Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tataia


Alexandru-Radu Săvulescu

03.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O fotografie cu mine bebeluş, ţinut în braţe de Tataia. Amândoi zâmbim. Unul din rarele noastre momente de tandreţe. Relaţia mea cu bunicii a mers greu, în ciuda dovezilor lor de iubire. Îi consideram vinovaţi de moartea Mamei.

*
Tata ieşea din ecuaţie, cel puţin în copilăria mică. Mi-l amintesc ca pe o furtună, mai întotdeauna ameninţător. Venea rar, la sfârşit de săptămână, arunca pe jos un balot cu rufe murdare, şi lua altele curate, pregătite de Mamaia. Mânca pe fugă. Mă temeam de el nu numai pentru că era un personaj aproape necunoscut pentru mine, ci şi pentru că vorbea întotdeauna tare, răstit, şi emana un miros puternic, de sudoare, de dispensar de ţară, de motocicletă, cu care nu eram obişnuit. Uneori ţipa la mine de-mi îngheţa sângele în vine. Tataia, care ura violenţa fizică, se aşeza atunci între mine şi el.

*
M-a mai pedepsit şi Tataia, când am mai crescut, dar a făcut-o stângaci, fără convingere, demonstrativ. Violenţa îi repugna. Mi-a tras odată câteva... palme la palmă, când nu ştiu ce răutate făcusem la şcoală. Pe el a părut să-l doară palma mai rău ca pe mine. Era atât de stângaci, încât aproape că mi-a venit să râd. Altă dată s-a prefăcut că vrea să-mi tragă câteva lovituri la palmă cu o linie, dar s-a oprit de fiecare dată la doi-trei centimetri de palmă, nu care cumva să mă atingă.

Cu Tata era însă altceva. Când începea să ţipe la mine, îmi îngheţa sângele în vine. Mă ghemuiam înspăimântat într-un fotoliu, şi nu-mi reveneam decât după ce pleca. Apărea din nou peste exact o săptămână.

Mai târziu a încercat să-şi ia în serios rolul de tată. Mă lua iarna la schi, mă ducea în călătorii în vacanţa de vară. Dar între noi lucrurile nu s-au mai legat bine nici până astăzi.

*
În primii ani din viaţă îmi petreceam mai tot timpul cu Mamaia, cea care ţinea şi gospodăria. Cel care ne întreţinea însă pe toţi era Tataia. Toţi îi spuneau Doctorul, în afară de Mamaia, care-l chema Sandy, şi de mine, care-i spuneam Tataia. A muncit până în ultima lui zi de viaţă. Student eminent, fusese internul lui Danielopolu. A făcut de tânăr cercetare şi a descoperit un tratament excepţional pentru reumatism. Şi-a dedicat întreaga viaţă medicinei, deşi pasiunea lui a fost literatura.

Primul lui cabinet a fost la Obor. O zonă săracă. De acolo a luat obiceiul să nu încaseze onorariul. Consultaţiile erau sau nu plătite, după cum aveau sau nu bani pacienţii. Am prins şi eu vasul din antreu, în care fiecare lăsa cât putea, dacă putea, atunci când ieşea de la consultaţie. Unii mai şi luau în loc să lase. Dar Tataia chiar asta voia. Altfel n-ar fi lucrat înainte de război pro bono, în timpul liber, ca medic la echipele de fotbal bucureştene.

Când comuniştii au interzis cabinetele particulare, şi-a scos plăcuţa de la intrare, dar nu şi-a închis cabinetul de acasă. Avea pacienţi dimineaţă devreme şi apoi după-amiaza, când se întorcea de la policlinică. Cumva a fost tolerat. Nimeni nu ştie exact de ce, probabil fiindcă comuniştii îi erau datori cu ceva. Cert este că în tinereţe fusese simpatizant socialist. În 1948 i s-a propus să intre în noul creatul Partid Muncitoresc Român, cum fusese redenumit Partidul Comunist din România după ce i-a înghiţit pe social-democraţi. Am găsit pe când eram copil un carnet de partid pe numele lui, nu mai ştiu cu ce număr, în orice caz unul foarte mic, poate 60. Era nesemnat. Cam tot atunci i s-a propus şi o funcţie înaltă la Ministerul Sănătăţii. Şi pe aceea a refuzat-o. Asta nu l-a ajutat, pentru că nu şi-a putut breveta medicamentul pentru care ceilalţi medici, mai puţin buni ca el, îl invidiau.

Dar cel puţin a fost lăsat în pace. Îmi amintesc că în faţa porţii era mereu coadă de dimineaţă. Asta cât timp a trăit. Fiindcă favorurile comuniştilor au încetat odată cu moartea lui. El sperase ca Tata să-i continue munca. Cum n-a mai fost, a apărut în faţa casei un miliţian în civil, care patrula înainte şi-napoi, când pe o parte, când pe alta a străzii, asta atunci când nu stătea proţăpit pe loc, prefăcându-se că citeşte ziarul - uneori ţinut de-a-ndoaselea, dar întotdeauna cu o mică gaură prin el, ca să poată urmări tot ce mişcă. Eu îl priveam şocat din spatele perdelei. Cum se apropia cineva de poartă, îi bara calea.
- Pe cine căutaţi?
- Pe domn' doctor.
- A murit.
- Pe cel tânăr. Domn' doctor ne-a spus să-l căutăm pe el după ce dânsul nu va mai fi.
- V-am spus, a murit, s-a terminat, nu mai e nici un doctor, plecaţi imediat de-aici!

Cine a fost cel care l-a ajutat pe Tataia să-şi poată păstra cabinetul în plin regim comunist, până în ultima lui zi de viaţă, probabil că nu voi şti niciodată. Tataia a fost foarte discret. Într-o zi, când un activist de partid a intrat în casă spunând că trebuie să ne mai bage chiriaşi în apartament, pentru că avem cinci camere şi doar un singur chiriaş, Tataia s-a supărat - ceea ce era rar - şi a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. Le-a cerut tuturor să iasă afară, ca să poată da un telefon. Cui, nu se ştie. Dar a fost de ajuns pentru ca activistul să revină cerându-şi scuze şi să nu-l mai deranjeze niciodată. Cei din casă bănuiesc că a vorbit cu Ştefan Voitec, care-i era pacient.

Cu mulţi ani înainte o ajutase şi pe Ana Pauker, deşi asta e cu totul altă poveste. Între războaie, când Ana Pauker a fost arestată, Tataia a fost indignat de felul cum era tratată şi de condiţiile în care era ţinută. Alături de alţi intelectuali, a strâns bani de cauţiune, ca să poată fi judecată în libertate. Procesul s-a terminat cu o condamnare, iar Ana Pauker a fugit în Uniunea Sovietică ca să scape de pedeapsă. Cei care au depus cauţiunea au pierdut banii.

E posibil ca mai târziu, când Ana Pauker a venit la putere, să-şi fi amintit de cei care au ajutat-o. El însă n-a mai vrut să aibă niciodată nimic de-a face cu ea.

Dimpotrivă, acum îi sprijinea pe cei din partea cealaltă, pe care îi considera prigoniţi. Adăpostea în casă un ofiţer rus alb, Ştefan, care luptase cu comuniştii până ce albii pierduseră partida. Refugiat la noi în ţară, rămăsese fără nimic, vorbea prost limba română, n-avea altă meserie decât cea a armelor. Situaţia lui nu era de invidiat, mai ales atunci când comunismul îl ajunsese din urmă. Dar a putut trăi liniştit, până în ultima lui zi de viaţă, în casa noastră. Dezbătea împreună cu Tataia articolele din Pravda, încercând să descifreze printre rânduri limba de lemn a propagandei sovietice, în speranţa unui viitor mai bun. A fost primul om despre care am auzit că a murit de cancer, dar era deja foarte bătrân.

Tataia s-a ocupat şi de Tănase, atunci când acesta a fost luat pe sus de comunişti. Avertizat după spectacolul cu "De la Nistru pân' la Don / Davai ceas, davai palton" să nu mai critice Armata Roşie, Tănase apăruse a doua zi pe scenă cu o pendulă sub un pardesiu, şi cu braţul plin de ceasuri. A ridicat puţin pardesiul, cât să se vadă pendula, şi a zis doar atât: "El - tic / Eu - tac". A fost de ajuns ca să ajungă direct la închisoare, imediat după reprezentaţie. Tataia a primit permisiunea să-l viziteze. Tremura, doar în cămaşă, într-un beci umed, friguros şi insalubru. Degeaba a protestat Tataia. Comuniştii nu i-au mai dat drumul lui Tănase decât ca să-l lase să se ducă să moară acasă, când a fost clar că contractase o pneumonie gravă. Tataia a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l salveze. Tata, pe care Tataia îl lua cu el în maşină când se ducea la Tănase, mi-a povestit că se ducea să-l vadă acasă de mai multe ori pe zi. Era foarte îngrijorat de starea lui. Antibioticele, care pe atunci erau o noutate, lipseau cu desăvârşire din Bucureştiul anului 1945, aflat sub ocupaţie sovietică. A fost doar o chestiune de zile până când inima lui Tănase a cedat.

(Bucureşti, 2005-2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer