Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectură şi regalitate 1866-1881-2016 - Modernism interbelic


Augustin Ioan

31.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Există, atât în perioada de domnie a regelui Ferdinand, cât şi în perioada celor zece ani de domnie a regelui Carol II, o evidentă devenire în paralel, cu dinamici diferite, a programelor cu combustie oficială (edificii ale administraţiilor centrală şi locală, edificii ale armatei, catedrale ortodoxe, palate şi reşedinţe regale, sau ale ierarhiei ecleziale ortodoxe) pe de o parte şi a celor promovate comunitar sau chiar privat (cartiere de locuinţe individuale, biserici de parohie, clădiri de birouri şi hale industriale) pe de altă parte. Edificiile din prima categorie sunt aşezate în poziţii privilegiate în oraş faţă de celelalte construcţii - care le ţin front sau doar fac pur şi simplu parte din textura urbană. Primele sunt "retrograde" stilistic în raport cu celelalte, câtă vreme, în afara aspectului de "ustensil", edificiile - adevărată architecture parlante - aveau de "rostit" şi textul subiacent despre stabilitate, ordine, ierarhie societală şi/sau cerească, sau despre unitate naţională. Cum provinciile nou adăugate statului român trebuiau cu deosebire apropriate prin "colonizarea" noilor edificii ale puterii româneşti în contexte urbane pre-existente, care nu le erau consângene, imaginile rezultate din aceste compoziţii forţate vor păstra multă vreme un vădit sens politic.

Există, pe de altă parte, multe edificii înalte şi mai degrabă moderne în oraşele României interbelice, care valorifică (adaptând, esenţializând sau doar schiţând) figuri ale arhitecturii rurale sau târgoveţe. Bovindourile de block-haus-uri, "pridvoarele" de ultim etaj sau "geamlâcurile" unor balcoane sau case de scară reprezintă tot atâtea eforturi de a întâlni la jumătate de drum - şi, în proces, de a face vandabile - atât spiritul timpului cât şi nostalgiile sămănătoriste ale unor clienţi extraşi prea brusc de la aţipitele lor moşii spre a fi plantaţi în aerul tare al noilor metropole. Cât despre arhitectura modernă, promovată de dadaistul Marcel Janco, atunci când aceasta este propulsată de stat, mai ales după 1930, ea pare limitată la cămine de ucenici, locuinţe sociale sau clădiri secunde, precum staţia de radio de la Bod. Când este însă comandată de persoane sau instituţii private, ea se răspândeşte şi pe teritoriul locuirii individuale, al cluburilor de noapte şi industriei. Sanatoriile balneare sunt adevăraţi topoi ai epocii, alături de block-haus; nu doar ale arhitecturii acesteia, prin modernitatea deliberată - care este şi una forţată de program, nu doar o decizie a arhitecţilor - ci şi a înfiripatei literaturi moderne din România interbelică (Blecher). O temă modern(ist)ă, pe care arhitectura o preia, este una mai puţin vizibilă pe faţade, dar care este de întâlnit în calitatea serviciilor comunale: aceea a higienei. Atât Marcel Janco, cât şi G-M. Cantacuzino după el vorbesc în epocă despre necesitatea higienei şi a luminii, ambele cu putinţă de pilotat la scară societală prin intermediul arhitecturii şi a urbanismului edilitar - or, nu alta este şi credinţa moderniştilor occidentali. Arhitectura industrială promovează criteriul eficienţei utilitariste - în absenţa artificiului şi a decoraţiei - şi îşi are şi în România realizări de stimă, produse bunăoară de Horia Creangă sau P.Em. Miclescu. Din exact aceleaşi raţiuni utilitariste, arhitectura industrială şi cea socială din întreaga Europă scăpase în bună măsură de contaminarea cu retorică totalitară; va mai reveni în aceeaşi postură şi în lagărul socialist postbelic, când a face arhitectură industrială a reprezentat un refugiu pentru arhitecţii care nu erau interesaţi în mod deosebit de realism socialist. Fireşte, nici înainte şi nici după război evadarea arhitecturii industriale din plasa artei oficiale nu avea cum să fie deplină. Aşa se face că regăsim şi în croiala halelor uzinale moderne pre şi post-belice ecouri - stinse, e drept - ale zarvei făcute în pieţele publice de edificiile puterii.

O cale de a depăşi "tavanul de sticlă" al monumentalităţii este, pentru arhitectura neoromânească, "polenizarea încrucişată", (mez)alianţele cu o arhitectură modernă care căuta cale de acces la respectabilitate (exprimată în comenzi şi vizibilitate urbană). Arhitectura aceasta, ambiguă stilistic dar extrem de agreabilă, care a făcut la vremea ei (parte din) carierele unora precum (H.Delavrancea-Gibory (vile la Balcic sau Bucureşti) şi Octav Doicescu (Yacht-Club Herăstrău, restaurant la Grădina Botanică), a mai putut fi revizitată - la o scară mult mai amplă şi după intermezzo-ul stalinist - abia în anii şaizeci. Acestor faţade, camuflând de fapt locuinţe de oraş ale protipendadei (care îşi decorează spaţiul "cubist", ca în Patul lui Procust, dar îşi face conacul neoromânesc sau chiar în maniera mauro-florentină) li se poate cu greu concede apartenenţa la modernism. Ele sunt mai degrabă semnul unei inteligente, snoabe şi - încă! - superficiale racordări la spiritul timpului - dacă privim la scara întregii societăţi - fără asumarea tuturor consecinţelor de profunzime pe care proiectul de societate modernă le presupunea şi pe care ar fi trebuit să le exprime în acest tip de arhitectură. Arhitecţii români ai vremii, mai cu seamă cei a căror carieră demarase înainte de primul război mondial, vor da seamă în operele lor de toate cele trei ipostaze posibile: stil naţional, modernism internaţional şi importuri varii.

Putem numi această quasi-absenţă a unui idiom propriu cameleonism, lipsă de program estetic, ori eclipsă a spiritului critic în raport cu gusturile clienţilor? Probabil că există o doză de adevăr în toate acestea, dar epoca interbelică era cosmopolită. Dacă adăugăm acestui portret complex şi cele câteva tuşe care nu se lasă modelate (confuziile destul de frecvente care se fac între modernism şi Art Deco, acesta din urmă destul de consistent prezent în epocă; arhitectura "maură / florentină" ca fenomen atipic, de succes, mai cu seamă printre clientela upper middle class iudaică locală), avem reprezentarea caleidoscopică a unor oraşe care se străduiau, mai cu seamă în spaţiul cultural al vechiului regat (Valahia plus Moldova), să părăsească starea de târg spre a şi-o însuşi pe aceea de metropolă (occidentală, dacă era cu putinţă).


Arhitectură şi regalitate 1866-1881-2016
Expoziţie dedicată aniversării a 150 de ani de dinastie românească
organizatori: Fundaţia Creart, ICR, Uniunea Arhitecţilor, UAUIM
sub înaltul patronaj al Casei Regale a României
realizatori: acad.prof.dr. Răzvan Teodorescu, prof.dr.Augustin Ioan, prof.dr.Marius Marcu Lapadat, Ionel Stoicescu, Octavian Carabela.
http://www.romaniaregala.ro/jurnal/arhitectura-si-regalitate/
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer