Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Posteritatea te dă repede uitării


Marius Chivu, pe marginea unei cărţi de Antoaneta Ralian

22.06.2016
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Antoaneta Ralian
Nu cred în sfârşitul lumii. Articole, amintiri, interviuri
Volum coordonat de Marius Chivu
Editura ART, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Poate cea mai cunoscută traducătoare din ultimii douăzeci de ani, Antoaneta Ralian vorbeşte cu dragoste despre cărţi pe care le-a redat în română. Se gândeşte dacă nu cumva ficţiunile la care a lucrat sunt mai reale, pentru ea, decât chiar viaţa ei.

Când vine vorba despre sine, încearcă să nu se pună deloc într-o lumină favorabilă. Vrea să rămână cu picioarele pe pământ. Potrivit educaţiei conservatoare primite, ale cărei urme le resimte şi la o vârstă înaintată, nu se iubeşte mai deloc pe sine. Dar tocmai prin asta i-a cucerit Antoaneta Ralian pe toţi cei care au cunoscut-o, direct sau prin traducerile ei.

***
Ultima carte a Antoanetei Ralian

Ce şanse de posteritate are un traducător a cărui muncă e prea puţin apreciată în timpul vieţii? În România traducerea este plătită foarte prost (cel mai prost din toată Uniunea Europeană), unele traduceri se retipăresc chiar fără acordul şi ştiinţa traducătorului, numele lui nu apare pe copertă, iar premiile pentru traducere sînt puţine (vreo două) şi nu întotdeauna corecte. Şi ca şi cum toate astea n-ar fi de-ajuns, o traducere nu ţine pasul cu schimbările limbii mai mult de 25 de ani, astfel zis, viaţa unei traduceri este şi foarte scurtă.

De departe cea mai productivă şi mai apreciată traducătoare de limba engleză de la noi - în cei peste şaizeci de ani de carieră a tradus 125 de cărţi (dintre care ultima neterminată), preponderent romane, dar şi piese de teatru -, Antoaneta Ralian (24 mai 1924 - 26 noiembrie 2015) s-a bucurat în ultimul deceniu de viaţă de o atenţie din partea presei şi o simpatie din parte a cititorilor rar întîlnite la noi. Longevitatea şi charisma cred că au fost secretele şi, poate, faptul că, în ciuda muncii de traducere, a lăsat impresia unei scriitoare care n-a mai avut timp şi de propriile cărţi. Într-un interviu mărturisea: "Soţul meu mă visa scriitoare, aşa cum mă visa mama mea doamnă de salon. Eu am cultul lucrului bine făcut. Dacă aş scrie, aş fi un scriitor destul de mediocru şi, în loc să îngroş rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara a doua, de joc secund, să fiu un fel de alter ego al scriitorilor, decît să mă pun în prim-plan cu ceva lipsit de valoare. La traduceri mulţi nici nu se uită la numele traducătorilor."

Antoaneta Ralian a scris însă constant, în ultima parte a vieţii, proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Probabil că jurnalul Antoanetei Ralian, dacă l-ar fi ţinut, ar fi fost o mare carte a literaturii române, deopotrivă în partea memorialistică (spectaculoasă prin vremurile prinse), dar şi în cea de observaţie a actualităţii, şi nu doar a celei culturale. ("Pe mine mă interesează tot, toate fenomenele. Mă uit şi la fotbal, nu-mi place, dar mă uit. Ascult şi muzică rock, şi rap... Mă uit la ştiri cu religiozitate.") De aceea, acest volum compozit de publicistică, a treia carte pe a cărei copertă apare numele Antoanetei Ralian drept autoare, arată o parte, destul de consistentă, din ceea ce ar fi putut fi o carte de memorii.

(Din Dilema veche, 9-15 iunie 2016)

***
Cuvânt înainte: "Posteritatea te dă repede uitării"

Nu cred că există cineva căruia să-i placă literatura şi să nu fi citit cel puţin o traducere semnată de Antoaneta Ralian (24 mai 1924 - 26 noiembrie 2015). A fost de departe cea mai productivă şi mai apreciată traducătoare de limbă engleză de la noi, dar oricât de mult a tradus în cei peste şaizeci de ani de carieră - mai exact: 125 de cărţi (dintre care ultima neterminată), preponderent romane, dar şi piese de teatru -, Antoaneta Ralian a lăsat impresia unei scriitoare care n-a mai avut timp şi de propriile cărţi. În ultima parte a vieţii a scris constant proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Jurnalul Antoanetei Ralian, dacă l-ar fi ţinut, ar fi fost o mare carte a literaturii române.

Prima secţiune a acestui volum de publicistică adună aproape toate textele ocazionale scrise de Antoaneta Ralian în ultimul deceniu de viaţă: articole publicate în special în Dilema veche, răspunsurile la anchetele Dilematecii ("În ce aţi vrea să vă transformaţi peste noapte?", "V-aţi îndrăgostit vreodată de personajul cărţii traduse?", "Care este personajul-animal favorit?", "Cînd aţi fost prima dată la teatru?", "Ce plăceri aşa-zis vinovate aveţi?" etc.), un portret dedicat poetei Angela Marinescu, o prefaţă la romanul postum al lui Alex. Leo Şerban Litera din scrisoarea misterioasă şi, mai ales, toate textele memorialistice scrise special pentru volumele tematice colective apărute la editurile Humanitas (Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiţă, Casele vieţilor noastre, Cartea simţurilor, Prietenii noştri imaginari, Şi eu am trăit în comunism) şi ART (Primul meu job / fum / porno / călătorie în străinătate / dezamăgire în dragoste). Aceste articole, împreună cu cele adunate în volumul Amintirile unei nonagenare (Humanitas, 2014) alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi corpusul publicistic al operei Antoanetei Ralian.

În cea de-a doua secţiune, am pus laolaltă, în ordine cronologică, şapte interviuri pe care traducătoarea le-a acordat, în perioada anilor 2002-2015, diverselor ziare, reviste şi bloguri. Din motive care ţin de redundanţa confesiunilor, aceste interviuri reprezintă o selecţie dintr-un număr aproape dublu de dialoguri cu traducătoarea apărute în presă mai ales în ultimii ani. Această secţiune de dialoguri, împreună cu volumul realizat de Radu Paraschivescu Toamna decanei. convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2013), alcătuieşte partea memorialistică a operei sale. Îmi exprim speranţa ca acest volum compozit, alături de numărul impresionat de traduceri, să infirme temerea Antoanetei Ralian cum că posteritatea ar avea o memorie scurtă.

Le mulţumesc Editurii Humanitas şi autorilor interviurilor pentru bunăvoinţa cu care mi-au acordat tot sprijinul în realizarea acestui volum; îi mulţumesc Laurei Albulescu, cea care a crezut într-o astfel de culegere, şi, nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Dragoş Dodu, împreună cu care am gândit structura cărţii şi am făcut selecţia textelor.

Sunt convins că Antoaneta Ralian ar fi fost copleşită de emoţie văzând bucuria cu care am conspirat cu toţii pentru a-i alcătui această a treia, ultimă carte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer