Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XXX)


Dan Recheşan

02.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
35.

EVLYIA CELEBI

Cînd brodul ajunse în mijlocul rîului, Călătorul îşi isprăvi povestea, iar podarul îi spuse:
"Frumoasă poveste, dar nici pe departe ca aceea pe care mi-a spus-o un derviş din tagma celor rătăcitori, să tot fie trei zile de cînd a trecut pe-aici!"

Cum aveau timp berechet pînă să ajungă pe celălalt mal, Celebi se pregăti să-i asculte povestea, iar podarul, ţinînd firul apei cu vîsla, începu să istorisească pe îndelete.

POVESTEA FEMEII TĂIATE ŞI A CELOR TREI MERE

Se zice că, adesea, califului Harun Al Rashid îi plăcea să umble noaptea prin Bagdad, ca să vadă cu ochii lui cum trăiesc cei pe care-i stăpînea. Într-o noapte de vară, fiind prea cald ca să adoarmă, îmbrăcă o mantie ponosită şi, însoţit de cel care-i purta pedepsele, muhafizul său credincios Al Mansur, ieşi pe furiş din palat. Cum mergeau ei aşa, fără ţintă pe uliţele oraşului se întilniră cu un bărbat împovărat de ani care căra pe cap un năvod mare şi ofta de mama focului. Se mirară şi-l întrebară ce face cu acel năvod, iar bătrînul le răspunse aşa:
"O, străine, îl car degeaba şi adesea mă gîndesc să-l zvîrl la gunoi fiindcă nu mi-e de niciun folos. Din pruncie m-am îndeletnicit cu pescuitul şi-acum, ajuns la bătrîneţe, nu prind nimic cu el, de nu-mi pot agonisi nici o fărîmă de pîine cu meseria mea!"

Califului dreptcredincioşilor i se făcu milă de el şi-i zise:
"Omule, ia năvodul şi azvîrle-l în rîu. Şi tot ce vei scoate din apă, voi cumpăra de la tine cu o sută de dinari!"

Pescarul se bucură foarte şi, ascultîndu-i îndemnul luă năvodul şi-l azvîrli în Tigru. Nu stătură ei acolo mai mult decît ai curăţa un peşte de solzi, că năvodul se îngreună, iar cînd îl scoase din apă văzură în el o ladă ferecată zdravăn. Califul plăti pescarului o sută de dinari şi, poruncindu-i lui Al Mansur să ia lada în spinare, se întoarse la palat. Slugile aprinseră repede o sumedenie de făclii şi deschiseră lada. Mare le fu spaima cînd înăuntrul ei găsiră un covor minunat lucrat dar mîînjit tot de sînge, iar cînd desfăcură covorul văzură o femeie tînără tăiată în bucăţi. Califul se înfurie peste poate şi îl chemă degrabă pe vizirul Giafer Al-Barmaki. Iar cînd acesta ajunse dinaintea sa strigă mînios:
"Cum se poate una ca asta, ca sub domnia mea, supuşii mei să fie ucişi şi aruncaţi în apă. Trebuie neapărat să-l prind pe cel care a ucis-o pe această tînără femeie şi să-l pedepsesc cum se cuvine. Iar tu, vizirule, mă jur pe numele lui Allah şi-al Profetului său, că de eşti nevrednic şi nu-l găseşti pe ucigaş să plăteşti în locul lui căci am să te trag pe tine în ţeapă, laolaltă cu toţi copiii şi rubedeniile tale!"

Giafer îi ceru un răgaz de trei zile şi puse toţi haidamacii să-l caute pe ucigaş, dar fără niciun folos. La sfîrşitul răgazului se duse la Harun Al Rashid şi se azvîrli la pămînt zicînd:
"Sunt gata să mă jertfesc pentru tine stăpîne, căci sunt nevrednic şi n-am putut să-ţi aduc la îndeplinire porunca. Şi, decît să dau pe mîna călăului un nevinovat în locul ucigaşului mai bine mor eu!"

Atunci, califul trimise crainici să dea de veste prin tot oraşul ca să se adune lumea să vadă priveliştea pedepsirii celui care i-a nesocotit porunca. Toţi locuitorii Bagdadului ieşiră din case şi se adunară ca să-l vadă şi nu puţini lăcrimau de mila sa, căci Giafer era un om iubit pentru destoinicia şi dărnicia sa. Cînd gealaţii îl duseră la locul pedepsei, pe ölüm meydan, iar călăul pregăti lemnul schingiuirii, un tînăr frumos în veşminte strălucitoare îşi făcu loc prin mulţime şi zise califului:
"Ooo, stăpîne, fie-ţi obrazul luminat, nu-l pedepsi pe vizir căci eu sunt cel vinovat de uciderea femeii!"

Tare se minună califul şi, făcînd semn ca Giafer să fie slobozit zise gîdelui să-l tragă în ţeapă pe acel tînăr. Dar n-apucă gîdele să îl lege, că în faţa tuturor ieşi un şeic bătrîn care strigă:
"Opriţi-vă, tînărul acesta este nevinovat, eu am ucis-o şi am tăiat-o în bucăţi pe femeie!"

Tulburat de toată isprava, Harun Al Rashid zise străjerilor să-i aducă pe amîndoi la palat ca să poată cumpăni bine cît adevăr şi cîtă minciună se află în spusele lor. Cînd ajunseră în odaia judecăţii, se sui pe tron şi, privindu-i pe amîndoi, întrebă:
"Care dintre voi doi aţi ucis-o pe femeie?"

Atunci tînărul acela strigă:
"Jur pe Cel care a ridicat cerurile şi a făcut tot pămîntul, că eu am ucis-o. Iar acest şeic este tatăl celei pe care am ciopîrţit-o şi vrea fără rost să ia toată vina asupra sa!"

Şi-n sprijinul spuselor sale le dădu dovezi lămuritoare, despre lucrătura cufărului şi a covorului în care se afla moarta. Şi, califul încredinţat acum că aude adevărul îi spuse aşa:
"Oare ce te-a îndemnat să săvîrşteşti asemenea faptă cumplită? Au nu ştii că puterea asupra vieţii şi a morţii se află în mîinile lui Allah?"

Cel vinovat de ucidere lăcrimă şi răspunse:
"Aşa este, preamărite emir al dreptcredincioşilor, dar înainte de a mă judeca, ascultă povestea mea. Eu sunt negustor de covoare din tată în fiu, iar cea pe care am ucis-o mi-era nevastă legiuită. Am trăit mulţi ani împreună în deplină fericire, căci mi-a dăruit trei feciori, unul mai frumos şi mai isteţ decît altul, pînă cînd, îmbolnăvindu-se pe neaşteptate, a picat la pat. Am adus degrabă hakimi vestiţi să o vindece, dar leacurile lor n-au pus-o pe picioare. Într-o bună zi, pe cînd mă aflam în odaia ei am întrebat-o:
"Cu ce pot să-ţi fiu de folos, ce-ţi pofteşte inima?"

Iar ea, zîmbindu-mi a zis:
"Adu-mi un măr, căci am poftă să-i simt mireasma şi să muşc o îmbucătură din el!"

M-am grăbit să-i fac pe plac, dar degeaba am colindat pe la toţi negustorii de fructe din suk, căci niciunul n-avea mere de vînzare. Întristat peste poate, nu m-am întors acasă ca să nu dau ochii cu nevastă-mea, ci am ieşit din oraş. Şi, pe cum umblam fără ţel, am dat de o livadă întinsă, cu mulţi copaci şi m-am bucurat căci se aflau acolo multe fructe frumoase. Am început să caut printre crengi cînd dinaintea mea s-a ivit un bătrîn, cu un toiag mare în mîini care m-a certat:
"Ce faci, nesocotitule? Au nu ştii că această livadă e-n stăpînirea emirului dreptcredincioşilor care pedepseşte aspru pe oricare rupe un fruct din ea?"

I-am povestit necazul meu şi-atunci paznicul acelei livezi, pătruns de milă m-a îndrumat să fac o călătorie pînă la Basra, unde sosesc corăbii pline cu tot felul de mărfuri şi unde aş putea cumpăra un măr. Zis şi făcut! Fără să-i spun nimic soaţei mele m-am pregătit de călătorie şi am pornit spre Basra. Paznicul nu mă minţise, în port soseau corăbii cu mărfuri felurite, de peste mări şi ţări şi-aşa am putut să cumpăr trei mere frumoase la preţul de trei dinari de aur. Vesel nevoie-mare, m-am întors acasă după trei zile şi am intrat în iatacul nevestei mele. I-am întins merele, dar ea le-a aruncat nepăsătoare pe o tipsie fără să-mi dea niciun semn de mulţumire. M-am întors la negustoria mea în bazar şi cum stăteam eu, acolo, în prăvălie a intrat un rob arap care ţinea în mînă un măr. Tare curios l-am întrebat:
"De unde ai mărul, căci eu mult am căutat şi-am plătit un dinar de aur pentru unul ca acesta!"

Iar, arapul, rîzînd şi jucîndu-se cu mărul mi-a răspuns:
"Îl am de la iubita mea. Tocmai am trecut pe la ea că n-am văzut-o de cînd a picat beteagă şi am găsit-o în pat cu trei mere alăturea. Ştiind că-mi plac nespus de mult merele, mi-a dat unul zicînd: ia şi mănîncă, căci nătărăul de bărbatu-meu a călătorit pînă la Basra ca să le cumpere!"

Auzind toate astea, am văzut negru dinaintea ochilor şi m-am repezit ca turbat în odaia neveste-mi strigînd:
"Necredincioaso, unde este al treilea măr pe care ţi l-am adus?"

Ea mi-a răspuns ca una care avea cugetul necurat:
"Habar n-am unde este şi nu pricep de ce faci atîta tevatură pentru un măr!"

Atunci am văzut negru în faţa ochilor de furie şi, punînd mîna pe un cuţit, am ucis-o şi-am ciopîrţit-o în bucăţi. Cînd s-a înserat, am înfăşurat leşul într-un covor, am pus covorul într-o ladă şi-am aruncat-o pe furiş în rîu. M-am întors acasă şi-am găsit pe feciorul meu cel mare plîngînd. Ştiam că nu prinsese de veste de fapta mea îngrozitoare dar, totuşi, l-am întrebat de ce plînge şi el mi-a răspuns:
"Fiindcă am luat un măr dintre merele pe care le-ai adus mamei mele. Ieşind din casă să mă fălesc dinaintea altor copii cu el, am întîlnit un arap voinic şi fioros care mi l-a smuls din mînă întrebîndu-mă de unde îl am. Iar eu i-am răspuns că îl am de la tine şi ai plătit un dinar de aur să-l cumperi, însă el nu mi l-a înapoiat şi a plecat cu mărul!"

La aceste cuvinte ale copilului am priceput că blestematul de arap născocise toată povestea şi-am alergat la tatăl nevestei mele să-i povestesc toată nenorocirea. Iar el, după ce am vărsat împreună lacrimi amare, m-a iertat pentru năprasnica mea faptă. De aceea, te rog fierbinte, emir al emirilor, calif al dreptcredincioşilor să răzbuni cumplita mea nenorocirea şi să-l pedepseşti pe acel arap mincinos!"

Harun Al Rashid îi dădu drumul tînărului să plece şi-l chemă iarăşi pe vizir.
"Găseşte-mi-l îndată pe acel arap cu suflet de smoală. Mă jur pe numele lui Allah că dacă nu-mi împlineşti nici de data asta porunca, te dau pe mîna gîdelui şi nimic nu te va mai scăpa de osîndă!"

Şi iarăşi căută timp de trei zile Giafar acul în carul cu fîn, căci într-un oraş ca Bagdadul se aflau sute şi sute de arapi asemenea celui cu mărul. La sfîrşitul păsuirii aşteptă în casă gealaţii care să-l ducă iarăşi la moarte pe ölüm meydan. Îşi luă rămas bun de la cei dragi, de la nevastă şi copii şi, în timp ce strîngea în braţe pe cel mai mic simţi printre veşmintele copilului ceva tare şi rotund.
"Ce ai acolo, fiule?" întrebă el.

Iar copilul scoase din buzunar lucrul acela şi-i spuse:
"Un măr pe care mi l-a dat arapul nostru, Al-W'ghid, în urmă cu patru zile, după ce i-am plătit doi dinari de aur pe el!"

La auzul acelor cuvinte, Giafer simţi inima umflîndu-i-se de bucurie şi ceru să fie adus arapul. Îl întrebă de unde avea mărul şi-atunci hoţomanul de Al-W'ghid îi povesti aşa:
"O stăpîne, nu mă pedepsi prea tare pentru potlogăria mea, căci în urmă cu cinci zile, mergînd pe uliţă am dat de-un copil care ţinea în mînă acest măr. I l-am luat, iar copilul a început să plîngă zicînd că mărul era al maică-si şi taică-su călătorise pînă la Basra ca să-l cumpere. Cu toate astea, nu i l-am înapoiat şi-am venit acasă ca să-l dăruiesc pentru doi dinari feciorului tău cel mic!"

Peste măsură de fericit că scăpase de moarte, vizirul Al-Barmaki se înfăţişă dinaintea lui Harun Al Rashid şi-i istorisi dezlegarea pricinii cu merele şi femeia ciopîrţită. Arapul fu aruncat în temniţă pînă la sfîrşitul zilelor sale, iar Califul porunci ca această păţanie să fie scrisă în cronici spre a sluji de pildă tuturor.

***

Tare-i plăcu lui Celebi această poveste şi îi plăti podarului preţul trecerii, după cum se învoiseră. Cînd vru să coboare pe mal acesta îi spuse:
"Să mergi tot spre miazăzi, căci dacă te abaţi din drum ai să dai numai de nenorociri, sate întregi făcute scrum şi cete nenumărate de păgîni puse pe jaf!"

Celebi încălecă iute şi, ferindu-şi ochii de bătaia razelor, îi dădu ghes cămilei s-o ia, nesocotind sfatul podarului, spre soare-răsare. Drumul mare ba suia, ba cobora printre pîlcuri de arini pînă cînd îl scoase într-un şes întins, cu iarba uscată. Nu merse prea mult prin acea cîmpie cînd, spre chindii zări dinainte un stei înalt de vreo zece stînjeni din piatră iar în vîrful lui o arătare nemaivăzută vreodată. De departe părea un vultan uriaş şi negru, fără aripi, dar cînd se apropie văzu că era un bărbat înalt şi deşirat, cu barba pînă-n piept şi cu pielea tuciurie ca a unui arap, fără alte veşminte pe trup decît o piele de capră încinsă în jurul şalelor. Stătea nemişcat, în bătaia vîntului, iar muştele şi stăncuţele pogorîseră asupra lui ca asupra unui leş. Îi dădu ocol şi-l privi o vreme fără să se lămurească dacă-i viu sau mort, fiindcă deşi mădularele păreau încremenite, ochii îi străluceau curaţi. În cele din urmă, rupse tăcere şi strigă spre cel din vîrful stîlpului:
"Poţi să mă lămureşti care-i pricina pentru care te canoneşti în halul acesta?"

Bărbatul nu-i răspunse şi-atunci Celebi dădu pinteni cămilei să treacă mai departe dar animalul se împotrivi şi îngenunche făcîndu-l să alunece din şa. Lucru de mirare în clipa următoare soarele se întunecă şi un vînt vînăt cu ace de gheaţă începu să bată ca din senin.
"Dobitocul tău este mai înţelept şi mai răbdător decît tine!" zise necunoscutul.
"Aferim, omule", se miră Celebi auzindu-l că prinde glas, "credeam că te-au supus duşmanii la cazne şi-ai răposat acolo, în vîrful stîncii!"
"Nici vorbă, stau aici fiindcă aşa mi-a venit pofta. Şi nu te mira dacă am să mai stau o vreme sau, dimpotrivă am să cobor!"

Curios, Celebi priponi cămila şi se întinse la vorbă cu cel cocoţat pe stei fără să bănuiască vreo clipă că norocul sau voia Celui de Sus i-l scosese în cale.

ELIJAH MELEKITUL ("CEL TRIMIS")

În vremea domniei negusului Zara Yakob, cel ce zicea că-i scoborît tocmai din sămînţa lui Solomon şi a reginei din Saaba, Ibrahim Waly paşa, khediwul Egiptului şi-al Sudanului plănuia să-şi întindă stăpînirea pînă dincolo de cataractele Nilului, în regatul Axum, ba chiar să cuprindă toată Etiopia şi Eritreea. Negusul, înspăimîntat la aflarea acestei veşti, chemă toţi episcopii din regat şi le spuse aşa: "După cum ne prooroceşte şi sfînta carte Kebra Nagast, urmaşii lui Muhammad se vor năpusti asupra pămînturilor noastre mai avan decît o mie de mii de lăcuste... şi-atunci vă întreb pe voi, ce-avem de făcut faţa acestei urgii cumplite? Să pierim cu toţii împotrivindu-ne, sau să fugim din ţară căutînd ajutor în altă parte?" Înţelepţii şi episcopii au găsit de cuviinţă că ar fi bine să trimită un om care să găsească ajutor în lumea creştină. Însă, din pricini dogmatice legate de cele sfinte, nu se înţelegeau defel căruia dintre ei să i se încredinţeze misia, astfel că negusul, sătul de ciondănelile lor ieşi din palat. Acolo, la porţi, văzu un păstor tînăr şi în putere care mîna cîteva capre. După ce-l întrebă care îi este neamul şi numele, curmă gîlceava episcopilor săi zicîndu-le aşa:
"Lăsaţi ciondăneala căci solia mea o va duce acest om, Elijah Melekitul din Harar!"

Degeaba săriră toţi episcopii cu gura, că se face de ruşine dinaintea celorlalţi împăraţi creştini trimiţînd un neam prost să-i ducă solia, că Zara Yakob rămase neclintit. După ce fu lămurit ce şi cum, păstorul de capre purcese la drum ca să ducă kaiserului Rudolf al doilea o epistolă scrisă cu caractere latine pe foiţă de aur. Ca să nu-l dibuiască vrăjmaşii i-o cusură cu fir de mătase sub pielea spatelui. Trei ani întregi umblă Eljiah prin lume cu epistola de aur cusută de trup, ferindu-se întîi să nu pice în mîinile mamelucilor lui Ibrahim-paşa, canonindu-se să-şi ducă solia la capăt. După multă trudă şi mers pe jos ajunse în Sirt, iar de acolo cu o luntre pînă la Taranto. Întrebînd din om în om, mai mult din semne decît prin viu grai, fiindcă nu ştia decît graiul său amharic, o luă spre miazănoapte pînă cînd ajunse la Praga şi se înfăţişă dinaintea kaiserului. Rudolf habsburgul, pasionat de ezoterism şi de alchimie socoti apariţia sa un semn providenţial. Citi epistola, fără prea mult interes, aurul îl topi în creuzetele în care se trudea să descopere piatra filosofală, iar pe Elijah îl păstră ca pe o curiozitate exotică la curtea imperială. De la o vreme, văzînd că nu poartă întrînsul nicio informaţie despre locul în care se zicea că era ascuns Chivotul Legii îl dărui principelui transilvan Georg Rakoczi. Rakoczi se plicitisi să-i vadă chipul tuciuriu în fiecare dimineaţă şi, socotindu-l nefolositor i-l vîndu grofului Denés Miklos din Naidăş pentru suma de cincizeci de taleri, adică de zece ori mai puţin decît aurul epistolei negusului Zara Yakob. Groful, mare cartofor îl pierdu la o partidă de pomină şi astfel ajunse în posesia unui gefreiter de trabanţi din garnizoana Orăştiei. Acesta găsi potrivit să-l ţină în lanţuri ca pe un animal exotic şi îl hrănea numai cu verdeţuri poame ca pe o maimuţă. După ce azapii lui Mihaloglu luară cu asalt cetatea, etiopianul smulse din zid belciugul lanţului prins de picioare şi, folosindu-se de învălmăşeala din oraş, se făcu nevăzut.

Un lucru greu înţeles era faptul că Eljiah Melekitul, un păstor analfabet de capre din Eritreea se trezise într-o dimineaţă că vorbeşte ca pe apă turca, greaca, germana şi latina fără ca nimeni să-l fi învăţat.

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer