Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Puncte de amintire (la cerere)


Bogdan Ghiu

19.06.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am fost redactor la CoCo (Convingeri comuniste, revista lunară a Centrului Universitar Bucureşti) în perioada studenţiei, adică între 1977 şi 1982 (pentru ca am repetat "medical" ultimul an, ar fi trebuit să termin în 1981, dar tocmai atunci a închis Ceauşescu 14 oraşe mari, şi am mai stat un an să prelungesc agonia...). [...] Erau şedinţe săptămînale, marţea, şi de lucru la tipografie, pe Brezoianu (Universul). Viaţa redacţională era ca toată viaţa, totul la vedere, toată lumea ştia ce se poate şi ce nu se poate, nu se făcea politică, cenzura se făcea explicit simţită, adică era nu doar interiorizată mai ales în legătură cu paginile de mijloc, de poezie. Poezia scapă, trezea suspiciuni, nesiguranţă: nu poţi niciodată să ştii ce spune cu adevărat un poet, unde bate... Încolo, totul era foarte clar pentru toată lumea.
 
[...]
 
Era un context ideologic clar codificat, în acelaşi timp la vedere şi interiorizat: totul sub control, fără drame inutile. Motivaţia era aceeaşi ca pentru toţi tinerii: să poţi să publici, să-ţi vezi numele, să-ţi faci mîna. În articole ştiai din capul locului ce se poate şi ce nu se poate publica, puteai să controlezi, dar terenul de luptă era poezia, acolo îţi venea şi gata, totul era concentrat, ca miză, în poezie, acolo te luptai, şi acolo se făcea simţită, în consecinţă, şi cenzura, care intervenea...
 
[...]
 
Lucrurile erau clar codificate, nu aveau nevoie să fie "renegociate" decît în cazul poeziei, care "scăpa" întotdeauna, şi poate tocmai de aceea o scriam. Practic, informaţie nu exista, pseudoinformaţia nu ne interesa, deci nimeni n-o consuma, iar propaganda includea, pervers, dar, tocmai, disputabil, negociabil, cultura. Pentru studenţi, pentru tineri oricînd e important să scrie şi să se citească, eu, ca să nu am probleme, anume scriam despre cartea de critică, în condiţiile, totuşi, în care, spre deosebire de azi, marile bătălii pentru literatură, pe care poeţii şi prozatorii le "serveau cu material", erau duse de către critici, erau bătălii ideologic-culturale.  
 
[...]
 
Cu toţii am ajuns să publicăm înCoCo în mod natural, "structural", instituţional: şi Cenaclul de Luni, şi CoCo erau ale Centrului Universitar Bucureşti. Punctual, nu m-am cunoscut decît cu poeţii, cu scriitorii. [...] Cenaclul Universitas a apărut după interzicerea Cenaclului de Luni, ca o continuare mai cuminte a acestuia, şi a aparţinut de fapt şi de drept promoţiei următoare, deşi am citit de mai multe ori şi acolo, deja ca nişte "clasici" însă. Pentru Generaţia 80 însă, filiera de publicare a fost Cenaclul de Luni - pe care noi îl percepeam, tocmai, într-un mod dublu: şi ca pe un atelier (deschis), dar şi ca pe o formă de publicare, orală, în condiţiile în care cărţile apăreau greu -, apoi CoCo, dar şi Amfiteatru, Echinox, Dialog, Opinia, Forum. La Bucureşti însă, adică la centru, revistele erau cel mai strict controlate, ceea ce se vedea inclusiv după nume - Convingeri comuniste, Universitatea comunistă...
 
[...]
 
Nu ne păsa, asta ne era condiţia, trăiam pe fond de monitorizare efectivă sau potenţială, am fost urmăriţi şi "monitorizaţi" pe faţă, la Cenaclul de Luni, unde, mai ales spre sfîrşit, cînd avea faimă şi venea foarte multă lume, erau întotdeauna figuri dubioase care luau notiţe şi dispăreau imediat. Ştiam şi nu ne păsa, era nasol, dar nu tragic: repet, totul la vedere, parcă eram într-un reality show politic, ne vedeam de viaţă atît cît se putea, dar fără să ne pese. N-aş vrea să pară bagatelizare, dar aşa era. Sau, probabil, ni se părea normal să fie aşa, "internalizasem" o aberaţie, şi trăiam cu ea. Nu întîmplător, primele mele articole din 1990, din Contrapunct, au fost despre cenzură, care nici nu are nevoie să se exercite. Fără să ştiu încă, era o vizune pur foucaldiană (de la Michel Foucault) despre putere, care nu reprimă decît la nevoie, şi care acţionează prin/ca norme sociale de conduită... Aşa a fost în comunismul real tîrziu, ultim. Dresajul avusese loc... Securitatea, ca rău, devenise o banalitate. Iată de ce încă nu am simţit nevoia să-mi văd dosarul de la CNSAS. Ştiu deja...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer