Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XXXIII)


Dan Recheşan

23.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
38.

EVLIYA CELEBI

Călătorul împreună cu Melekitul coborîră de pe puntea caicului în frumosul port sirian Alep. Mulţimea de corăbii ancorate în apele de-un albastru intens, cu luciri de mătase îi lăsă cu gura căscată. Se aflau acolo tot soiul de ambarcaţiuni, de la greoaie caravele genoveze cu catargele înţesate de pînze şi înalte cît minaretele, pînă la felucile berbere, zvelte, cu chila în formă de săgeată şi o singură velă latină. Tocmai se pregăteau să caute un loc unde să se odihnească, cînd un bărbat rotofei, cu barba roşcată şi îmbrăcat într-un caftan de culoarea vinului le tăie calea:
"Aferim, călătorilor, se vede treaba că n-aţi mai poposit niciodată în Alep dacă nu trageţi de îndată la caravanseraiul lui Sidi ibn Saud, care-i cel mai vestit şi priceput din toată Suryah!"

Celebi ridică din sprîncene, nedeprins cu obiceiurile locului:
"Şi unde se află caranvanseraiul lui effendyi ibn Saud, ne poţi îndruma într-acolo?"
"Păi cum să nu", zîmbi mieros rotofeiul, "căci eu sunt Sidi ibn Saud şi nu-i călător pe lumea asta care să plece nemulţumit de la mine!"

Se luară pe urmele lui şi ajunseră pe un maidan cu iarbă uscată în mijlocul căruia se ridica un zid gros şi rotund din chirpici, nu mai înalt decît statul de om; zidul era temeinic clădit şi încercuia o bucată de pămînt de două stadii împrejur. Intrară pe sub o poartă de lemn vopsită în siniliu şi dădură de o curte largă, podită cu piatră. În grosimea zidului împrejmuitor erau scobite laviţe de scîndură aşternute cu fîn pentru călătorii care vroiau să doarmă afară, lîngă dobitoacele lor şi era loc acolo să se adăpostească cinci caravane de cămile laolaltă cu cămilarii, nevestele şi toţi copiii lor. În mijlocul curţii se ridicau zece odăi tot din lut, spoite cu var şi menite să primească oaspeţii cu obrazul mai subţire.
"Aţi picat tocmai bine, la ceasul cinei!" zise stăpînul caravanseraiului, arătînd spre cuhnie, pe uşa căreia o miroaznă plăcută de carne de batal se răspîndea în toată curtea.

După salah (rugăciunea de seară) oaspeţii din caravanserai se primeniră şi se aşezară pe un covor gros, minunat ţesut de meşterii din Buhara, lat de puteau să se tolănească pe el o sută de oameni, iar gazda le aduse bucatele. Întîi, o tipsie mare de aramă, plină cu prepeliţe umplute cu năut şi verdeţuri, drese c-un sos de mirodenii şi vin, apoi felurite plăcinte umplute cu carne de pasăre şi un gustos ayum gătit cu piper şi mult usturoi, iar la urmă kebabul de batal perpelit pe jar întovărăşit de un pilaf gustos, cu stafide şi fistic, fiert în lapte şi dres cu apă de trandafiri. Cei de faţă se puseră pe mîncat cu aşa o poftă năprasnică încît dovediră în scurt timp toate bucatele aduse la masă, de rămaseră toate oale şi tipsiile goale. Atunci Sidi ibn Saud porunci să se aducă zaharicale, cafea şi ciubuce, iar călătorii se tolăniră în voie şi se aşternură la taifas. Tăcerea o rupse un bărbat spătos, îmbrăcat într-un caftan negru şi încins peste frunte cu o basma tot neagră, de năier.
"De felul meu sunt din oraşul Basra, corăbier din tată-n fiu şi vreme de zece ani încheiaţi am călătorit peste mări şi ţări... dacă nu vă e cu supărare, am să vă povestesc cea mai nemaiîntîlnită păţanie prin care am trecut în călătoriile mele!"
"Da, da, ziseră mesenii într-un glas, s-auzim!"

Atunci, năierul din Basra se puse pe istorisit după cum urmează:

POVESTEA NĂIERULUI

Am pornit din Basra laolaltă cu alţi doisprezece de tovarăşi de-ai mei, toţi corăbieri pricepuţi într-a treia djuma a lunii şofar, pe o corabie trainică cu două catarge şi cu două rînduri de vîsle. Capudan ne era iscusitul Harik Al-Haroumy, neîntrecut cînd venea vorba de găsit calea pe ape, zi sau noapte cînd se lua după stele. Vreme de o săptămînă vînturile nu ne-au fost potrivnice, apoi se năpusti asupra noastră o furtună cumplită, cu valuri cît casa, de credeam că se vor rupe toate scîndurile corăbiei. Voia lui Allah a fost să scăpăm de năpastă dar, după ce furtuna s-a domolit, vîntul a încetat să bată, aşa că am fost nevoiţi să luăm vîslele. Şi-am vîslit aşa, cale de încă trei zile, pînă cînd palmele au început să ne sîngereze iar spinările să ni se îndoaie de atîta caznă. Atunci, capudanul, văzînd cît ne-am spetit să plutim, m-a luat deoparte:
"Abu-Synbar, să ştii că mă bizui pe tine să-mi păstrezi taina fiindcă celorlalţi n-am să le destăinui deocamdată ţinta călătoriei. Am pornit spre marea Andaman, nu în căutare de piper sau de alte mirodenii ci ca să ajungem în insulele Fericirii!"

Eu m-am mirat fiindcă îl ştiam om cumpănit şi înţelept, nu un copilandru necopt la minte.
"Ce să căutăm noi, acolo, capudane? Fericirea e-un lucru nepreţuit care nu se măsoară în bani sau nestemate!"
"Ascultă-mă bine, căci oricît de mare ar fi primejdia suntem în măsură să ne umplem de bogăţie. În mijlocul acestor insule, locuite numai de sălbatici se înalţă o insulă ca un munte de fier, plin de prăpăstii pe fundul cărora se găsesc nenumărate rubine şi smaralde mari, dar e tare primejdios să pui mîna pe ele, căci genunile sunt mai adînci decît fundul iadului. Ci, iată cum fac băştinaşii acelor insule să pună mîna pe ele: ei taie un animal şi-l aruncă în genune, iar rubinele şi smaraldele se lipesc de părul şi carnea animalului. Pe acel munte vieţuieşte un soi de vulturi uriaşi care înhaţă leşul animalului şi zboară cu el spre cuib, ca să-şi hrănească puii. Tot ce trebuie făcut ca să pui mîna pe nestemate este să sperii vultanul pînă cînd acesta îşi leapădă prada!"

N-am pus la îndoială temeinicia spuselor lui şi m-am întors la ceilalţi năieri îndemnîndu-i să vîslească mai departe. Şi-aşa, cu voia lui Allah şi-a Profetului Său am ajuns pe-acea insulă ca un munte de fier şi ne-am pus îndată pe treabă. Am luat dintre dobitoacele încărcate pentru hrană o capră, i-am despicat burta şi-am aruncat-o în genune. N-am avut de aşteptat nici un ceas, că un vultur a apucat leşul în gheare şi a zburat cu el. Atunci, noi toţi am început să strigăm şi să azvîrlim cu bolovani spre pasăre pînă cînd a lăsat leşul să-i pice din gheare. Nu mică ne-a fost bucuria găsind în stîrvul caprei o sumedenie de rubine şi smaralde mari cît pumnul. N-am apucat însă, să ne bucurăm îndestul şi să ne întoarcem sănătoşi la corabie, căci din vîrful muntelui s-a năpustit spre noi alt vultan. Pesemne că era tătînele celui care înşfăcase leşul căci o lighioană mai grozavă n-am văzut niciodată: măsura pe puţin zece stînjeni între aripi, încă vreo doisprezece în lungime şi avea un clonţ de trei coţi, mai ascuţit decît oţelul celui mai straşnic iatagan. Ne-am înspăimîntat şi-am fugit să ne adăpostim, care încotro, dar zburătoarea aceea uriaşă a înşfăcat unul din tovarăşii mei. Nefericitul striga şi se zbătea zadarnic căci n-am putut să-l scăpăm din ghearele lighioanei, iar aceasta i-a sfîşiat măruntaiele cu ciocul şi i-a înfulecat carnea în timp ce noi priveam neputincioşi. Cînd s-a lăsat noaptea ne-am adăpostit cum am putut în crăpăturile stîncilor dar spre dimineaţă vulturul s-a năpustit iarăşi asupra noastră răpind unul dintre noi.
"Trebuie să coborîm de pe munte", i-am spus căpitanului Harik, "altfel dihania asta zburătoare ne va ucide pe rînd unul cîte unul, după cum îi va fi pofta!"

El mi-a dat dreptate şi-atunci, ne-am rupt veşmintele ca să împletim frînghii să putem coborî, şi-am aprins făclii ca să ne apărăm de cumplita zburătoare. Cînd a zburat spre noi am întîmpinat cu foc şi am izbutit să ne scoborîm pe frînghii pînă-n locul unde lăsasem corabia. Credeam că scăpasem de năpastă şi ne alesesem cu o desagă de rubine şi smaralde dar n-a fost aşa. Cînd ne-am suit pe corabie şi-am dezlegat frînghiile ca să plecăm, vulturul a înşfăcat în gheare un bolovan uriaş şi l-a slobozit asupra corăbiei. Puntea s-a spart, apa mării a năvălit în pîntecele corăbiei şi toţi tovarăşii mei, în frunte cu căpitanul Harik s-au înecat. Mai vînjos şi mai norocos decît ei, m-am agăţat cu toate puterile de o scîndură şi-aşa, am scăpat de înec. Trei zile şi trei nopţi am plutit pe marea necuprinsă, iar într-a patra s-a milostivit Cel de sus de mine şi mi-a scos în cale un ostrov. Tare m-am bucurat că scăpasem din ape şi am început să caut o suflare omenească pe-acel ostrov dar n-am găsit pe nimeni. Ostenit m-am aşezat sub un copac mare şi scorburos şi-am adormit de îndată. Odihna, însă, mi-a fost tulburată de larmă şi, deschizînd eu ochii, am văzut un şarpe mare care se încolăcea în jurul trunchiului. Între crengile copacului îşi făcuse cuib o pasăre, iar lighioana se pregătea să înghită puii. Atunci, mi-am scos hangerul de la cingătoare şi am tăiat beregata şarpelui şi puii păsării au scăpat nevătămaţi. Mult noroc mi-a adus această întîmplare căci, căţărîndu-mă în copac am găsit o scorbură mare, cît să încapă un om în picioare. Intrînd acolo, mare mi-a fost mirarea să văd că scorbura se prelungea într-un tunel. Mergînd cu luare aminte prin el, am dat de o sală largă, cu pereţii din alabastru, aşternută cu covoare măiestrit ţesute şi luminată de sfeşnice mari din bronz. Ca prin farmec, de îndată ce am păşit în acea încăpere, s-a auzit o muzică nepămînteană. Pe o sofa din catifea am zărit o fată gingaşă şi plină de nuri care cînta cu măiestrie la o lăută din argint curat. Era atît de frumoasă încît mi s-a tăiat suflarea şi am strigat uluit:
"Pe sufletul meu pieritor dacă vreodată ochii mei au văzut o făptură mai minunată! Eşti djin sau făptură omenească?"

Fata a rîs şi a lăsat lăuta deoparte:
"Nu te teme căci sunt făptură omenească, iar Cel de sus te-a trimis aici fiindcă ai făcut o faptă bună, scăpînd de moarte puii păsării Simurgh, cea care aduce noroc! De-acum încolo, suferinţele tale se vor isprăvi şi vei trăi fără griji."

Zicînd acestea a bătut în palme şi dinaintea noastră s-a ivit o arătare slută cu chip de arap, care se mişca precum un om, doar că era făcut cu totul şi cu totul din bronz. Iar arapul acela a aşternut masa ca şi cel mai iscusit stolnic, iar bucatele au fost pe măsură. M-am ospătat ca unul care nu îmbucase nimic de o săptămînă, iar după ce mi-am potolit foamea şi setea i-am povestit fetei prin ce încercări trecusem. Ea, la rîndu-i s-a apucat să-mi povestească cum ajunsese pe ostrovul acela pustiu:
"Află că tatăl meu era un puternic sultan din Hind şi de cînd eram copilă plănuise să mă mărite cu fiul emirului din Oman. Cînd am ajuns la vîrsta măritişului, m-a urcat pe o corabie mare, pregătită cu toate cele ce cuviinţă şi însoţită de o sumedenie de robi m-a trimis spre ţara celui care urma să-mi fie soţ. Soarta însă, mi-a fost potrivnică fiindcă, de cum am poposit pe acest ostrov să luăm apă proaspătă, asupra noastră s-au năpustit trei corăbii pline cu korsanlari (piraţi) fioroşi şi înarmaţi pînă-n dinţi. Slujitorii mei nu le-au putut ţine piept, iar acei tîlhari i-au ucis pînă la unul. Eu am scăpat intrînd în scorbura acestui copac unde am găsit cele trebuincioase traiului şi, uite-aşa, de un an încheiat trăiesc aici, slujită de un arap din bronz, care îmi împlineşte toate voile. Nimic nu-mi lipseşte, numai un suflet de om cu care să vorbesc şi care să-mi aline singurătatea!"

Parcă eram sub puterea unei vrăji căci fata aceea neasemuit de frumoasă, arapul din bronz care se mişca precum un om viu, bucatele gustoase pe care le înfulecasem, toate păreau ivite din senin. Prea ostenit ca să judec limpede, m-am lungit pe un divan şi-am adormit. Cînd m-am trezit, fata sultanului din Hind mi-a întins o cupă de vin aromat îmbiindu-mă:
"Fă-mi plăcerea şi bea din mîna mea licoarea asta şi-ţi vei simţi îndată sufletul uşurat şi toată durerea risipită!"

Vă întreb pe voi, cinstiţi oaspeţi ai acestui caravanserai care dintre voi s-ar fi putut împotrivi unei rugăminţi atît de dulci?! Am luat cupa şi am sorbit-o pînă la fund, iar ea apucat iarăşi lăuta şi a început să cînte cu atîta măiestrie încît sufletul mi s-a topit de fericire. Şi, după ce a isprăvit cîntarea s-a aşezat în poala mea şi m-a îmbrăţişat cu braţele ei albe ca spuma mării zicînd:
"Cinstite năier, Cerul mi-e martor că deşi am fost juruită unui fiu de emir, acum nu am altă grijă decît să-ţi fac ţie pe plac!"

Atunci, ca un bărbat în putere ce eram, prins-o în braţe şi ne-am drăgostit fără istov, vreme de multe ceasuri, fiindcă demult nu mai gustasem din dulceaţa iubirii.

Şi uite-aşa am trăit în scorbura copacului ca în sînul lui Ibrahim, căci arapul din bronz ne aducea toate cele de trebuinţă, iar fata mă desfăta cu nurii ei şi nu pridideam să mă mir de tot ce se afla acolo. Nici prin gînd nu-mi trecea că era o vrăjitoare iscusită şi se slujea de farmece ca să mă înrobească şi să nu plec niciodată de pe ostrov. Într-un rînd, umblînd prin ungherele ascunse ale scorburii am găsit un şirag din mărgăritare mari cît oul de porumbel. Curios, am întins mîna să-l iau, dar sfoara s-a rupt, iar mărgăritarele s-au împrăştiat pe podea. Pe loc fata s-a ivit lîngă mine şi a strigat cu chipul schimonosit de ură:
"Nefericitule, ce-ai făcut, cine te-a împins să rupi şiragul? Acum zilele vieţii mele se vor topi ca boabele de mărgăritar scufundate-n oţet!"

N-am apucat nici să clipesc, căci sala bogat împodobită în care benchetuiam, arapul din bronz şi fiica sultanului din Hind s-au făcut nevăzute şi m-am pomenit iarăşi de unde plecasem. M-a apucat deznădejdea căci nu fusesem destul de înţelept ca să-mi duc zilele fără griji. Am picat în genunchi rugîndu-mă cu lacrimi în ochi celui Atotputernic să mă scape de pe ostrovul acela pustiu. În cele din urmă mi-am zis: "Abu-Synbar, ce fel de bărbat eşti, de boceşti ca o muiere? Trebuie să găseşti o cale de scăpare cîtă vreme eşti viu!"

Îmbărbătat de acest gînd m-am apucat să tai trunchiuri şi crengi de copac şi să le leg cu fîşii rupte şi răsucite din veşmintele mele ca să-mi înjghebez o luntre. Cînd luntrea a fost gata, am suit pe puntea ei poame şi apă dulce şi-am luat iarăşi drumul mării. O săptămînă încheiată am plutit în voia valurilor pînă m-a găsit o corabie de neguţători miloşi care m-au luat cu ei şi, astfel, m-am întors în Basra. De cum am pus piciorul pe pămînt, i-am mulţumit lui Allah că m-adusese nevătămat acasă, căci prin mari încercări am trecut.

Isprăvindu-şi năierul nemaipomenita lui poveste, toţi îl firitisiră pentru norocul său, iar el le arătă un mărgăritar mare cît un ou de porumbel zicînd:
"Perla asta este tot ce mi-a rămas din comorile pe care le-am avut la îndemînă. Martor mi-este însă Allah că, de aş putea, aş lua-o de la capăt fără zăbavă, căci nu mi-o pot scoate din gînd pe fata aceea, cu toate nefericirile prin care-am trecut! Numai de aş găsi nişte tovarăşi de nădejde să mă însoţească..."

POVESTEA BĂRBIERULUI

După ce năierul îşi isprăvi de povestit peripeţiile, bărbierul Bakbuc făcu un pas în faţă şi prinse a istorisi:

Aflaţi aşadar, stăpînii mei că trăiam în frumosul oraş Bagdad pe vremea califului dreptcredincioşilor, Al Montasser Billah, şi o duceam bine fiindcă luminăţia sa iubea oamenii de rînd, negustorii de tot felul, meşteşugarii şi pe cei care se îndeletniceau cu tot felul de treburi mărunte. Într-o zi, pe cînd hoinăream fără ţintă pe străzi, s-a apropiat de mine o bătrînă şi mi-a şoptit:
"Ascultă-mă bine, tinere, căci vreau să-ţi fac zilele fericite, iar tu eşti slobod să primeşti sau nu propunerea mea... înainte de toate jură-te că nu vei scoate o vorbă despre tot ce vei vedea sau auzi!"

N-aveam în ziua aceea clienţi de bărbierit aşa că i-am zis:
"Mă jur pe capul tatălui meu... vorbeşte aşadar!"

Iar baba aceea a urmat:
"Cale de-un sfert de ceas de aici se înalţă un palat mîndru şi o grădină pe măsură, cu apă curgătoare în havuzuri şi mulţi pomi roditori, iar în palat te-aşteaptă bucate alese şi vin în pocale cît pofteşti. La masă te vor sluji fecioare toate una şi una, cu obrazul strălucitor şi purtări alese care-s gata să-ţi facă toate plăcerile. Tu, trebuie doar să te învoieşti şi să mă însoţeşti pînă acolo ca să te poţi bucura de toate... dar adu-ţi aminte, orice se va petrece colo eşti oprit să te împotriveşti sau să povesteşti cuiva!"

Atunci, eu, nerodul, peste măsură de bucuros de norocul care picase pe capul meu am strigat:
"Du-mă de îndată acolo, stăpînă, căci tare curios m-ai făcut!"

Şi-am urmat pe babă pe uliţe, pînă cînd am ajuns în dreptul unui zid înalt. Ea a bătut în poartă şi-un arap fioros ne-a deschis calea lăsîndu-ne să intrăm în grădină. Pe cinstea mea că baba nu mă minţise deloc, căci m-am trezit în într-o grădină plină cu pomi roditori şi havuzuri cu apă răcoroasă cum nu mai văzusem, iar în mijlocul acelei grădini se înălţa un palat cum numai emirul dreptcredincioşilor avea. Am intrat fără oprelişti în palat şi m-am pomenit înconjurat de patru fecioare frumoase, cu obrazul ca luna şi ochii ca luceferii. După salam-aleikumurile de cuviinţă fecioarele acelea m-au îndemnat să mă întind pe un covor minunat ţesut şi au prins să cînte şi să dănţuiască ademenindu-mă cu nurii lor. Şi atît de gingaşe şi desăvîrşite erau, încît inima mea s-a topit de fericire văzîndu-le şi ascultîndu-le! Apoi, cea mai nurlie dintre ele a venit cu un pocal de vin dinaintea mea zicînd:
"Bea, rogu-te, stăpîn al nostru din licoarea aceasta neasemuit de dulce!"

Eu am sorbit din cupă şi, ca să rămîn mai prejos dovedindu-i că ştiu să mă port i-am înturnat cupa zicînd "să-ţi dea Cel de sus sănătate şi fericire" iar ea mi-a umplut-o din nou. Şi, tot aşa, am golit trei cupe de vin înmiresmat pînă cînd m-am ameţit. Atunci, ea s-a apropiat de mine cu sculele mele de bărbier şi a zis:
"Îmi placi tare mult, căci ai o trup bine croit şi-un chip mîndru ca al unui emir, dar mi-ai plăcea şi mai mult dacă ţi-ai rade barba şi musteţile!"

Am încercat eu să zic ceva dar baba, care se afla şi ea acolo, mi-a făcut semn să nu mă împotrivesc şi-atunci fata mi-a ras barba şi mustăţile şi m-a stropit cu apă de trandafiri pe tot trupul.
"Acum, într-adevăr mărturisesc că eşti pe placul inimii mele, stăpîne al meu!"

Şi toate fecioarele s-au veselit auzind-o, dar ea a urmat:
"Înainte să te drăgosteşti cu mine mai am o rugăminte fierbinte să-ţi fac: dă-ţi jos veşmintele să-ţi văd tot trupul şi dansează-mi un dans măiestrit şi plin de foc!"

Vinul băut îmi luase minţile aşa că, nici de data asta nu m-am împotrivit. Fetele mi-au scos veşmintele, mi-au încins mijlocul cu văluri de mătase şi mi-au boit faţa cu sulemeneli şi buzele cu roşu, astfel că arătam ca o baiaderă din Hind. Baba a început să cînte la lăută, iar fetele să bată-n dairale, iar eu am început să dănţui printre ele. Pesemne că dansam tare caraghios fiindcă ele se prăpădeau de rîs şi mă îndemnau să fac tot felul de giumbuşlucuri.

Frumoasa la care rîvneam şi-a scos cămăşuţa de mătase, cingătoarea şi şalvarii de muslim rămînînd goală cum o făcuse maică-sa şi-am crezut că, în sfîrşit, aveam să mă bucur de nurii ei, dar baba mi-a aţinut calea:
"Ar mai fi un lucru de făcut... află că stăpînei mele îi place să se dea celui care o prinde în fugă şi numai atunci te vei arăta vrednic de dragostea ei!"

Zis şi făcut! Fata şi-a luat avînt iar eu m-am repezit să o prind. Alerga ca o gazelă gonită de-un pardos făcînd de trei ori înconjorul sălii, apoi a cotit-o pe un coridor întunecos cu mine pe urmele ei. Ori de cîte ori credeam că o prind, îmi scăpa din braţe rîzînd şi săltîndu-şi şoldurile frumoase, de hurie. Şi-atît de înfocat de dorinţă eram încît nu mi-am dat seama că, trecînd de un cot al coridorului, am ieşit din palat şi m-am pomenit în stradă, aşa despuiat şi boit ca o curvă. Lumea a început să rîdă văzîndu-mă şi trecînd pe acolo o caraulă m-a luat şi m-a dus la valiul Bagdadului. Valiul văzîndu-mă în ce hal eram a întrebat slugile:
"Cine-i ipochimenul acesta care umblă despuiat şi fără ruşine prin oraş?"

Iar gealaţii lui au răspuns:
"Acesta-i un bărbier pe nume Bakbuc care a ieşit beat şi despuiat din casa marelui vizir!"

Atunci valiul a poruncit să-mi tragă o sută de bice pe spinare şi să fiu urcat de-a-ndoaselea pe un asin şi plimbat în ăst fel prin oraş. Şi uite aşa am pătimit încrezîndu-mă în momelile unei babe blestemate şi-a unor fecioare desfrînate, fie-le numele în veci de ruşine... din pricina ocărilor îndurate mi-am luat calabalîcul în spinare şi-am plecat din oraşul în care m-am născut ajungînd astfel în Alep... iar celui care îi va fi milă de caznele şi păţania mea ca mine să pătimească!

Isprăvindu-şi bărbierul povestea, cei de faţă se veseliră mărturisind că era una nemaipomenit de hazlie şi plină de învăţăminte. O vreme toţi pufăiră cu plăcere învăluiţi de fumul parfumat al ciubucelor, apoi dintr-un ungher al curţii păşi dinaintea lor un derviş chior şi răpănos, cu părul strîns în conci şi îmbrăcat într-o rantie din păr de capră care zise:
"Prealuminate feţe, cinstiţi oaspeţi, am ascultat şi eu poveştile înşirate de preaiscusitul năier şi de-acest bărbier şi tare mă mir că vestitul Celebi effendiy, aici de faţă, nu ne desfată şi domnia-sa urechile cu o istorisire din multele călătorii pe care le-a făcut, căci neîndoielnic frumoase pilde am găsi în vorbele sale pline de înţelepciune!"

Atunci, oaspeţii se minunară că un om atît de vestit se afla printre ei şi strigară:
"Da, da, să-l ascultăm pe vestitul Celebi ce ne istoriseşte!"

Călătorul se suci oleacă stingherit, căci nu se aştepta să fie cunoscut pe meleagurile Alepului şi mormăi:
"Mă plec dorinţelor voastre dar nu ştiu cum să încep... de felul meu sunt cărturar, iar cărturarii mai mult mînuie pana fără folos, decît să înşire vorbe plăcute şi pline de înţelepciune... e drept, am trecut prin multe păţanii dar nu găsesc niciuna vrednică să fie spusă aici!"

Atunci, Elijah Melekitul ce stătea lîngă umărul său găsi de cuviinţă să ia cuvîntul:
"Mărturisesc şi eu că effendyi Celebi este un vestit călător, iar Pronia cerească mi l-a pus în cale ca să mă scoată din beznă! De aceea îndrăznesc să vă lămuresc eu, în ce fel isprăvile sale sunt legate de soarta mea, mai abitir decît este legat mînzul de iapă şi oaza de apă... aşadar, ascultaţi şi vă minunaţi: Eu am venit pe lume ca să împac pe cei cu minţile zăpăcite care se închină la prea mulţi zei, căci profetul Mahomed şi Iisus dintr-una şi aceiaşi stirpe iscusită de mîntuitori se trag, iar închinătorii lor ar trebui să trăiască în pace şi bună înţelegere între ei!"

Auzindu-i vorbele cei de faţă începură să strige şi să suduie, dar Celebi se ridică zicînd:
"Să-l ascultăm pe-acest om pînă la capăt şi-apoi să chibzuim cît adevăr şi cîtă minciună se află în spusele lui!"

Mai de voie, mai de nevoie, căci vorbele unui purtător de hatişerif al sultanului trebuiau ascultate, ei se opriră, numai dervişul făcu un pas înainte şi scoase de sub veşmînt un pumnal persienesc cu lama ca limba şarpelui:
"Să piară cel mincinos, oricare ar fi rangul sau credinţa sa!"

Şi, fără să mai piardă vremea, Hussayn Al-Kwarshah, căci el se ascundea sub veşmîntul peticit de derviş, ridică arma şi-l lovi pe Călător. Neîndoielnic că-n catastiful vieţii sale nu era înscrisă deocamdată clipa ca şirul anilor să i se sfîrşească astfel, fiindcă pumnalul lovi cele două cheiţe de aur ce le purta mereu asupra sa şi lunecă apoi în carnea umărului. Etiopianul sări spre ei şi, cu o putere nebănuită ascunsă în trupul său slăbănog, prinse braţul drept al imamului haşişinilor, în timp ce năierul Abu-Synbar, care se afla şi el în preajmă, pe cel stîng. Al-Kwarshah se scutură de cei doi, cum se scutură leopardul de copoii vînătorilor care-l încolţesc, apoi plesni din palme şi se făcu nevăzut într-un nor de fum roşiatic.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer