Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Madame


Alexandru-Radu Săvulescu

14.06.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Printre figurile luminoase ale copilăriei mele se numără şi Madame Vlădescu, pe scurt Madame.

Pe la patru ani bunicii mei m-au dus la ea să învăţ franceza. Avea o grădiniţă particulară într-un apartament modest, situat la etajul al doilea al unui bloculeţ la două străzi distanţă de noi.

În prima zi ştiu că am luat cu toţii loc în sufragerie, pe bănci, în jurul a două mese lungi, şi am primit aţă şi mărgele colorate - cred că eram cam zece-doisprezece copii din cartier. Înşiram mărgelele, şi repetam după ea: un, deux, trois... Aşa am învăţat franceza, pe nebăgate de seamă.

Madame trebuie să fi avut cam cincizeci de ani pe atunci. Era o doamnă blondă, foarte frumoasă, foarte elegantă, şi mereu zâmbitoare, deşi serioasă. Ce m-a fascinat de prima dată la ea era coafura cu codiţe împletite şi rulate în formă de melci, care-i acopereau urechile, cum n-am mai văzut decât în gravurile maeştrilor din Evul Mediu.

Nu era numai frumoasă, ci avea şi un talent pedagogic extraordinar, toţi eram pur şi simplu magnetizaţi de ea. N-am văzut nici un copil să întârzie vreodată la ore la ea, ba dimpotrivă, toţi încercam să venim mai devreme, ca să apucăm să răsfoim noile numere din Roudoudou et Riquiqui sau Vaillant le journal de Pif (mai târziu Pif gadget), revistele de benzi desenate pe care le primea săptămânal de la Biblioteca Franceză.

Franţuzoaică, se căsătorise înainte de război cu un român, ofiţer de cavalerie. Când s-a schimbat regimul, rămăsese aici, alături de soţ. Ocazional îl mai vedeam şi pe el, era un domn elegant şi foarte politicos, care apărea printre noi doar rareori, mai ales pe la serbări. Cred că în timpul lecţiilor stătea la bucătărie. Comuniştii îl dăduseră afară din armată, nu ştiu dacă nu fusese şi la închisoare. Cumva, se citea suferinţa şi inadaptarea pe chipul lui. Şi mai rar l-am văzut pe fiul lor, care cred că pe atunci era elev la Şcoala de marină de la Constanţa. Mi s-a părut că nu seamănă cu niciunul dintre cei doi.

O dată pe săptămână (pe atunci săptămâna de lucru avea şase zile) luam micul dejun la Madame, care ne învăţa cum să ne comportăm în societate - coatele pe lângă corp, vă rog, mulţumesc, şi toate celelalte. La prânz plecam acasă.

Spre deosebire de germană, care nu prea se lipise de mine cât am mers în parc cu Teta, progresele la franceză s-au făcut simţite mai repede decât m-aş fi aşteptat. Şi acum citesc mai repede în franceză decât în română (e posibil ca asta să se datoreze însă doar limbii în sine, franceza e o limbă care, deşi extrem de complexă şi de sugestivă, se vorbeşte foarte cursiv, la fel ca italiana sau spaniola).

Şi după ce m-am dus la şcoală am continuat să iau lecţii de franceză cu Madame, de vreo două ori pe săptămână, după-amiaza. Cam pe atunci, prin clasele primare, a început să ne cheme din când în când, după-amiaza, la Biblioteca Franceză, să vedem filme franceze care nu rulau în oraş. Îmi amintesc că acolo am văzut primul meu Tintin, un senzaţional lung metraj de desene animate cu faimosul reporter inventat de Hergé. Dacă-mi amintesc bine, a fost Objectif Lune. Singur n-aş fi avut niciodată curaj să intru la Biblioteca Franceză, ştiam că este permanent urmărită de Securitate, şi că dacă vrei să te fereşti de bucluc, e mai bine să stai departe de ea, ca de toate bibliotecile străine de altfel, în frunte cu cea americană (unde n-am avut curaj să intru decât când am ajuns student, şi atunci o singură dată, când am vrut neapărat să văd o expoziţie Levi's). Dar cu Madame, nu-mi era frică.

Am primit de-a lungul anilor mai multe premii de sfârşit de an de la ea. Ultimul n-a mai fost un album de benzi desenate (Astérix), ca de obicei, ci Les coulisses de l'exploit, un album foto cu biografii ale unor oameni excepţionali, între care Eddy Merckx, sir Francis Chichester, sau sir Edmund Hillary şi Sherpa Tensing, toţi idolii mei. O ţin cu drag în bibliotecă, şi o mai răsfoiesc din când în când - a fost semnalul despărţirii.

Pe la treisprezece-paisprezece ani am ajuns prea mare ca să mai iau lecţii cu Madame. Cum bunica mea a ţinut neapărat să continui franceza, Madame i-a recomandat un profesor de literatură, domnul Bilciurescu, cu care am luat săptămânal lecţii până la sfârşitul liceului. Era şi el foarte bun, dar nu m-a făcut nici o clipă să uit magia acestei franţuzoaice de modă veche care mi-a luminat copilăria.

Ţin şi acum cu mare drag, pe comodă, o fotografie făcută pe la şapte ani - eu cu breton şi cu un balon în mână, pe balcon, la Madame.

Şi de câte ori trec pe lângă micul ei bloc de doar două etaje, mă opresc să privesc balconul, şi să mă gândesc câteva clipe, cu nostalgie, la Madame Vlădescu.

(Bucureşti, iunie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer