Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectură şi regalitate 1866-1881-2016 - Arhitectura neoromânească


Augustin Ioan

17.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ion Mincu, întors de la studiile pariziene, autor al unor case în gustul epocii şi arhitect diriginte şe şantier la Palatul de Justiţie, găseşte cu cale că, în procesul de constituire a noii naţiuni româneşti, arhitectura trebuie să joace un rol de seamă. Aşa încât el va construi în maniera arhitecturii de târgoveţi munteni, din zona care va fi născut şi dialectul care ne-a dat, mai târziu, limba română literară, adică zona dimprejurul Curţii de Argeş, a Câmpulungului Muscel, a tot Argeşul şi a Târgoviştei. Nici palate, dar nici bordeie, ambele tipologii bogat ilustrate, de altfel, în zonele de unde se va inspira, casele arhitectului îşi păstrează scara middle-class, obârşia rurală şi caracterul pitoresc şi decorativ. Inserţiile de ceramică glazurată pot fi influenţe turceşti, dar pot fi şi arabe, în maniera în care se practicau şi la Barcelona, al cărei efort de înnoire prin arhitectură îl cunoştea bine. Casa Lahovary (1884) este, astfel, un manifest al noii şcoli naţionale în arhitectură, iar Şcoala centrală de fete, o primă tentativă de a da şi formule monumentale acestei noi arhitecturi, numite, de atunci înainte, neo-românească. Pavilionul pentru expoziţia universală de la Paris, din 1890, nu s-a mai ridicat acolo, ci doar la Şoseaua Kiseleff, devenind cunoscut drept Bufetul de la Şosea şi rămânând până astăzi, un restaurant frecventat inclusiv pentru şarmul său de sfârşit de secol bun pentru Bucureşti. Cu acest vocabular de referinţe, Mincu va propune lucrări reprezentative pentru prima generaţie de arhitectură neoromânească. Elevii săi, beneficiind de unirea din 1918, vor produce o arhitectură neoromânească de a doua generaţie, a edificiilor monumentale.


Efortului iniţial al arhitecturii neoromâneşti - soldat cu succese de stimă de felul Bufetului de la Şosea, atâta timp cât edificiul rezultat se menţinea cu eleganţă înlăuntrul constrângerilor impuse de "mărimea absolută" (P.A.Michelis) a sursei - i se adaugă după unire un al doilea val, îndreptat cu preponderenţă asupra provinciilor nou adăugate, dar care propune şi în vechiul regat edificii semnificative. "Stilul" neoromânesc devine un comentariu supra-ponderal la "stilul" brâncovenesc - singurul care putea oferi deopotrivă argumente de scară şi naţionale cu privire la etnia eponimului său. Acum se vor produce excesele de scară ale arhitecturii neoromâneşti - şi, cu ele, ieşirea de sub tutela stabilizantă a precedentului citabil. Va deveni astfel cu putinţă să colezi decoraţii proprii unora sau mai multora dintre provinciile istorice sau tipuri arhitecturale locale pe o clădire nouă, monumentală - dacă nu de-a dreptul gigantică faţă de modestia surselor, cum este cazul Primăriei Bucureştilor a lui Petre Antonescu sau al clădirii actualului Muzeu al Ţăranului Român a arh. Ghika-Budeşti. Va fi chiar cu putinţă să inventezi, mixând ludic (dar fără pic de ironie) ceea ce este propriu / specific cu ceea ce este impropriu / străin acolo unde tradiţia nu te ajută, ca în cazul cupolei de catedrală ortodoxă, reprodusă poate după Pantheonul parizian la Cluj.


Prin urmare, campania de "românizare" a administraţiei îşi are un pandant vizibil în tentativa de a autohtoniza, rescriind-o în spiritul etniei majoritare, arhitectura oraşelor intracarpatice ale României Mari. Un prim val (al anilor douăzeci şi până la jumătatea anilor treizeci) este acela al catedralelor şi marilor biserici ortodoxe în centre urbane semnificative (Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, 1924 arh. V.Ştefănescu, catedralele ortodoxe de la Cluj, 1925 / 35 arh. G..Cristinel, Timişoara, 1935 arh. I.Traianescu, Satu Mare, 1930 arh. V.Smighelschi), când se ridică şi Palatul Patriarhal de pe Dealul Mitropoliei din capitală (arh. Gh.Simotta). Este în mod evident un gest politic: catedralele sunt de dimensiuni evident gigantice în raport cu locul amplasării lor şi ocupă locuri privilegiate în centrele respectivelor oraşe, destinaţia lor fiind una festivă şi simbolică mai degrabă decât liturgică.

Un al doilea val de arhitectură românească (în care administraţia va fi la fel de activă ca şi biserica ortodoxă) va urma în oraşe secunde ale Transilvaniei şi chiar în Secuime în anii treizeci. Acest al doilea val "colonizator" va cuprinde însă şi vechiul regat, mai cu seamă Bucureştii, unde se ridică lăcaşuri de cult ortodox la scara preconizatei metropole (Caşin, Sf.Elefterie Nou) şi se preconizează noi monumente ortodoxe (Turnul Patriarhiei, 1937 arh. Gh.Simotta, o amplă Catedrală Patriahală); unde, de asemenea, începe amintitul proces de "îndreptare" şi "modernizare" a structurii urbane. Ion Mincu însuşi a practicat asemenea "alterări" ale tradiţiei vernaculare, scoţând în consolă pridvorul Bufetului de la Şosea şi schimbându-i proporţiile. Soarta pridvoarelor este cu precădere una anamorfică, aşa cum observăm şi în clădirea Primăriei Capitalei (arh. Petre Antonescu), ale cărui stîlpi şi torsade capătă proprţii giganteşti în raport cu originalele. Acelaşi Mincu a transformat pridvorul Casei Lahovary (1884) în peron de caleşti. Continuînd anamorfoza ca procedeu şi schimbându-şi poziţia relativă în raport cu celelalte părţi ale construcţiei, "pridvoarele" şi "prispele" au devenit "loggia" sau simple balcoane de ultim nivel în cazul block-haus-urilor interbelice. O formă aparte de "optimizare" o reprezintă "esenţializarea" - de regulă asociată cu prelucrarea în cheie modernistă a unor elemente tipologice sau ornamentale preluate din arhitectura vernaculară. Cum unii dintre arhitecţii care au practica arhitectura "cu specific naţional" apreciau în vernacularul autohton tocmai reţinerea, simplitatea, severitatea acestuia, pare de la sine înţeles că, atunci când această calitate se vrea reţinută, ea va trebui împinsă până la ultimele sale consecinţe.


Esenţializarea constă aşadar în simplificarea, descompunerea în forme geometrice primare sau reţinerea celor mai semnificative dintre ele, a unui element preluat din arhitectura vernaculară. Am citat deja un exemplu extrem, cel al studiilor teoretice post-belice ale lui Constantin Joja: acesta considera că "esenţa" casei româneşti este dată de negocierea relaţiei cu lumina şi cu spaţiul interior / exterior. Prin urmare, această esenţă este exprimată într-o formă arhitecturală duală: prispa rurală şi geamlâcul târgoveţ. Dimpotrivă, acoperişul nu numai că nu este "esenţial" pentru înţelegerea casei, dar el chiar dăunează şi prin urmare trebuie eliminat din orice analiză.

Arhitectură şi regalitate 1866-1881-2016
Expoziţie dedicată aniversării a 150 de ani de dinastie românească

organizatori: Fundaţia Creart, ICR, Uniunea Arhitecţilor, UAUIM
sub înaltul patronaj al Casei Regale a României
realizatori: acad.prof.dr. Răzvan Teodorescu, prof.dr.Augustin Ioan, prof.dr.Marius Marcu Lapadat, Ionel Stoicescu, Octavian Carabela.
http://www.romaniaregala.ro/jurnal/arhitectura-si-regalitate/
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer