Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Preţul aurului


Maria Olaru

08.06.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016

Prefaţă de Cătălin Tolontan


Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Maria Olaru s-a născut la 4 iunie 1982, la Fălticeni şi la numai 7 ani a început pregătirea la CSS "Cetate" Deva, la 500 km de casă.

În 1998 a devenit campioană europeană cu echipa şi a obţinut locul II la sărituri (Sankt Petersburg); în acelaşi an s-a clasat a doua la individual compus la Goodwill Games (New York). În 1999, la Tianjin, a obţinut titlul de campioană mondială absolută la individual compus, locul I cu echipa şi locul III la sărituri. În 2000, la Olimpiada de la Sydney, a obţinut medalia de aur cu echipa şi de bronz la individual compus.

După încheierea carierei sportive, Maria Olaru a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi masteratul de Management în Sport (Facultatea de Ştiinţe Economice), ambele în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, şi a urmat numeroase cursuri de perfecţionare. Antrenor şi arbitru de gimnastică artistică, cadru universitar timp de 10 ani la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea de Vest, prezentator de ştiri sportive la Pro TV Timişoara şi TVR Timişoara, comentator sportiv la TVR, corespondent la Gazeta Sporturilor şi ProSport. A antrenat la Bart Conner Academy în Norman, Oklahoma, USA şi Klagenfurt, Austria, profesor de gimnastică artistică în Programul de Promovare a Sportului în Malaesia, la Penang.

Membru al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, a fost directorul Academiei Olimpice Române, Filiala Timiş. A participat la campanii de promovare a sportului. A fost invitată la Academia Olimpică Internaţională ca studentă (2005), campioană olimpică (2009) şi director de filială (2014). A fost decorată cu medaliile "Serviciu Credincios" în Grad de Comandor (1999) şi Ordinul "Meritul Sportiv", clasa I (2008).

Fragment

Dragă cititorule, îţi propun să facem cunoştinţă. Eu sunt Maria. Maria Olaru, gimnasta... Dar dacă vrei să mă cunoşti mai bine pe mine, Maria, sportivul şi omul deopotrivă, trebuie să ai răbdare. Viaţa mea nu se poate povesti în 34 de rânduri, atâtea câţi ani am. Asta pentru că în aceşti 34 de ani mi s-au întâmplat atâtea lucruri cât într-o viaţă de om. Aşadar, îţi voi spune povestea mea...

Cum am ajuns să fac gimnastică? A fost o pură întâmplare... Ba nu! Pentru că, aşa cum am aflat de la un înţelept, nimic important, pe lumea asta, nu e întâmplător...

Sportul m-a format şi m-a pregătit pentru viaţă, contribuind mult la integrarea mea în societate, conferindu-mi în acest sens calităţi indispensabile. Ca fostă sportivă de înaltă performanţă sunt obişnuită cu disciplina, programul riguros, călită psihic în numeroasele antrenamente şi competiţii, cunoscând deopotrivă gustul dulce al victoriei şi pe cel amar al înfrângerii. Sportul m-a consacrat şi tot ceea ce sunt astăzi, datorez sportului.

Asta sunt, asta este povestea mea.

***

Ce mi-a venit să încep să-mi povestesc viaţa, aşa cum a curs ea, până acum? Am fost întrebată de către puţini dintre cei care ştiau de acest proiect. M-am întrebat şi eu: de ce o fac? Şi de ce tocmai acum?!

Greu de redus la un singur motiv. Mai curând, a fost aşa, ca o stare. O dorinţă de clarificare, de împăcare cu trecutul, cu mine, cu viaţa. Sau... cine ştie cum s-ar putea numi? Pe urmă, mi-am dat seama că dorinţa asta zăcea acolo, în sufletul meu, de ani de zile. De mulţi ani. De la Deva - o promisiune pe care mi-o făcusem şi care trebuia, odată şi o dată, îndeplinită. Apoi, de la Sydney...

Mult timp, n am pornit la materializarea ei, pentru că-mi era teamă. Ba că unele erau prea recente (sau neclare, până la inexplicabil) altele persistente, pe alocuri dureroase; ba mă temeam că nu voi fi în stare să dau o formă, corespunzătoare, chipurile citibilă.

Ba că... da, trebuie să recunosc asta: am sperat, ani de zile, că anumite situaţii, pe care le-am păstrat dureros în memorie, îşi vor intra în matcă. Că s-ar putea limpezi... Sau că se vor estompa, măcar. Am mai sperat, recunosc cinstit, că aş putea înţelege cumva altfel, la rece, unele întâmplări pe care le-am trăit. Sau că unii dintre cei care mi-au umplut zilele şi emoţiile şi gândurile se vor detaşa, şi ei, de propriile lor impresii; de simpatii sau antipatii. Că timpul scurs va aduce, poate, clarificarea... a lor şi a mea. Şi liniştea. Şi seninul.

Că, îndepărtîndu-ne şi detaşându-ne de stresul pregătirilor şi de febra performanţelor, de impulsuri, automatisme sau de inerţii afective, ne-am putea înţelege şi limitele, şi eventualele erori... cu păreri de rău pentru greşelile săvârşite, cu bucuria regăsirii, a recunoaşterii izbăvitoare, a asumării senine şi aducătoare de echilibru.

Ca să spun drept, nu s-a întâmplat mare lucru în acest sens. Sau... să se fi petrecut ceva şi să nu fi băgat eu de seamă?! Îmi vine greu să cred asta. Şi nu din trufie sau superficialitate. Ci pentru că atenţia şi un foarte dezvoltat simţ al detaliului fac parte din mine. Aşa suntem noi, "gemenii". Tocmai acesta era unul dintre reproşurile constante pe care mi le făceau unii dintre cei care credeau că mă cunosc: că aş fi prea atentă, prea meticuloasă, prea pretenţioasă şi perfecţionistă, chiţibuşară... ori că aş exagera, punând prea multe la suflet şi luând lucrurile prea în serios... prea şi iar prea... Ori, mai rău: că, în anumite cazuri, numai mi s-ar părea ceea ce, ziceau ei, nici n-ar fi existat. Măi, să fie!? Ştiu, cum am ştiut şi atunci, că nu e deloc aşa. Adevărul este mai presus de stări, de impresii, de porniri. El iese la iveală, poate mai târziu, apoi se verifică în diverse situaţii de viaţă, reacţii, etc. Dar apoi, rămâne. Iar acest adevăr, aşa cum îl primim şi îl respectăm, este una dintre măsurile cu care ne judecă Dumnezeu. Şi, dacă merităm, ne ajută... Nu degeaba, cred, formula asta o conţine orice jurământ serios.

Pe scurt, am aşteptat. Cu răbdare, cu destulă curiozitate. Chiar şi cu ceva încredere. Dar...

Acum, iată, am ajuns la unul dintre marile momente din viaţa oricărei femei: Mihai, fiul meu şi al lui Bogdan, mai are trei luni până să vină pe lume. Cum se obişnuieşte, simt nevoia să-i fac loc în fiinţa mea. Locul cuvenit! Cel mai important, mai cald şi mai curat.

Ştiu că multe dintre mămicile care aşteptă primul lor prunc fac ordine în sertare, în cameră, în casă. Eu vreau să-mi fac ordine, mai ales, în suflet. Să iau trăirile şi amintirile pe care trecutul le-a sădit în interiorul meu, să le scutur de praf (glumesc, nu vă imaginaţi pămătuful din mâna mea!) şi să mă limpezesc, aşa cum se cuvine. Să le reevaluez şi să le pun, pe fiecare, acolo unde îi este cu adevărat locul.

Vine-un moment, cred, pentru fiecare chestiune importantă. Uite că, într-adevăr, a venit. Era păcat să-l las să treacă...

Sinceritate incomodă - când am auzit, pentru prima oară, că mi se aplică această caracterizare, am fost luată prin surprindere. Apoi, am înţeles destul de repede că e adevărată. Şi mi-a plăcut. Asta sunt eu: Maria Olaru, sinceră şi incomodă. De aceea, încredinţez aceste amintiri, gânduri şi consideraţii (pot să o numesc "lada mea de zestre"?) tuturor celor care vor să mă cunoască, să mă desluşească, să mă înţeleagă - pe mine şi lumea în care am trăit până acum, la aproape 33 de ani. O asemenea dorinţă cere o totală sinceritate. Sunt capabilă. Ba, mai mult, spun şi eu: aşa să-mi ajute Dumnezeu.

(...) Acolo, la club, am avut-o antrenoare şi pe Kati (Ecaterina) Szabo - campioana mondială şi olimpică de la începutul anilor '80. Un om de calitate, o sportivă de clasă, o femeie de nădejde: serioasă, vrednică şi înzestrată cu o modestie cum numai adevăratele valori pot să arate. S-a căsătorit şi acum locuieşte în Franţa. Când a plecat, despărţirea de noi a fost grea, apăsătoare... A ţinut la toate, ne-a educat, ne-a încurajat, ne-a format. Îi sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am învăţat de la ea. A insistat, pe lângă celălalt antrenor căruia îi datorez multe, domnul Cărpinişan, să mă treacă în grupa I, acolo unde îmi era locul... pentru că altele erau "fără să merite", zicea ea.

Un timp, am pierdut legătura cu Kati... Dar am făcut tot posibilul să o reluăm şi am izbutit. Vorbim şi ne scriem destul de des, ne revedem cu plăcere, ori de câte ori ea vine prin ţară; din păcate, pentru perioade extrem de scurte, căci treburile de acasă nu-i lasă linişte. Când eram la Timişoara, ateriza acolo şi mergeam, împreună, cu maşina mea la Deva. Anul trecut (2014), s-a ivit oportunitatea să ne vedem mai des. Aşa că am avut plăcerea să le găzduiesc - şi pe ea şi pe Dana Silivaş - la mine acasă. Ne-am amintit, am povestit şi am înţeles multe. Mă bucur să constat că, şi Kati şi Dana, nu s-au schimbat prea mult; au rămas la fel înţelepte, curate la suflet şi de mare nădejde. Nu este oricine capabil de asemenea performanţă - şi ştiu ce spun, atunci când subliniez asta.

(...) Spre norocul meu, soarta mi-a scos în cale oameni potriviţi, care mi-au fost de un real folos - când le-am admirat, celor care meritau asta, calităţile; sau, dimpotrivă, chiar şi când mi-am dat seama ce urâte sunt defectele altora. Singură fiind, am priceput că mă pot bizui doar pe mine şi am învăţat să mă cunosc - cu bune şi cu rele, cu defecte, abilităţi sau calităţi. Din fericire, nu m-am menajat şi nici nu am încercat să scap mai uşor. Eram acolo, într-o elită de perspectivă, şi trebuia să fac tot ce ţinea de mine ca să evoluez, să corespund aşteptărilor. Ale mele, în primul rând, dar şi ale celor în care aveam încredere. Dincolo de autoritatea funcţiei şi de rolul lor în creşterea mea, am respectat întotdeauna oamenii - de la directorul şcolii, dl. Bănulescu, antrenorii Goreac, Cărpinişan sau Bellu până Katy Szabo, Dana Silivaş, Lili ori tanti Ana.

(...) În staţia metroului din Marsilia, după tensiunile din timpul şedinţelor de pregătire, aşteptând trenul, domnul Bellu dădea comanda de bună dispoziţie. Cine era responsabilă cu aşa ceva? Eu. "Ia mai zi, Mărie, o bătuşită din alea, de-ale tale!". Nu trebuia să insiste: dădeam drumul la program, oriunde ne-am fi aflat. Dregeam busuiocul şi atmosfera. Nu mai conta dacă aveam, sau nu, dispoziţie să fac asta. Năduful îmi trecea repede - eram foarte tânără, poate şi unde nu se adunaseră atâtea... Ce mai, se amuza lumea de prin staţii, uitându-se la noi cu drag cum cântam. Marsiliezii erau obişnuiţi cu asemenea manifestări artistice, doar mai puţin spontane şi făcute - de către profesioniştii subteranelor - pentru a scoate de la ei nu doar admiraţie, ci mai ales banii respectivi. Dar nu, eu cântam gratis! Pour l'amitie franco-roumaine...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer