Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marea din sertar


Teodora Gheorghe

18.06.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mă ţine închisă. Nici nu mai ştiu de cât timp. Trebuie să rezolv un puzzle. Soţul meu e un om ciudat. Uneori mă întreb dacă există cu adevărat, atât de rar îl văd. Atunci când îl îmi apare în faţa ochilor, mă întreabă unde am rămas cu puzzle-ul. E grăbit, mereu pe fugă. Nu ştiu nici unde se duce, nici cu cine vorbeşte în afară de mine.

Când ne-am cunoscut eu aveam treisprezece ani şi el treizeci şi şase. Fugisem de la orfelinat. El fuma un trabuc la un colţ de stradă. M-a adoptat şi mi-a dat un nou nume: Katia. Bănuiesc că aşa o chema pe marea lui iubire. După ce am împlinit optsprezece ani mi-a spus că îi plac mâinile mele şi m-a cerut în căsătorie. Nu eram fiica lui prin lege, aşa că nimeni nu s-a împotrivit. Nimeni din partea lui, adică, două mătuşi şi un frate care veneau rar pe la noi. Am acceptat să-i fiu soţie pentru că aşa mi s-a părut de cuviinţă atunci. Nu cunoşteam sensul măritişului, aşa cum nu cunoşteam nici lumea exterioară. Soţul meu m-a ţinut mereu zăvorâtă în casa lui din Cava dei Tirreni, moştenită de la o rudă îndepărtată din sudul Italiei. Am primit o educaţie severă, în spiritul erei victoriene. Am trecut prin sute de meditatori şi profesori. Odată, profesoara mea de istoria artei a vrut să mă ia cu ea. Am fost cât pe ce să ne strecurăm amândouă pe uşa de la intrare, dar el ne-a găsit. De atunci n-am mai văzut-o pe doamna profesoară păşind în casa soţului meu. Ne-am căsătorit în secret într-o capelă improvizată într-una din încăperile casei. Prin "secret" mă refer la realitatea din spatele uşii de la intrare. La insistenţele mele, a existat şi un martor al uniunii noastre, meditatorul meu de greacă veche, un bătrânel pe jumătate orb. Nu ştiu cum trebuie să arate preoţii, dar al nostru semăna cu o morsă, chel şi cu doi dinţi lungi şi caraghioşi. Purta nişte ochelari închişi la culoare, ceea ce mi s-a părut destul de ciudat, având în vedere că în capela noastră nu pătrundea niciun fel de lumină. Când a ajuns la promisiunea mea, mi-a aruncat o privire stranie din spatele ochelarilor şi a vorbit încet, ca pentru sine. L-am întrebat ce a spus şi l-am rugat să repete, dar pe urmă mi-am amintit că nu trebuia decât să murmur: "da" şi ceremonia era încheiată.

După căsătorie ne-am mutat în ţara natală a soţului meu. A fost prima dată în cinci ani când am văzut frânturi din lumea de afară prin fereastra maşinii şi apoi din trenul care ne-a condus la castel. Am admirat peisajele cu pomi înfloriţi, femeile vorbăreţe şi copiii care desenau şotronul pe asfalt, magazinele, gările şi casele cu acoperişuri cărămizii. Nu mi-a venit să cred câtă frumuseţe am ţinut departe de mine. De fiecare dată când am încercat să-l descos pe soţul meu în legătură cu întemniţarea mea, am primit acelaşi răspuns:
- Vrei să te întorci înapoi pe străzi, să te găsească fieştecine moartă într-un şanţ? Eu te las, dar ai să sfârşeşti cumplit. Ştiu ce zic, am trecut prin multe. Viaţa e crudă, mai ales pentru orfani. Nu-ţi sunt eu de ajuns? Nu mă port frumos cu tine?

Castelul se întinde pe o suprafaţă imensă. Dacă te uiţi la el de aproape ai impresia că se revarsă asupra ta, ca un val uriaş. În funcţie de unghiul din care îl măsori ia diferite forme. Uneori seamănă cu o barcă, alteori cu profilul unei femei în vârstă. Aşa mi-am dat seama că nu e chiar o construcţie obişnuită. Cu timpul, m-am obişnuit cu bizareriile lui şi ale soţului meu. Nu e uşor să fii soţia unui magician (e doar umila mea deducţie, el nu a recunoscut că s-ar ocupa de vrăji.), dar traiul la castel are avantajele lui. Pot să mă plimb în sute de camere. Nimic special, în aparenţă, doar că sunt camere mobile. E un termen pe care l-am inventat special pentru ele şi înseamnă că au capacitatea de a-şi modifica forma şi conţinutul de la o zi la alta. Nu intru niciodată în aceeaşi cameră per se. Mereu găsesc ceva schimbat. Oricât de fascinant aş găsi acest lucru, mă apasă o groază permanentă la gândul că nu voi termina puzzle-ul. Probabil că ăsta e preţul pentru minunăţiile pe care mi le oferă. Soţul meu nu mi-a arătat nici o dovadă de afecţiune, nici nu m-a sărutat măcar. Dormim şi mâncăm separat. Aşteaptă să termin ce am început ca să mă ducă în luna de miere. Ce-o mai fi şi asta, el ştie.

Am colecţionat până acum patru sute cincizeci şi şase de bucăţi. Toate extrem de diferite între ele, ceea ce îmi îngreunează considerabil sarcina. Am primit doar două indicii. Piesele cu mai mult de trei colţuri se vor suda între ele. La final, toate piesele, în număr de o mie, vor alcătui imaginea celei mai de preţ amintiri a soţului meu. (Oare fac şi eu parte din amintirile lui?). După zeci de nopţi albe, am reuşit să dibuiesc partea de sus a imaginii - un far clădit pe o insuliţă. La poalele lui se întinde un dig. În stânga, un pescăruş îşi întinde aripile în zbor. În loc să fie încântat de eforturile mele, bărbatul meu îmi zâmbeşte trist şi mă bate pe umăr. Probabil ăsta e felul lui de a mă încuraja. Nu va fi fericit decât atunci când puzzle-ul e desăvârşit. Sau poate nici atunci... De la o vreme a devenit tot mai posac. Îl aud cum trânteşte obiecte şi mormăie într-o limbă necunoscută. Mă sperie. Nu-mi mai adresează mai mult de câteva cuvinte. E tras la faţă. Înainte să plece îmi spune că trebuie să cumpere lemne pentru focul din sobă, ace de gămălie sau naftalină pentru hainele mele roase de molii. Sunt pretexte, cu siguranţă.

Am o certitudine înfricoşătoare: într-un an o să dispar. Mi-e teamă că o să mă omoare, aşa că m-am apucat să ţin un jurnal. În el consemnez felul în care mi se dezvăluie piesele, ziua în care scriu, precum şi alte indicii subtile ale existenţei mele ca fiinţă umană. Dintr-un motiv la fel de bizar ca cel pentru care m-a pus să-i rezolv enigma, soţul meu a agăţat un calendar în holul cel mare. Acolo îşi notează timpul ce se scurge. Uneori îl surprind fixând calendarul cu ochi îndureraţi.

Camera cu miros de scorţişoară. 1 ianuarie

Camera cu uşi secrete, care miroase a nisip, naftalină şi scorţişoară. Dacă mă uit pe fereastră, mă văd pe mine la vârsta de şapte ani şi închid repede, de teamă să nu fiu chemată. E doar o iluzie, desigur, o fetiţă din fum şi aer, dar seamănă leit cu mine. Nu ştiu ce i-aş spune dacă mi-ar vorbi. Se joacă mereu cu o minge portocalie. E cea pe care i-a dăruit-o educatoarea ei Stela de ziua ei.

În odaia cu draperii în care intri mişcând o statuetă de la locul ei, câteva siluete fumurii valsează. Le privesc pe furiş. De la etaj se aude un pick-up vechi: "Bine ai venit, Katia... bine ai venit în Sala fantomelor. Aici servim nimicuri în ceşti de porţelan şi nu purtăm nume. Vino, ţi-am păstrat un loc pe fotoliul de lângă sobă."

Mă aşez pe fotoliu şi parcă mă scufund în adâncul lui de catifea. Mă proptesc de braţele lui ca să nu alunec în el. Pe o măsuţă din apropiere mă îmbie o ceaşcă aburindă. Dau să beau, dar e goală. Din fericire, pe fundul ei se formează încet încet una din piesele de puzzle. O culeg şi o bag în buzunarul de la pantaloni. De la o vreme mă îmbrac doar cu pantaloni ca să nu-mi mai agăţ rochiile. Dintr-o dată, Dali iese dintr-un ceainic.
- Nu te-ai fi aşteptat la asta, nu? îmi surâde ironic.
- Nu, i-am răspuns, fericită că am în sfârşit cu cine mă conversa.
- E cam cald aici. Nu pot picta nici măcar un pătrat.
- Dar pătratele nu sunt specialitatea ta, maestre. Şi m-aş mira ca exact tu să n-ai inspiraţie.

Dali îşi răsuceşte mustaţa şi o foloseşte pe post de pensulă, desenând cu ea un cap de câine.
- Câinele andaluz? îl iscodesc eu.
- Hm, mai degrabă soacră-mea.
- Am o curiozitate. Cum ţi-a venit ideea pentru celebrul tău tablou Persistenţa memoriei? M-a fascinat întotdeauna maniera în care ai sugerat trecerea ireversibilă a timpului, spaima secundelor care ni se preling printre degete, în vreme ce noi dormim un somn neînţeles.
- Îmi place de tine, eşti fată deşteaptă, dar te înşeli amarnic. N-am vrut să redau trecerea timpului. Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă şi mi-am făcut o omletă. Mi s-a scurs pe farfurie - o făcusem prea moale, deşi sincer să fiu, Gala cumpărase nişte ouă stricate deunăzi. Imaginea omletei moi s-a suprapus peste ceasul de deasupra aragazului. Înţelegi acum?

Dau din cap ascultătoare. Dali îşi suflecă mânecile cămăşii albe. Desenează o girafă în flăcări.
- E foarte cald aici... n-ai un pahar de apă?
- Nu. Şi mie mi-e sete. Am vrut să beau din ceaşca asta, dar e goală. Aici mă aflu în Sala Fantomelor?
- Aşa mi s-a spus şi mie, doar că n-am întâlnit până acum o fantomă.

Aş vrea să-i spun adevărul, dar mi-e teamă să nu-l jignesc. Dali-cel-iluzoriu îşi continuă pictura tacticos. Mi-e foarte sete, aşa că părăsesc încăperea. În urma mea vocea de la pick-up îngână o melodie: The warmth of your smile still lingers in my spoon...

Camera tablourilor de epocă. 2 februarie

Soţul meu nu mă iubeşte. De asta sunt sigură. Am citit destule cărţi ca să-mi fac o părere despre ce înseamnă iubirea. Descartes o defineşte ca: "o pasiune care poate să fie excitată intens în noi, fără ca să ne dăm seama, absolut deloc, dacă obiectul sau fiinţa umană care o cauzează este bună sau rea." Michelangelo, mai naiv, o numeşte "aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El." Azi votez pentru definiţia lui Descartes.

În camera asta se întâmplă ceva cu mine... cum să spun, e ca o plăcere dureroasă. Când ajung în dreptul tabloului cu tânărul brunet, mă străbate un fior pe şira spinării şi mi se strânge stomacul. Tabloul e nesemnat, dar e realizat în stilul pânzelor pictate de bunicul meu. Am avut un bunic înainte să mă dea la orfelinat. El mă iubea, deşi uneori mă confunda cu o fetiţă finlandeză pe care o cunoscuse într-una din vizitele lui în ţările nordice. Îi scriam indicii despre mine pe câte un şerveţel şi i-l strecuram în palmă când adormea. Totuşi nu e el autorul tabloului. Nu, aici e mână de femeie. Se vede din tuşele catifelate şi culorile calde. Tânărul ăsta îmbrăcat în haine simple a fost logodnicul cuiva, obiectul afecţiunii vreunei fete care căra ulciorul la fântână. L-am poreclit Hans. E o excepţie în rândul celorlalţi duci şi prinţi care ornează pereţii camerei, poate de aceea ei îi aruncă ocheade pline de dispreţ. Un baron olandez tot încearcă să-şi părăsească tabloul ca să ajungă la Hans, să-l izgonească. Speră că va intra în posesia a două domenii (fiecare ramă înseamnă o proprietate). Planul îi eşuează negreşit, baronul alegându-se ba cu un genunchi julit, ba cu braţele parţial decolorate - ceea ce e dezastruos, pentru că verdele smarald e socotit o marcă a prestigiului social. De-a lungul pereţilor se regăsesc şi câteva portrete de contese şi trei prinţese aproape identice, cu peruci argintii şi rochii umflate cu crinolină. Ele nu-l dispreţuiesc; dimpotrivă, visează la el în secret. Câteodată le pândesc din spatele unei perdele cum îşi acoperă buzele timid şi chicotesc, în timp ce irişii lor sunt aţintiţi asupra tânărului.

Nu pricep de ce, dar mi-e drag de Hans şi mi se pare că-mi zâmbeşte doar mie. Ne asemănăm într-un fel ciudat, ca şi când am fi două figurine de ceară zămislite de acelaşi artist. Şi el e captiv într-un loc din care nu poate evada. Dacă îmi mijesc ochii, portretul lui devine cel al unui bărbat de patruzeci de ani, puţin cocoşat, dar la fel de frumos şi melancolic. Poartă un pardesiu elegant şi pantofi negri, de lac. Nu-mi mai zâmbeşte, dar îmi face cu mâna. Peste trupul lui zvelt au crescut anii ca iedera. Aş răspunde cu drag chemării lui din micuţa lume zugrăvită în ramă, însă magia castelului are limitele ei. Îmi lărgesc orbitele şi atunci redevine tinerelul în straie ţărăneşti. Îi mângâi chipul brăzdat de soare cu degetul mic, ca nu cumva să-l lovesc. Lui îi istorisesc gândurile mele tainice. Chiar dacă sunt încredinţată că soţul meu are iscoade peste tot, ştiu fără vreo umbră de îndoială că în tabloul cu Hans nu-şi permite să pătrundă. În condiţii de maximă intensitate emoţională, creaţia îşi clădeşte o existenţă proprie, eludând creatorul.

Item: treizeci şi patru piese în spatele unor baronese.

Camera de-a v-aţi ascunselea. 4 martie

Păpuşile astea nu vor deloc să-mi spună unde se ascunde piesa de puzzle. Se hlizesc aiurea şi mă îndeamnă să mă joc cu ele de-a v-aţi ascunselea. O dată, de două ori, de trei ori, gata! Îmi ajunge, mai ales că sunt atât de previzibile. Sue Anne se piteşte mereu sub baldachin, iar Tina se face covrig şi se furişează în coşul de răchită. În schimb, când îmi vine mie rândul, nici una nu mă găseşte. Răscolesc camera în disperare, răstoarnă vaze, sparg bibelouri, strică linoleumul, fac găuri în duşumea. Eu, scoasă din sărite, tuşesc tare, cu subînţeles. Draperiile nu prea îmi sunt de folos; picioarele îmi rămân descoperite până la genunchi. Ele tot nu mă zăresc. Târziu abia, când orologiul sună din camera ceasurilor, Yvonne exclamă, veselă:
- Uite-o acolo!

Celelalte păpuşi se îngrămădesc peste mine şi chiuie. Mă rog de Fani să-mi dea piesa pentru că am mare nevoie de ea, dar ea clipeşte din genele ei de plastic şi mă ia peste picior:
- Încă o tură, încă o tură!

Azi e a noua oară când mă joc de-a v-aţi ascunselea.

Camera poeţilor uitaţi. 15 aprilie
- Iar mă ustură pagina 7. Aş zice că sunt de vină greşelile de ortografie, dar parcă e altceva. Ce pot să spun, sunt ca o simfonie neterminată. În fond şi la urma urmei, a fost vreo simfonie terminată vreodată? Toată lumea crede că o carte nu poate cunoaşte mai multe decât autorul, iar autorul meu nu a avut răbdare să asculte vreo simfonie de la cap la coadă, aşa că nu se poate pronunţa în privinţa sfârşitului. Iar vorbesc fără sens. Mda, sunt o carte fără experienţă, este primul interviu pe care îl acord.

Vorbeşte tărăgănat, ca să mă oblige să o ascult. Pe alocuri abia o aud. E o carte de poezie cu vers alb, căreia abia îi mai distingi titlul din pricina prafului. Pe raftul ei sunt sute de astfel de cărţi rătăcite, cu autori de care nu am auzit până acum (şi Slavă Domnului, am citit muuult). Mă fac comodă pe un scaun şi o las să-mi istorisească povestea ei, luând notiţe în jurnal. Doar-doar mi-o zice la final pe unde să dau de piesa mea de puzzle. În ultima vreme sunt din ce în ce mai obosită, aş dormi un veac.
- Am amintiri vagi ale perioadei intrauterine, când autorul meu concepea ideea de a mă scrie. Eram o idee ce se zbătea între doi neuroni zbârciţi. Mă situam separat de celelalte sertare ale minţii, care aveau un caracter ultrasecret. Din când în când, câte o domniţă în rochie purpurie, mă arunca tocmai în colţ, unde îmi ţineau companie amintirile gârbovite sau triste. În acel loc sordid, îmi jeleam ne-naşterea. Câteva zile creatorul meu uita de mine, şi în întreaga încăpere a minţii se perinda un parfum greoi, pesemne al domniţei insolente. Ideile mai îndrăzneţe ale altor proiecte începeau să se legene apatic, îmbătate criţă de mireasmă şi încercând să se înghesuie în neuronii-mamă, convinşi că viaţa lor nu mai are nici un rost. Pe urmă parfumul se risipea şi amintirile triste se iveau din nou. Odată cu ele, am plutit şi eu pe valul care m-a adus la ţărmul existenţei. În faza embrionară eram deja câteva sute de idei, mai mult sau mai puţin conectate logic. Uneori îmi strigam ideile secundare care se ascundeau adesea prin diferite unghere. Am devenit, în cele din urmă, un plan elaborat, pus pe hârtie. De curând am descoperit că am o identitate proprie. Aici C.T. (prefer să îi păstrez anonimatul) m-ar contrazice, pretinzând exclusivitate. E atât de previzibil... Am început să îmi gândesc singură câte o pagină-două. Nu se pot bucura toate cărţile de un asemenea atu. Majoritatea sunt leneşe şi ascultătoare ca un căţeluş. Nu tu un epitet în plus, nu tu o metaforă cu spirit de aventură.

Aţipesc. Glasul cărţii guralive e suav, ca o adiere de primăvară. Mă trezesc peste câteva minute. Se pare că n-am pierdut nimic important.
- După cum spuneam, pagina 7 îmi cam dă de furcă. Primele pagini sunt cele mai sensibile, mereu se îmbolnăvesc şi uneori frazele le dispar. Sunt paginile unde C.T. a întemniţat-o pe domniţa în rochie purpurie. Sâc! Acum nu se mai leagănă nimeni adulmecându-i parfumul de naftalină. Sunt unele cuvinte ca "bunătate", "speranţă", "lapte", "mustăţi", care au început să migreze într-o manieră alarmantă, dând vina pe cuvintele mai mari care le tratează ostil. O dată "Singurătatea" (se cuvine să o scriu cu literă mare, altfel s-ar putea să mă trezesc cu mâncărimi la cotor) i-a făcut vânt "bucuriei", de n-a mai văzut-o nimeni vreo sută de pagini. Există un cuvânt care sa ia de toată lumea, dar nu îl pot pronunţa pentru că literele îşi schimbă mereu poziţia. În zilele bune sună cam aşa: "aldsenoctiptgah". Sunt tristă. Îmi amintesc tinereţile mele. Omuleţul cu ochelari groşi plângea şi mă ştergea cu piele de căprioară, ca să nu uit că odinioară paginile mele au trăit alături de astfel de fiinţe.

Hai că începe să mă impresioneze. Are darul povestirii.
- Deşi nu îmi este îngăduit, am să-ţi citesc un pasaj: "Zâmbetul ei a născut în mine o grădină de flori de mac / ştiam că iubirea mă va învălui ca o pasăre a paradisului." Mi-e milă de el. Ce-i drept, nu sunt o carte prea iubitoare. Pe lista mea iubirea este undeva sub pâinea cu marmeladă şi deasupra unturii de peşte. Încă un pasaj: "Astăzi am aflat că timpul nu se petrece o dată cu mine. El este deja acolo, eu nu fac decât să îl urmez spre Infinit". Niciodată nu am înţeles ce este Infinitul, dar cel mai probabil este un fel de cenaclu râvnit de omuleţii cu ochelari groşi. Din păcate paginile mele devin tot lipsite de noimă. Pe zi ce trece, se îngreunează, nu mai alunecă cum trebuie, nu mai sunt lizibile ca altă dată. Parcă m-ar fi cuprins o amorţeală. Dintr-o dată, tăcere. Nici un tremur, nici o migraţie, nici un susur frazeologic, nici măcar un guturai epic. Suntem multe aici cu aceeaşi soartă: cărţi şi poeţi uitaţi. Draga mea, îţi mulţumesc pentru răbdarea ta. Iată şi ceea ce cauţi.

Undeva, între paginile ei gălbejite, mi se dezveleşte piesa cu numărul patru sute nouăzeci şi unu. Sunt mulţumită. Puzzle-ul se apropie de jumătate. Marea se arată, cu valuri înspumate şi deosebit de ingenios pictate, ca în tablourile lui Aivazovsky. Şi câteva fire din părul cuiva. Încă nu-mi dau seama care este cea mai frumoasă amintire a soţului meu.
- Da, da, o să ies la pensie pe post de lemn de cireş. În fond şi la urma urmei, e mai de folos un foc decât o miorlăială poetică.

O las să sporovăiască şi mă îndrept spre următoarea cameră.

Camera cu miros de scorţişoară (din nou). 22 mai

Fetiţa de la fereastră a mai crescut. Trebuie să aibă acum vreo nouă ani. I-au apărut mici pistrui pe obraz. Îmi arată un loc unde găsesc zece piese. Sunt obosită. Pick-up-ul mă ajută să mă relaxez. Acum cântă o bătrână. Cred că e o romanţă din tinereţea ei. Vorbeşte despre un strigoi care i s-a arătat în chip de morar şi a cucerit-o, după care a abandonat-o. Ea l-a căutat în cimitirul de lângă sat, dar nu l-a găsit. Legenda spune că i-a cântat în fiecare noapte, sperând să-l convingă s-o lase să i se alăture în lumea morţilor.

Aş vrea să-mi fac curaj să o strig pe fetiţă, dar mi-am uitat numele. Întreaga mea personalitate se reduce tot mai mult la Katia, numele pe care mi l-a dat soţul meu. Oare cine e Katia? Mi-o imaginez îmbrăcată într-o haină de blană albă, de urs polar, ca frumoasa Crăiasă a Zăpezii. Se plimbă pe un ren şi se îndulceşte cu halva şi rahat turcesc.

Notă: cuverturile şi perdelele nu mai miros a scorţişoară, ci a vanilie.

Item: încă zece bucăţi

p.s. zero fantome

Camera ceasurilor. 13 iunie

Incredibil! Aici sunt mii de ceasuri. Unele din ele sunt ceasuri minuscule în interiorul altor ceasuri mai mari. Oare unde e ceasornicarul-şef? L-aş felicita pentru felul în care a avut grijă să făurească pentru fiecare secundă din eternitate o căsuţă frumos amenajată. Unele secunde stau bine-mersi în ceasuri de şemineu, altele moţăie în ceasuri de masă din alabastru şi onix. Şi totuşi aici se petrece ceva bizar. Deşi aud ticăitul lor (care sună ca un cor de ţânţari), limbile lor nu măsoară niciun timp. Sunt oprite. Obişnuită să mă conversez cu obiectele din castel, îmi dreg vocea şi mă adresez unui bătrân ceas cu pendulă:
- Mă scuzaţi, ştiţi cumva cât e ora?

Nu mi se răspunde. Poate e mai vorbăreţ vecinul lui cu un cadran în formă de pară.
- Nu vă supăraţi, ştiţi...

Mai bine o las baltă. Individul pare la fel de amorţit ca şi colegii lui. Mă aşez pe cifra 6 a celui mai mare dintre ceasurile somnoroase.
- Domnişoară, vă rog!

Ca să vezi, cineva e treaz.
- Voiam să ştiu dacă aici se măsoară timpul.
- Doar n-om măsura morcovi şi ceapă, mi-o trânteşte el.
- Păi văd că toate ceasurile au stat.
- Cum? Nu ţi-au spus? Of, tinerii din ziua de azi. Vezi ceasul de lângă cuier?

Siluetă demnă, lemn cafeniu-roşcat, limbi zvelte în ciuda vârstei, migălos alcătuite din rămurele de aluminiu, o pendulă ca o scoarţă de copac; deasupra cadranului, o figurină stă îngândurată. E un prichindel cu nas subţire şi hăinuţe nostime.
- E splendid!
- O fi, dar cine-i mai observă splendoarea când Gok e nefericit.

Gok are o vestuţă verde şi o pereche de pantaloni bufanţi vişinii. Parcă e un gnom.
- Mereu au fost doi, el şi Sok, balerina. La oră fixă, Gok o striga pe aleasa inimii lui. Ea ieşea din spatele pendulei şi urca pe ea până la el.
"De obicei cavalerul urcă până la domniţa poziţionată la balcon undeva", îmi venea să-i spun.
- La ora opt, Sok se învârtea de opt ori cu o delicateţe de zână. La zece, de zece ori. Înţelegi tu. Gok o admira nespus. Îşi exprima bucuria dirijând bunul mers al ceasurilor. Până într-o zi nefastă, când Sok a fost răpită de unul din duhurile inerţiei, chiar când Gok se pregătea s-o ceară în căsătorie.

Îmi surprinde figura nedumerită, aşa că îmi explică:
- Sunt duhuri viclene, care mişună în golurile dintre secunde. Aşteaptă o clipă infinitezimală de neatenţie din partea supraveghetorului ca să pună stăpânire pe timp.
- Cine e supraveghetorul?
- Gok, desigur. Pare el mic ("şi îndesat", am adăugat eu tacit), dar el este unicul responsabil pentru trecerea timpului în această cameră. Fără îndemânarea lui vestită de a ghida secundele înspre ore şi mai departe spre zile, săptămâni şi ani, suntem ca şi morţi. Dacă ar fi fost mai atent la slujbă în loc să contemple zâmbetul balerinei, nu mai ajungeam în situaţia asta.
- Şi n-o salvează?
- Nu. Odată răpit de un duh al inerţiei, te transformi în linişte.

Mi-e milă de el. Noroc că-mi vine o idee.
- În camera mea am o balerină mică de plastic. O am de la o prietenă. Nu se compară cu Sok, dar e delicată.
- Hmm, s-ar putea să meargă. Adu-o!
(ceva mai târziu)
- Nu seamănă nici măcar la braţe cu Sok, nici pe departe. Şi are ochii strâmbi.
- E singura pe care o am, am mormăit supărată.
- Fie.

Ceasul uriaş îşi întinde minutarul, smulgându-mi din mână balerina, pe care i-o prezintă apoi prichindelului. Gok o priveşte încântat şi se propteşte pe cele două picioruşe. Recunoscător, îmi arată ascunzătoarea a nouăzeci şi nouă de piese. E din nou îndrăgostit.

Acum a început să fie iunie în camera ceasurilor. Mai precis 13 iunie, ora 14:55 şi 20 de secunde. Ce repede uită bărbaţii o femeie...

Camera tablourilor de epocă. (din nou). 2 iulie

Îmi iau adio de la Hans. Ca să am o şansă de supravieţuire, trebuie să completez enigma soţului meu. Puzzle-ul meu prinde viaţă tot mai mult. Străinul de pe malul mării este, pare-se, o femeie de patruzeci de ani, cu sprâncene ca nişte acolade şi ochi pătrunzători. Buza de sus, cea vizibilă, se încruntă uşor, sugerând o teamă reţinută. Să fie ea iubita soţului meu dinaintea mea?

Oricât aş vrea să-i zâmbesc şi eu lui Hans, nu pot. Destinul meu e croit dintr-un joc sadic. Mă închipui într-un sicriu de cristal, ca Albă-ca-Zăpada, ţinând între degete un măr stricat.

Item: încă douăzeci şi cinci de piese în spatele unui tablou înfăţişând o contesă rotofeie care ţine un binoclu. Cum de le-oi fi ratat prima dată?

Camera unde dacă priveşti atent printr-o crăpătură observi lucruri nebănuite. 18 august

O cameră goală. Nimic în afară de o scară şi de un perete. Urc pe scară. Am ochii pe jumătate închişi. Îmi dă târcoale o toropeală. Oare în ce anotimp sunt? Cât e ceasul?

În perete e o crăpătură abia sesizabilă. Prin ea se strecoară o adiere plăcută şi câteva raze de soare. Trag cu ochiul în mica deschizătură, bănuind că voi vedea în interiorul altei camere. Sunt surprinsă. E o căsuţă într-o pădure. Se vede ca printr-un ochean. Poteca ce duce la ea se pierde pe alocuri în spatele tufişurilor. După cum se aşterne lumina, aş zice că e cinci după-amiaza, vara (zmeura e coaptă şi sclipeşte ademenitor într-un arbust). Căsuţa are acoperişul de culoarea apusului şi e văruită în alb, transformat cu timpul în gri. Îmi inspiră o linişte paradisiacă. Îmi mijesc ochii, încercându-mi norocul cu amândoi, doar-doar oi reuşi să descopăr şi alte minuni ascunse din edenul abandonat. Pe pervazul ferestrei cineva a lăsat fărâmituri pentru vrăbiuţe. Înăuntru, pe o masă, o plăcintă aburindă şi un pahar de vin îşi aşteaptă oaspeţii. În dreapta, un cuptor bătrânesc şi deasupra lui, agăţate de perete, trei linguri de lemn. Pe jos e aşternut un covoraş cu modele rustice. Totul e impecabil, de o ordine desăvârşită, dar căsuţa e străbătută de sentimentul singurătăţii eterne. Dacă ar locui-o cineva, şi-ar pierde din farmec, cu siguranţă. Aud ceva. Un cocoş nevăzut strigă din văzduh: cucuriguuu!

Vreau să mă duc într-acolo, să merg pe potecuţă, să culeg castanele căzute, să savurez plăcinta delicioasă şi să nu mă mai întorc vreodată la castel. Însă corpul meu se încăpăţânează să rămână aici. Ahh! Era să cad de pe scară. Demult nu m-a mai surprins ceva aşa. Aş putea să sparg peretele.

Revin cu un ciocan. Fac o ditamai gaura, dar dincolo nu găsesc decât moloz şi praf. Nici urmă de paradis. Nici măcar o piesă de puzzle. Pustiu.

N-o să uit curând căsuţa din pădure şi strigătul cocoşului.

Camera rudelor pierdute. 23 septembrie

Părinţii mei m-au abandonat. E dureros să fii un copil pe care nu-l vrea nimeni. Când aveam şase ani credeam că aceşti copii nedoriţi sunt aduşi de berze cu un singur picior. Beteşugul le împiedica să-şi facă datoria cum s-ar fi cuvenit. Despre mama nu ştiu mare lucru, decât că a plecat în America să devină cântăreaţă. Tatăl meu nu-şi dorea nici el copii. A avut patru fraţi pe care i-a întreţinut din mici furtişaguri, fiind foarte sărac. După ce s-a angajat ca brutar, a început să-şi preţuiască libertatea. O iubea pe mama, dar eu aş fi fost o răspundere prea mare.

Curios... am impresia că-l văd într-una din fotografiile astea împrăştiate pe jos. Umblu într-un ocean de fotografii vechi. E un bărbat scund, cu mustaţă şi chelie, purtând un halat alb. Pe tejgheaua de lângă el e un corn. Aş vrea să fie umplut cu cremă. De multe ori jinduiesc după bunătăţile din cărţile de bucate. Soţul meu îmi pregăteşte mereu sandvişuri cu unt, salam şi marmeladă. La prânz îmi dă supă de legume, orez sau cartofi copţi cu şniţele. Seara, pâine prăjită şi brânză. Nu-i mare lucru dacă te gândeşti că unii oameni au scris cărţi întregi despre cum să faci o budincă.

Îl iau pe tata în palmă. Are nişte ochi atât de blânzi, încât îl iert pentru că a ales pâinea în locul meu. Cred că a suferit mult. Orice om care suferă mult merită să fie fericit la un moment dat. Îl aşez la loc, între două fete de liceu îmbrăcate în uniforme şi un soldat. Pe o comodă îmi atrage atenţia un grup: doi băieţi şi cinci fete. Una din fete cântă la flaut, iar băiatul mai înalt are o chitară. Studenţi la Conservator? Una din ele poate fi chiar mama mea. Pe ea nu o ştiu decât din poveştile altora. De o sfoară atârnă mai multe fotografii în sepia. Pe spatele lor sunt trecute datele: 1932, 1915, 1899. Ale cui or fi? Ilustrează cupluri tinere şi vârstnice, părinţi, bunici, mătuşi, verişori, fraţi şi surori, săli de bal şi încăperi somptuoase. E una care mă impresionează în mod special, cu un băieţel înălţând un zmeu. Bunicul lui, stând pe un şezlong, priveşte la cer şi râde. Aproape că simt adierea vântului care poartă zmeul din ce în ce mai departe.

Mai sunt şi nişte filme nedevelopate. Mă holbez la o duzină de pelicule fotografice înfăţişând un şoricar. Dacă îmi mişc ochii rapid de-a lungul lor pare că micuţul câine dă din coadă.

Sub o cutie cu fotografii de nuntă găsesc patruzeci şi cinci de piese.

Camera cu o mască de carnaval atârnată de tavan. 22 octombrie

Ador balurile, chiar dacă n-am participat la vreunul. Camera asta arată ca o sală de bal părăsită. Brr! Mi-e frig. Bate vântul de undeva. Mi-am scos sandalele şi umblu în picioarele goale în nisip. Prin unele locuri ating cu talpa marmura de sub covoraşul de pietricele şi praf. Cândva, sute de pantofi au dănţuit pe dalele crem. Din tavan atârnă o mască de carnaval, o combinaţie între grifon şi pisică. În colţ e un pian vechi. Mă apropii de el şi apăs două clape albe. Îmi ies nişte sunete strâmb, un fel de si bemol şi do major în agonie.

În spatele meu foşneşte ceva. Mă întorc şi văd şaisprezece siluete din hârtie de statura unui om. Împreună formează opt perechi. Mai lipseşte muzica. Unul din domnii de hârtie mă invită la dans.
- Şi doamna? Nu se supără? zic eu.

Curioasa figurină îi face semn partenerei sale, care se retrage cuminte. Accept invitaţia şi pianul se porneşte pe cântat o sonată. De data asta notele muzicale sună armonios şi fac să crească iederă din tavan. Abia îmi ating braţele de domnul de hârtie, ca nu cumva să-l şifonez. Ne învârtim în cercuri suave şi facem piruete, lăsând urme diafane în nisip.

Muzica se sfârşeşte. Sala de bal devine o arenă de circ înconjurată de scaune goale.
- Viaţa e un circ, nu ţi se pare?
- Cine e acolo? întreb plimbându-mă printre scaune.
- Când stai în cap nu mai ai timp să gândeşti. Nu te mai întristează nimic.

E un arlechin care mă priveşte de jos în sus ca un juvete răsturnat.
- Viaţa e un circ, nu ţi se pare?
- Ba da, îngaim, descumpănită de interlocutorul meu.
- Îţi plac acadelele? În ultima vreme n-am mai avut spectatori şi mi-au rămas în depozit.
- Nu, prefer ciocolata.
- Dar magia? Îţi plac trucurile? Magicianul Abra ştie unele nemaipomenite. Doar că îşi pierde voluntarii uneori.
- N-aş vrea să mă ofer voluntar, să intru într-o cutie şi să mă trezesc într-o junglă.
- Am zis eu asta? Probabil mi s-a urcat sângele la cap. Stau cu susu-n jos de o sută de ani.
- Ai idee unde pot găsi nişte piese dintr-un puzzle?
- Of, câtă nerăbdare. Trage de sfoară.

Ca să vezi, e tot acolo.
- Adio, îi spun şi trag de sfoara de care spânzură masca de carnaval.

Tavanul se prăbuşeşte peste mine sub forma celorlalte trei sute treizeci de piese care îmi completează puzzle-ul. Amintirea cea mai de preţ a soţului meu cuprinde un far clădit pe o insuliţă, digul ce se întinde la poalele lui, în stânga un pescăruş care îşi întinde aripile în zbor, o mare înspumată (până acum nimic suspicios) şi femeia misterioasă despre care nu pot afla nimic concret. Este puţin îngrijorată, poartă o rochie bleumarin care nu se vede decât până la umeri şi un colier cu scoici. Soţul meu lipseşte de o săptămână de acasă. Nu ştiu niciodată când se va întoarce. Ce bucuros o să fie când o să vadă că am terminat puzzle-ul!

Sunt fericită din nou.

Camera ariciului călător. 20 noiembrie

E tare simpatic. Pe cât e de mic, pe atât e de hotărât. Se plimbă de colo-colo pe bucata de lemn pe care cineva l-a desenat în creion. Câteodată dispare într-o fisură, apoi reapare de unde nu te-aştepţi. Se gâdilă când îl ating cu arătătorul. Îl cheamă Oblio. Mi-e totuşi milă de el. Simt că se află în căutarea unui lucru deosebit. Nu mă înşel. Ariciul adulmecă un cerc invizibil şi îmi vorbeşte cu un glas de spiriduş:
- Tare mi-aş mai dori să fiu viu!
- Eu cred că eşti viu. Te mişti, vorbeşti, încerc eu să-l mai liniştesc.

Îmi răspunde ferm, ţuguindu-şi năsucul:
- Sunt prizonier pe bucata asta de lemn. Mă mir că m-ai observat. Eşti prima fată care mă vede de când cu decretul Magului.
- Care mag?
- Tare mi-aş mai dori să fiu viu! Tare mi-aş mai dori să fiu viu!

Se face că nu mă aude.
- Care mag? repet eu întrebarea.
- Dacă mă ajuţi îţi spun.
- Dar cum pot eu să fac asta? Sunt doar o pri... (îmi vine să spun "prizonieră", dar mă abţin) fată obişnuită.
- În colţul camerei găseşti ce-ţi trebuie ca să mă creezi. Foloseşte-ţi imaginaţia.

Curioasă, îi dau ascultare şi pun mâna pe un cufăr. Îl deschid. În el sunt diverse articole de croitorie: gheme, tipare, andrele, aţe. Îmi aduc aminte de o poveste pe care mi-o citea bunicul meu despre un tată fără copii care pune în pământ un dovleac şi din el creşte un băieţel. Prin credinţă, reuşeşte să aducă la viaţă o biată legumă. Eu nu sunt mai prejos. Mă apuc de treabă şi meşteresc un nemaipomenit arici dintr-un ghem, aţă neagră, o sută de ace, doi năsturaşi maro şi patru picioruşe de carton.
- Te cheamă Oblio. Acum mergi!

Aşa trebuie să se fi simţit şi creatorul universului când a spus: Fiat lux!

Ca să vezi, ariciul meu începe să se mişte ca o sfârlează. Cel desenat pe lemn nu mai există.
- Vai, ce bucurie mi-ai făcut! Pot să mă plimb unde vreau, să cotrobăi prin camerele învecinate.

Mai că dă să plece. Îl strig:
- Hei, promisiunea ta!
- Care promisiune? se face el că plouă şi mă priveşte cu ochii de nasture. Aa, da, da. Fie, îţi spun adevărul. În fond, meriţi să-ţi salvezi viaţa. Pari o fată atât de bună.

Îmi vine să-l îmbrăţişez, dar nu vreau să dau o impresie proastă.
- Soţul tău este un puternic vrăjitor al întunericului. Numele lui adevărat este Amos Gris. S-a născut acum două sute de ani, dar arată ca un bărbat tânăr datorită puterilor sale de conservare. Părinţii lui au fost oameni cumsecade, simpli. L-au crescut cum au putut şi ei, din bruma de bani câştigaţi din tâmplărie şi negoţ. La vârsta de opt ani, Amos a închis o libelulă într-o cutie de sticlă şi i-a urmărit ultimele clipe din viaţă, fără să clipească. Atunci mama lui şi-a dat seama că nu e ca ceilalţi copii. Nu voia să asculte de nimeni şi petrecea ore în şir închis în hambar, construind case din chibrituri. Poseda un talent extraordinar pentru asta, astfel că tatăl lui Amos l-a luat cu el să vândă împreună casele în miniatură. "Fiul meu le-a făcut", se lăuda pretutindeni. Într-o zi, un nobil a vrut să cumpere un castel. Amos, căruia bărbatul i-a displăcut de la început, l-a invitat să deschidă porţile castelului cu două degete şi să se uite înăuntru. Domnul înstărit a făcut întocmai. O forţă nebănuită l-a aspirat între pereţii construcţiei malefice. Îngrozit, tatăl lui Amos l-a luat în braţe şi a fugit cu el acasă. În toiul nopţii, l-a legat fedeleş şi l-a aruncat în secret în râul din apropiere. Se temea că altfel micul demon avea să-i ucidă şi pe ei. Din nefericire, a avut dreptate pe jumătate. Copilul s-a dezlegat şi s-a răzbunat, zidindu-şi părintele într-un intrând. I-a mărturisit fapta mamei lui, singura care l-a iubit, deşi se temea grozav de puterile sale întunecate. Pe ea a iubit-o şi el. Împreună s-au retras la malul mării, unde au trăit o vreme în pace. Amos construia machete şi i le arăta mândru mamei lui, care nu putea decât să-i laude măiestria.

După câţiva ani, în Amos a crescut o dorinţă. Voia să plece în lume, să-şi expună opera şi să fie adulat. Biata mamă i-a dat binecuvântarea să pornească la drum, cu inima strânsă. Aşa a început destinul tumultos a lui Amos Gris, arhitect şi vrăjitor. Ascuns sub nenumărate identităţi, a zidit în casele lui misterioase sute de oameni. Erau case cu uşi care se deschid în podea şi oglinzi ce-ţi furau frumuseţea, oferindu-ţi în schimb un nas pocit sau o gură strâmbă. Uneori era de ajuns ca cineva să ridice o sprânceană mai altfel, că îi considera gestul un act de sfidare şi-i curma viaţa ca unei insecte.

Când a ajuns la vârsta însurătorii, a înălţat castelul în care te afli. Mândru de realizarea sa, a prins în mrejele lui multe fete inocente. Li se prezenta ca un tânăr fermecător, cu bune maniere, dintr-o familie de nobili După ce se plictisea de ele...

Oblio oftează. Continuă stins:
- Dar lumea nemuritorilor nu doarme. Magul Cronos, adept al magiei albe, a aruncat asupra lui un blestem de uitare. Răul săvârşit şi-a cerut preţul. Cu fiecare crimă comisă, Amos îşi uita tot mai mult mama. Întorcându-se la chipul ei, nu mai distingea decât un contur. În locul ochilor, un abur înecăcios. Un pictor celebru o imortalizase într-un tablou uriaş, adorat de Amos.
- Amintirea din puzzle!
- Da, ai ghicit. Însă blestemul Magului a făcut ca nepreţuita lui comoară să se spargă într-o mie de bucăţi ce s-au răspândit în camerele castelului. Amos a încercat cu disperare să-l refacă, dar nu se pricepe la puzzle-uri. A căutat aşadar soţii deştepte, care să poată compune la loc imaginea mamei lui. Pentru că majoritatea obiectelor din casă purtau amprenta sufletului negru al făuritorului lor, Cronos a suflat peste ele o vrajă menită să le atenueze intenţiile nefaste. Le-a dat, de asemenea, darul liberului arbitru. Astfel, unele au ales să aibă grai, în timp ce altele şi-au inventat abilităţi telekinetice. Obiectele le-au ajutat mereu pe fete cu indicii. Blestemul mai are o regulă: odată recompus, tabloul nu rezistă decât zece secunde, apoi se spulberă în aceeaşi manieră. Înfuriat că figura blândă a mamei pierea după atât de puţin timp, Amos şi-a ucis pe soţiile rând pe rând, însă mai întâi le-a lăsat să se chinuie, întemniţate. Ba le-a mai şterpelit şi amintirile de familie pe deasupra. Caută mereu şi mereu altele. Nu se mai satură. E atât de singur... Numai chipul mamei îi dă o frântură de linişte. Când pleacă de acasă, scormoneşte bibliotecile şi muzeele după o fotografie cu ea.

Îl privesc pe arici uluită şi speriată. Oare a scornit totul?
- Tu urmezi! În seara asta o să vină acasă şi-o să vadă că puzzle-ul e gata. O să-şi clătească privirea cu femeia de la malul mării, până ce ea va înceta să mai existe. Atunci, tu trebuie să dispari de aici.

Îl cred.
- Şi ce pot să fac? Am încercat să ies de atâtea ori.
- Fă cum îţi spun eu.

Oblio mi se urcă pe umăr şi-mi şopteşte la ureche:
- În capătul coridorului verde mai e o cameră. Gândeşte-te la ceva frumos şi ţi se va deschide. Odată intrată, ascultă-ţi intuiţia.
- Atât?
- Îmi pare rău, dar nu sunt decât un arici născut dintr-o vrajă, nu oracol.

De unde orgoliul ăsta? "Eu te-am creat", îmi vine să i-o trântesc. În schimb îl aşez jos şi-mi iau la revedere, mulţumindu-i pentru tot.

Pe drumul către camera nevăzută reiau de zeci de ori în minte povestea lui Amos Gris, soţul meu enigmatic pe care crezusem că-l cheamă Joseph. Nu reuşesc să pricep cum de am ajuns să fac parte din ea. Într-un final, îmi alung grijile şi mă gândesc la clipa când am gustat prima dată ciocolată cu fistic. Gustul ei mi s-a lipit de cerul gurii într-un mod foarte plăcut. Nu apuc bine să înghit în sec de pofta ciocolatei, că din torţa de deasupra capului meu iese un fum albastru. Nu mai văd nimic.

Se risipeşte.

Am în faţă o cameră tăcută. E ciudat de linişte, ca într-un mormânt. N-am fost într-unul, dar am citit adesea comparaţii cu liniştea din mormânt.

Camera tăcută. 30 decembrie. Final

Patru scaune, două taburete, cinci tacâmuri, o perdea, patruzeci şi doi de ciucuri, un lampadar, o măsuţă, o noptieră cu trei sertare, un sfeşnic cu trei lumânări, o sofa. Încep să fac inventarul până îmi vine o idee mai bună.

Ce-o fi intuiţia asta? Cum se foloseşte?

Mă fac comodă pe unul din taburete. Oare soţul meu m-ar cruţa dacă îl rog pe Dali-cel-iluzoriu să picteze portretul risipit al mamei lui? I-l dictez eu, mă pricep la descrieri.

Brusc, aud ceva. E vag, aproape insesizabil, dar prinde forţă. Un foşnet, un sâsâit. Nu, e zgomotul valurilor. Închid ochii. Nu ştiu de ce, aşa simt. Zăresc o siluetă... e o femeie, seamănă perfect cu cineva. E chiar mama lui Amos! E îmbrăcată într-o rochie neagră şi are alge în păr. Arată cu degetul spre noptieră. Are o alură tristă, rugătoare.

Deschid ochii. În tăcerea sublimă a camerei, marea mă îmbie dintr-un sertar. Mânerul lui lucios, din lemn, tremură. Pe el e încrustată o chemare dintr-un vis pe care îl aveam în copilărie. Poate că a sosit momentul ca visul să-şi iasă din matcă şi să mă poarte pe meleagurile izbăvirii. Îmi aduc aminte cum mă cheamă. Laura!

Mâna mea scrie rândurile astea, dar sufletul nu mă mai locuieşte. Încet-încet, picioarele mi se lipesc unul de celălalt printr-o crustă gelatinoasă. Pe braţe îmi cresc solzi umezi. Realizez că mă transform într-un peşte. Dintr-un salt voi fi în sertar, plutind pe valurile unei alte vieţi. Oare ce se va întâmpla cu Amos? Cineva trebuie să-l oprească, dar nu eu. Nu acum.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




3 comentarii

  • Trăire
    elia g, 26.06.2016, 20:45

    Am citit cu multă emoție și curiozitate. O povestire sensbilă, care o să rămână cu siguranță imprimată în inima cititorului. Poate, pentru totdeauna. Felicitări!

    • RE: Trăire
      Teodora Gheorghe, 27.06.2016, 11:59

      Mulțumesc mult!

  • Dor de adâncuri
    Ania, 23.06.2016, 19:56

    O povestire melancolică pentru marea din noi ... Lectură plăcută! :)

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Veniţi, privighetoarea cântă... - Privighetoarea de Kristin Hannah, Anca Mureşan
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la cer până la poarta din fundul grădinii / Lungul drum al rufelor către noapte, Ana-Maria Androne-Bouman (4.6/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Şúco, Matei Bodoc (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Nemaipomenita intransigenţă a Nastasyei Kuzneţova, Liuba Barashkova (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Piki cea cu ochi de azur, Ioana Scoruş (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Praful de pe tobă
Sageata Ora de libertate
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer