Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Umilirea publică în epoca internetului


Jon Ronson, traducere de Andra Matzal, Cosmin Postolache

18.05.2016
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jon Ronson
Umilirea publică în epoca internetului
Editura ART, 2016

Traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache


***
Intro

Jon Ronson (n. 1967) este un popular autor britanic de nonficţiune, jurnalist gonzo, realizator de documentare TV şi emisiuni radio. Materialele lui sunt publicate în The Guardian, City Life şi Time Out, colaborează cu BBC şi Channel 4. Momentan trăieşte în Londra şi la New York.

Cărţile lui, printre care Them: Adventures with Extremists, Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness, Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries, abordând cele mai diverse subiecte, se caracterizează prin umorul cu care sunt scrise, o aplecare spre absurd, o fascinaţie pentru personaje ţicnite şi, nu în ultimul rând, un interes pentru abuzurile de putere. Fascinaţia pentru ţicniţi culminează în cartea Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, iar abuzul de putere este tratat în Umilirea publică în epoca internetului dintr-o perspectivă neaşteptată, dezvăluindu-ne pe noi înşine, utilizatori obişnuiţi ai reţelelor de socializare, aşa cum nu ne putem închipui că suntem.

The Men Who Stare at Goats (Bărbaţi holbându-se la capre) şi Frank: The True Story that Inspired the Movie au stat la baza unor filme care s-au bucurat de un mare succes.

*
Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

"Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online." (The Financial Times)

"Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre." (Will Self, The Guardian)

Inimă neînfricată

Povestea începe în primele zile din ianuarie 2012, când am observat că un alt Jon Ronson posta pe Twitter. La profil avea o fotografie cu mine. Numele lui de Twitter era @jon_ronson. Cea mai recent postare a sa, care a apărut tocmai când mă uitam uluit pe contul lui, spunea aşa: "Mă duc acasă. Trebuie să iau reţeta pentru o porţie uriaşă de scoici cu guarana, în chiflă cu maioneză:D. #yummy."
"Cine eşti?", l-am întrebat într-un mesaj.
"Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porţie mare de kebab cu ţelină, biban, smântână şi puţin lemongrass #păpică", a postat el imediat.
Nu ştiam ce să fac.
A doua zi dimineaţă, am verificat pagina lui @jon_ronson chiar înainte să mi-o verific pe-a mea. În timpul nopţii, postase: "Visez ceva despre #timp şi #cocoşel."
Contul lui avea douăzeci de abonaţi. Unii erau oameni pe care îi ştiam în realitate şi care probabil se întrebau cum de-am devenit aşa, din senin, un pasionat al bucătăriei fusion şi de când am început să visez cu atâta candoare la cocoşei.
M-am pus pe investigat. Am descoperit că un tânăr cercetător pe nume Luke Robert Mason, care fusese în trecut la Universitatea Warwick, postase cu câteva săptămâni în urmă un comentariu pe site-ul The Guardian. Era un răspuns la un filmuleţ despre spambots[1], făcut de mine. "I-am construit lui Jon propriul infomorf[2]", scria el. "Îl puteţi urmări pe Twitter, aici: @jon_ronson."
"A, deci e un fel de spambot", mi-am zis. OK. Se rezolvă. Probabil că Luke Robert Mason a avut impresia că-mi va plăcea un spambot. Iar când va afla că nu-mi place, o să-l dezactiveze.
Aşa că i-am dat un mesaj pe Twitter: "Salut! Ai vrea, te rog, să dezactivezi spambot-ul?"
Au trecut zece minute. Apoi mi-a răspuns: "Preferăm termenul de infomorf."
"Dar mi-a preluat identitatea", i-am scris eu încruntat.
"Infomorful nu preia nicio identitate", mi-a răspuns el. "Ci doar refoloseşte în alt scop datele din reţelele sociale, într-o estetică infomorfă."
Am simţit deja un nod în coşul pieptului.
"#iuhuuu, la naiba, ce poftă mi s-a făcut de ceapă la grătar cu nişte pâine crocantă. #păpică ", a postat @jon_ronson pe Twitter.
Eram în război cu propria-mi versiune robotică.

A trecut o lună. @jon_ronson posta de douăzeci de ori pe zi despre vârtejul vieţii lui sociale, despre "serate" şi un vast cerc de prieteni. Acum avea cincizeci de abonaţi. Tuturor li se transmitea o imagine despre viziunea mea în materie de serate şi prieteni care-i inducea dezastruos în eroare.
Spambot-ul mă făcea să mă simt neputincios şi cătrănit. Identitatea mea fusese redefinită într-un mod cu totul eronat de către nişte străini, iar eu nu puteam interveni.

I-am trimis un mesaj pe Twitter lui Luke Robert Mason. Dacă hotărârea lui de a nu dezactiva spambot-ul era de neclintit, n-ar fi vrut măcar să ne întâlnim? Aş putea să filmez tot şi să pun înregistrarea pe YouTube. A fost de acord, spunându-mi că-mi va explica bucuros filosofia din spatele infomorfului. I-am răspuns că aş fi, fără îndoială, interesat să cunosc filosofia din spatele spambot-ului.
Am închiriat o cameră la Central London. El a venit însoţit de doi alţi bărbaţi - echipa din spatele spambot-ului. Se cunoscuseră la Universitatea Warwick. Luke era cel mai tânăr dintre ei, un bărbat arătos de douăzeci şi ceva de ani, pe care CV-ul online îl recomanda drept "cercetător în tehnologie şi cybercultură, şi director al conferinţei Viitoruri Virtuale". David Bausola arăta ca un profesor nonconformist, genul de persoană care ar putea lua cuvântul la o conferinţă despre Aleister Crowley[3]. El era "tehnolog creativ" şi directorul general al unei agenţii digitale, Philter Phactory. Dan O'Hara era tuns la zero şi avea o privire pătrunzătoare, enervată. Avea fălcile încleştate. Avea vreo treizeci-patruzeci de ani şi era lector de literatură engleză şi americană la Universitatea din Köln. Înainte fusese lector la Oxford. Scrisese o carte despre J.G. Ballard, intitulată Metafore extreme, şi o alta intitulată Thomas Pynchon: Schizofrenie & control social. Din câte am înţeles, David Bausola construise propriu-zis spambot-ul, iar ceilalţi doi asiguraseră "cercetarea şi consultanţă".
Le-am sugerat să se aşeze toţi trei pe canapea, ca să încapă în cadru. Dan O'Hara le-a aruncat celorlalţi o privire fugară.
- Hai să-i facem pe plac, le-a spus el.
S-au aşezat toţi trei, Dan la mijloc.
- Cum adică "să-mi faceţi pe plac"? l-am întrebat.
- E vorba de control psihologic, mi-a răspuns.
- Crezi că eu v-am cerut să staţi toţi trei pe canapea ca să vă controlez psihologic? am întrebat.
- Absolut, a zis Dan.
- În ce fel? am întrebat.
- Aşa fac şi eu cu studenţii, a răspuns Dan. Eu mă aşez separat, pe un scaun, iar ei stau aliniaţi pe canapea.
- De ce-ai vrea să-ţi controlezi psihologic studenţii? l-am întrebat.
Pentru o clipă, Dan a părut un pic îngrijorat, fiindcă îi scăpase această mică ciudăţenie.
- Ca să controlez mediul de învăţare, a zis el.
- Şi acum te simţi inconfortabil? l-am întrebat.
- Nu, nu chiar, a spus el. Dar tu, tu te simţi inconfortabil?
- Da, i-am răspuns.
- De ce? m-a întrebat Dan.
Şi am început să-mi înşir motivele.
- Universitarii, am început eu, nu dau buzna neinvitaţi în viaţa unei persoane şi se-apucă s-o folosească pentru cine ştie ce experiment academic; iar când vă rog să-l dezactivaţi, voi îmi răspundeţi: O, dar nu e un spambot, ci un infomorf.
- Cred că există mulţi Jon Ronsoni în lume, nu? a dat el din cap, aplecându-se. Oameni cu acelaşi nume? Aşa e?
L-am privit suspicios.
- Sunt convins că există oameni cu acelaşi nume ca mine, i-am răspuns precaut.
- Şi eu am aceeaşi problemă, a continuat Dan, zâmbind. Mai e un cercetător universitar cu acelaşi nume ca mine.
- N-aş putea spune că avem exact aceeaşi problemă, i-am zis, fiindcă problema mea propriu-zisă e că trei străini mi-au furat identitatea şi au creat o versiune robotică a mea pe care refuză s-o dezactiveze, deşi provin de la universităţi de renume şi ţin conferinţe la TEDx.
- Ce spui tu, a oftat prelung Dan, e că există un singur Jon Ronson. Aşa că ieşi la înaintare susţinând că tu eşti adevăratul Ronson, de parc-ar putea exista aşa ceva, şi că vrei să-ţi păstrezi integritatea şi autenticitatea. Corect?
L-am privit fix.
- Am impresia că mai degrabă tu ne sâcâi pe noi, a continuat Dan, pentru că ceea ce spui nu ne convinge deloc. După părerea noastră, există la mijloc un strat de artificialitate, iar ceea ce încerci tu de fapt să protejezi este personalitatea ta online - brandul Jon Ronson. Aşa e?
- NU, AŞA POSTEZ EU PE TWITTER, am ţipat.
- Dar internetul nu e lumea reală, mi-a răspuns Dan.
- Eu sunt cel care scrie mesajele, i-am spus. Şi tot eu apăs "Trimite". Aşa că eu sunt cel care activează pe Twitter.
Ne-am privit unii pe alţii.
- Şi asta nu e vreo cercetare academică. Nu e vorba de postmodernitate. Ci de fapte.
- Foarte bizar, a spus Dan. Abordarea ta mi se pare foarte stranie. Cred că eşti unul dintre foarte puţinii oameni care au ales să-şi folosească numele adevărat pe contul de Twitter. Cine face aşa ceva? De-asta, Jon, sunt un pic suspicios în legătură cu motivaţia ta. De-asta cred că foloseşti Twitter-ul ca strategie de brand management.
N-am răspuns, dar până în ziua de azi regret amarnic că nu mi-a trecut prin minte să-i atrag atenţia că numele lui Luke Robert Mason pe Twitter este @LukeRobertMason.
Conversaţia noastră a continuat pe acelaşi ton preţ de vreo oră. I-am spus lui Dan că nu am folosit expresia "brand management" niciodată în viaţa mea. Un astfel de limbaj mi-e complet străin.
- La fel şi cu spambot-ul vostru, i-am zis. Limbajul pe care-l foloseşte e complet diferit de al meu.
- Da, mi-au răspuns cei trei la unison.
- Şi tocmai asta mă scoate aşa de tare din sărite, le-am explicat. Că este o interpretare greşită a propriei persoane.
- Ai vrea să semene mai mult cu tine? m-a întrebat Dan.
- Aş vrea să nu mai existe deloc.
- Şi asta mi se pare bizar, mi-a răspuns Dan, fluierând cu scepticism. Cred că aici se află un element foarte interesant, din punct de vedere psihologic.
- De ce? l-am întrebat.
- Mi se pare foarte agresiv din partea ta. Ai vrea să ucidem algoritmii ăia? Cred că, pe undeva, te simţi ameninţat, m-a privit el îngrijorat. În mod normal, noi nu prea ne dorim să ucidem lucrurile care ne scot din sărite.
- Eşti un TROLL[4]! am ţipat la el.

Imediat după ce am terminat interviul, m-am avântat în aerul după-amiezei londoneze. Mă gândeam cu groază că va trebui să uploadez interviul pe YouTube, pentru că fusesem foarte vocal. M-am îmbărbătat singur la gândul comentariilor care-mi vor lua în derâdere ieşirile numai bune de zgâriat timpanul şi l-am făcut public. Am aşteptat zece minute. Apoi, neliniştit, am aruncat un ochi pe pagină.
"Furt de identitate, clar ca bună ziua", scria primul comentator. "Ar trebui să-i respecte lui Jon libertatea individuală."
"Uau", mi-am zis în sinea mea, încă precaut.
"Cineva ar trebui să creeze conturi de Twitter alternative pentru măscăricii ăia, unde să posteze constant chestii despre dorinţa lor nestăpânită pentru pornografie infantilă", adăugase alt comentator.
Am rânjit.
"Nişte căcănari manipulatori", continua al treilea.
"Trebuie să le fuţi una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe faţa pământului. Dacă i-aş putea întâlni faţă-n faţă, le-aş spune că sunt pielea pulii."
Eram beat de bucurie. Eu eram Inimă Neînfricată[5], luasem cu asalt de unul singur câmpul de bătălie ca, după doar câteva clipe, oamenii să mărşăluiască în urma mea cu sutele.
"Nişte idioţi abjecţi şi nocivi, care se joacă cu vieţile altora, după care se amuză de suferinţa şi de furia victimei", mai comentase cineva.
Am încuviinţat serios din cap.
"Nişte cretini plini de ură", spunea următorul comentator. "Universitarii ăştia cu creierii futuţi ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc e clar psihopat."
M-am încruntat puţin.
"Sper că nu le va face nimeni rău", mi-am zis în sinea mea.
"La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Şi mai ales cu muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pişăm pe hoiturile lor", adăugase un comentator.
Am câştigat. În câteva zile, cercetătorii l-au dezactivat pe @jon_ronson. Fuseseră umiliţi, până când au fost nevoiţi să consimtă la dezactivarea lui. Umilirea lor publică fusese asemenea butonului apăsat pentru restaurarea setărilor din fabrică. Ceva nu mergea ca uns. Comunitatea se aliase. Echilibrul era restabilit.
Cercetătorii au făcut mare caz în jurul eliminării spambot-ului. Au scris un articol în The Guardian, explicând că miza lor mai amplă era să sublinieze tirania algoritmilor de pe Wall Street. "Nu doar în viaţa lui Ronson există boţi care-l manipulează. Ci în vieţile noastre, ale tuturor", scriau ei. Cu toate astea, eu tot n-am înţeles cum faptul că se pretindea c-aş mânca pacheţele cu wasabi ar fi putut atrage atenţia publicului asupra dominaţiei exercitate de algoritmii de pe Wall Street.
"Mi s-a spus să te scot din uz - înţelegi ce înseamnă asta?", postase David Bausola pe contul de Twitter al spambot-ului. "Mai ai doar câteva ore de trăit, sper să te bucuri de ele."
"Apasă odată butonul de oprire, i-am scris într-un e-mail. Dumnezeule!"
Eram bucuros de victoria mea. Mă simţeam minunat. Senzaţia aia copleşitoare mă învăluia ca un sedativ. Străini din toate colţurile lumii îmi spuneau în cor că am dreptate. Un final mai potrivit nici că se putea.

Mi-au venit atunci în minte alte exemple recente de umiliri în cadrul reţelelor de socializare, umiliri pe care le savurasem şi de care mă simţeam mândru. Primul caz important a avut loc în octombrie 2009. Cântăreţul Stephen Gately de la Boyzone fusese găsit mort când se afla în vacanţă alături de partenerul lui, Andrew Cowles. Medicul legist a constatat o moarte naturală, dar editorialistul Jan Moir a scris în Daily Mail: "Indiferent care ar fi cauza morţii, ea n-are cum să fie în niciun caz naturală... ceea ce aduce încă o puternică lovitură sub centura mitului uniunii civile, în care toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Doar nu mai aveam de gând să tolerăm un reviriment al bigotismului de viţă veche, aşa că, drept urmare a furiei noastre colective, Marks & Spencer şi Nestlé au cerut ca reclamele lor să fie eliminate de pe pagina web a Daily Mail. Am trăit vremuri glorioase. I-am rănit pe cei de la Mail cu o armă pe care nu o înţelegeau - o umilire prin intermediul social media.
Apoi, când cei puternici şi-au depăşit atribuţiile, am fost din nou prezenţi. După ce ziarul Daily Mail a ironizat o bancă de alimente în scopuri caritabile, pentru că a oferit de mâncare unui reporter sub acoperire fără să-i verifice actele de identitate, Twitter a reacţionat în aceeaşi zi printr-o donaţie de 39.000 de lire sterline către organizaţia respectivă.
"Asta e minunăţia reţelelor sociale", scria un utilizator de Twitter despre campania aceea. "Mail, care se hrăneşte înainte de toate minţind oamenii în legătură cu vecinii lor, nu poate accepta faptul că oamenii comunică între ei, că îşi formează propriile păreri."
Când LA Fitness a refuzat să anuleze abonamentul la sala de sport al unui cuplu care-şi pierduse joburile şi nu-şi mai permitea să-l plătească, ne-am raliat din nou. LA Fitness a bătut imediat în retragere. Uriaşii lumii începeau să pice pe capete graţie unor oameni care până nu demult erau neputincioşi - bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe reţelele sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.
Aşa se face că, într-o zi, mi-a picat fisa. În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei măreţe renaşteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci când foloseam ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii. Aşa că am luat o hotărâre. Cu prima ocazie când va avea loc o desfăşurare de forţe a umilirii în public la adresa unui vinovat de proporţii - cu prima ocazie când dreptatea cetăţenească avea să aibă câştig de cauză -, voi plonja în miezul ei. O voi investiga îndeaproape şi voi scoate la lumină eficienţa ei în îndreptarea greşelilor.
N-a fost nevoie să aştept prea mult. @jon_ronson a fost executat pe 2 aprilie 2012. Doar douăsprezece săptămâni mai târziu, în toiul nopţii de 4 iulie, un bărbat întins pe canapeaua lui din Fort Greene, Brooklyn, a făcut o descoperire neaşteptată în timp ce căuta idei de subiecte pentru blogul lui.


[1] Programe create pentru a colecta adrese de e-mail de pe internet, cărora să le trimită mesaje nedorite - spam.
[2] Corp de informaţie digitală, ce poate simula diverse trăsături, cum ar fi personalitatea umană. Termenul a fost pentru prima dată folosit de Charles Platt, în romanul The Sillicon Man (1991), pentru a desemna o conştiinţă biologic transferată într-un computer.
[3] Celebru ocultist, magician şi filosof britanic, fondator al religiei şi filosofiei Thelema, autoproclamat profetul ce trebuia, la începutul secolului XX, să conducă umanitatea spre Eonul lui Horus.
[4] În argoul online, un troll este o persoană căreia îi place să provoace discordie în discuţii online (pe forumuri, în reţele sociale, pe paginile publicaţiilor etc.), dând startul unor discuţii aprinse în contradictoriu, postând comentarii controversate sau agasându-i pe ceilalţi utilizatori. Cuvântul "troll" a fost pentru prima oară folosit în acest sens la începutul anilor \'80, sensul original provenind din engleza veche, unde desemna un pitic malefic sau un uriaş, personaje din folclorul scandinav renumite pentru plăcerea de a le face zile negre altora.
[5] Aluzie la Braveheart, filmul din 1995 al cărui protagonist, William Wallace (interpretat de Mel Gibson), este un luptător scoţian din secolul al XIII-lea, care-i conduce pe luptători în Primul Război de Independenţă scoţian, împotriva Regelui Edward I al Angliei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer