silită să mă pocnesc cu capul de porţi dure, că să mă chem, înapoi în propriul trup.
...
O să convertesc în imagini toate lucrurile pe care le detest cel mai mult şi o să le îngrop în pământ.
...
Lună de lună lucrurile îşi pierd duritatea; chiar trupul meu lasă acum să treacă prin el lumina; şira spinării îmi este moale precum ceara lângă flacăra unei lămpi. Visez; visez.
...
Nimic nu e ferm, nimic nu e statornic în lume. Totul e vibraţie, totul e dans; totul e iuţeală şi triumf.
...
Pe de altă parte, lasă în urma lor fluturi care tremură, cu aripile smulse; aruncă în colţuri batiste murdare, făcute ghem şi pline de cheaguri de sânge.
...
-- Mai sunt ore şi ore, spuse Rhoda, până să pot stinge lampa, până să pot sta întinsă în pat, plutind pe deasupra lumii, până când să mă pot scutura de ziua care a fost şi să îngădui copacului meu să se înalţe, cu coroana verde fremătând deasupra creştetului meu. Aici nu-i pot îngădui să crească. Mereu e câte cineva care să-l străpungă cu lovituri. Pun întrebări, mă întrerup, mi-l doboară.
...
Într-una dintre nopţi, o stea gonea printre nori, şi eu i-am spus: "Tu să-mi duci până la capăt văpaia"
...
"Nu suntem nimic", mi-am spus, şi m-am prăbuşit.
...
Sunt năluca lui Louis, un trecător de o clipă, în mintea căruia domneşte visarea alături de zvonurile aurii din primele ceasuri ale dimineţii, când petalele plutesc deasupra unor adâncuri neatinse şi când păsările îşi înalţă cântul. Alerg şi îmi risipesc stropii odată cu luminoasele ape ale copilăriei mele. Valul ei străveziu se înfioară. Dar pe ţărm sălbăticiunea înlănţuită tot bate şi bate din picior.
...
Dar tu mă înţelegi, tu, eul meu, care vii la orice chemare a mea (cumplit trebuie să fie să chemi şi să nu vină nimeni; miezul nopţii s-ar deschide ca un abis; şi iată ceea ce explică expresia de pe feţele bătrânilor, la club: au renunţat să tot cheme un eu care nu răspunde la chemare).

Mi-am dorit să mă prind de o stea căzătoare, că să văd Pământul rotindu-se precum un vis
 
Sunt clopote care cântă viaţa. De bucurie, o frunză se desprinde şi cade.
...
Atunci hai să te creez eu! (Şi tu m-ai creat pe mine.)
...
Tu nu admiţi nici o mistificare. Nu te învălui în nori, fie ei trandafirii ori aurii.

Sparg bălţi de stele. Dansez desculţă că să-mi simt venele vorbindu-mi despre întuneric.
...
 
Nu asculţi ce-ţi spun. Construieşti fraze despre Byron (...) îţi cer (când mă aflu cu spatele întors către tine) să iei viaţa mea în palme şi să-mi spui dacă voi fi întotdeauna sortit să trezesc repulsie în cei pe care-i iubesc.
...
Cât de ciudat e să simţi că firul care porneşte din tine se ţese din spaţiul neguros al lumii despărţitoare.
...
Se întorc în lume culorile.
...
Tăcem.
...
Unul dintre ei se rupe din nemişcare.
...
Nu are importanţă ce spun. Doldora de cuvinte, o frază ca o pasăre fâlfăind din aripi străbate spaţiul liber dintre noi. Se aşază apoi pe buzele lui. Îmi umplu din nou paharul. Beau. Valurile dintre noi se destramă. Un suflet m-a primit în căldură, în taina lui. Ne aflăm împreună, sus de tot, pe culmile unei trecători din munţi. El stă, melancolic, la marginea drumului. Mă aplec. Culeg o floare albastră şi i-o prind la haină, înălţându-mă pe vârfuri. A fost clipa mea de extaz. Dar a trecut.
...
Voi trage puţin perdeaua şi voi privi luna.
...
Suntem doar uşor acoperiţi de pânze prinse în nasturi; iar sub pietrele oraşului - cochilii, oase şi tăcere.
...
Dar, pentru că aduc ceva ce vine din afară, nu dinăuntrul meu, voi fi dat uitării; după ce glasul meu va tăcea, nu vă veţi mai aminti de mine decât ca de ecoul unei voci care împletea cândva fructele în cuvinte.
...
-- Moartea e împletită cu violete, spuse Louis. Moarte şi iar moarte.
...
-- Să păstrăm o clipă.
...
Viaţa e val neoprit. Viaţă o facem noi. Aşa ai spus.
...
Semnalul meu aurit e ca o libelulă cu zbor încordat.
...
Coborârea în gura metroului a fost ca o coborâre în moarte. Comunicaţia dintre noi, ruptă; între tine şi mine, atâtea chipuri de oameni şi glasul dogit al vântului care părea să vâjâie peste o întindere stearpă, acoperită cu bolovani. Apoi singur, în camera mea, cu privirea fixă. Când s-a făcut ora cinci, am înţeles că ţi-ai călcat cuvântul.
...
Fetiţa dansează îmbrăcată în rochia mamei.
...
... eu nu am nimic. Nici măcar chip.
...
Totuşi, sunt clipe când zidurile sufletului se subţiază, când nimic nu rămâne neabsorbit, şi atunci îmi închipui că am fi în stare să umflăm un balon atât de mare, încât soarele să răsară şi să apună înăuntrul lui, şi că am putea să luăm albastrul de la amiază şi bezna din miez de noapte şi am putea fi azvârliţi departe, sloboziţi din clipă şi din locul de acum.

Vreau o ceaşcă sfărâmată, cu ale cărei cioburi să-mi pot trimite lacrimile spre întuneric. Vreau o fereastră pe care să o sparg. Că să fie prima mea fereastră spartă. Vreau o oglindă şi un pix. Vreau să-mi scrijelesc acvaticul din mine pe o bucată de reflexie târzie. Îmi ling aripile ude şi încerc să le aduc aminte cum să zboare. Dar în momentul în care le-am lăsat să se umple de aer, am căzut frântă pe un trup cu aburi.
 
...
Nu mai existăm.
...
Ce cântec se aude? (...) Se aude sirena.
...
În lumina asta, eşarfa galbenă a lui Jinny are culoarea unui fluture de noapte.
...
Capătul aprins al unei ţigarete e singurul punct viu printre noi. Mulţumirea ne e înveşmântată în tristeţe.
...
- După ce focul nostru s-a consumat (...) nu mai e nimic de pus în medalioane.
...
Pe urmă imaginea s-a topit.
...
Sălciile dansau când venea ea. Dar nu o iluzie le făcea să danseze.
...
M-am ridicat şi am plecat: eu, eu , eu.
...
I-ar trebui strigăte, pocnete, fisuri, lumini care să joace pe husele de creton. I-ar trebui un alt simţ al spaţiului şi al timpului.
...
Am fost o umbră sârguincioasă care face însemnări despre umbre.
...
Cum se întorcea oare lumina pe pământ după o eclipsă de soare? Ca un miracol fragil. În fâşii subţiri. Ca o colivie de sticlă animată de cer. Ca un inel pe care-l poate frânge până şi vibraţia unui sunet slab. O scânteie se preschimbă deodată într-o năvală de culori întunecate.
...
... mâna mea e un evantai de oase legate între ele prin misterioase vinişoare albastre, mâna mea mă uimeşte când văd cât de pricepută se arată, cât de suplă şi aptă să mângâie sau să zdrobească, mâna mea cu nemărginita ei sensibilitate.

Am vrut să le aduc aminte oamenilor cum e să zbori. Speriaţi, m-au înconjurat şi au început să ţipe. Voiau să îmi smulgă cu forţă aripile, ca nişte hiene înfometate. Doar că foamea acum era egală cu frica. S-au apropiat de mine şi au început să mă rănească, până când trupul meu s-a spart şi din el a ieşit toată lumina. În ochii lor era întuneric. Şi, slăbită, am absorbit cu un pai în dungi toată întunecimea lor flămândă.
...
Dar aici, dinaintea mea, e chipul tău. Te uiţi la mine. Mă credeam nemărginit, mă credeam templu, catedrală, un întreg univers, mă credeam liber de a mă afla oriunde, fie la hotarele cele mai îndepărtate, fie aici - dar nu sunt decât ceea ce vezi: un om cam trecut, cam greoi, cu tâmplele cărunte, cu cotul sprijinit pe masă (mă văd în oglindă) şi cu un pahar de coniac în mâna stângă. Uite ce lovitură mi-ai dat! M-ai făcut să dau cu capul în stâlp. Mă rostogolesc de colo-colo. Îmi duc mâinile la cap. Pălăria n-o mai am. Nici bastonul. M-am făcut caraghios, şi, pe drept cuvânt, poate să râdă de mine oricare trecător.
...
... să mă izgonească cum ar izgoni un fluture de noapte, trimiţându-l să se zbată între lumini.
...
Binecuvântată fie singurătatea! Sunt numai cu mine însumi acum. Persoana aceea aproape necunoscută a plecat să prindă trenul, să ia un taxi, că să ajungă într-un loc sau la cineva necunoscut mie. Chipul care mă privea a plecat. Apăsarea a pierit. Au rămas ceşti de cafea goale. Scaune pe care nu mai stă nimeni. Mese goale, la care nu va mai mânca nimeni în seara asta.
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer