Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sovetskoe Shampanskoe


Alexandru-Radu Săvulescu

28.06.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aş fi putut face mai mult ca nunta să iasă bine? Nu ştiu. Ce s-a întâmplat a prefigurat însă ceea ce avea să urmeze.

Trec rapid peste cununia civilă, pe care nici nu mi-o mai amintesc bine. Ştiu doar atât, că am stat la coadă împreună cu multe alte perechi, apoi am intrat într-o sală dezolantă, unde ceremonia a început înainte să apuce să intre toţi invitaţii, care oricum nu erau prea mulţi, fiind o zi de lucru. Totul a durat cel mult zece minute, cu un ofiţer al stării civile care şi-a făcut datoria sec şi în pas alergător, după care am fost daţi afară înainte să apucăm să primim felicitări de la toţi cei prezenţi, pentru că trebuia să facem loc perechilor care urmau.

La biserică lucrurile au stat desigur altfel. Ne-a cununat părintele Dimoftache, acelaşi care mă botezase cu douăzeci şi patru de ani mai înainte. Tot el avea să ne boteze şi copiii în anii următori. Slujba a decurs bine, deşi pirostria m-a cam strâns pe frunte, şi m-am simţit oarecum ciudat la "Isaia dănţuieşte" - eu, Silvia, naşii, mergeam (dansam) cam fiecare în ritmul lui, trăgând unul de altul, împingându-ne... Ce mi s-a părut mai interesant decât ceremonialul a fost sfatul pe care l-am primit la sfârşit de la înţeleptul preot cu barbă albă până-n brâu, care ţinându-ne pe amândoi de mână, ne-a spus: "Într-o familie se întâmplă adesea ca unul dintre soţi să fie nervos. Important este să nu fie amândoi nervoşi în acelaşi timp." Un sfat extraordinar, pe care ar fi fost bine dacă l-aş fi înţeles din vreme. Aş fi putut astfel evita multe certuri care s-au terminat urât.

La biserică au venit tot felul de rude şi de prieteni, chiar şi din cei pe care nu-i invitasem, şi pe care în agitaţia de atunci am uitat să-i chem apoi la petrecere, lucru de care-mi pare rău şi astăzi. După slujbă am plecat pe jos acasă, la două străzi distanţă, să sărbătorim. Zic acasă, pentru că deşi mă mutasem din casa bunicilor - mă instalasem în apartamentul de bloc al noii soţii a lui Tata, după ce aceasta-mi explicase că nu puteam rămâne să locuiesc împreună cu ei, acum, că erau proaspăt căsătoriţi -, acolo va rămâne pentru mine întotdeauna "acasă". La grupul nostru s-a ataşat un beţiv de pe stradă, care a intrat şi el înăuntru odată cu noi. A ciocnit un pahar cu noi, după care a plecat. Eram tensionat, în primul rând pentru că mă simţeam doar tolerat, reuşisem cu greu să-l conving pe Tata să facem nunta acasă. Iniţial nu fusese de acord. Cum îmi doream foarte mult să fac nunta în aceeaşi casă unde Mama se căsătorise cu Tata, şi unde prezenţa bunicilor mei, cei care mă crescuseră, încă se mai simţea plutind în aer, vorbisem şi cu rudele mele de la etaj, care fuseseră de acord să fac nunta la ei dacă Tata nu m-ar fi lăsat s-o fac la parter. Până la urmă Tata a acceptat. După ce toată această muncă de convingere s-a încheiat, am trecut la faza următoare. L-am întrebat pe Tata cum răcim sticlele de spumant? Care spumant? Cum care, sticlele de Sovetskoe Shampanskoe cumpărate de Tataia pentru nunta mea! Ah, nu mai sunt, le-am băut noi, dar o să-ţi iau eu altceva în loc! Aşa am aflat că toată rezerva de Sovetskoe Shampanskoe - cel mai bun vin spumant care se găsea pe atunci în comerţul socialist de stat - făcută an de an de Tataia special pentru nunta mea fusese băută de Corina cu prietenii ei.

Privind retrospectiv, nici nu ştiu de ce m-am mirat atunci. După ce bunicii au murit, iar Tata s-a mutat cu Corina în casa lor, a început o perioadă de chefuri cu prietenii ei, scriitori. Mie mi se păreau ciudate, udate în prea mult alcool, aşa că n-am participat la ele, deşi ocazional mai eram şi eu invitat. Îmi amintesc însă la perfecţie că într-o seară am venit special pentru câţiva dintre invitaţi, unii dintre cei mai mari scriitori ai momentului. Erau cu toţii la masa de afară, din curte. Printre ei, unul sau doi care se manifestau mai zgomotos. M-a surprins nu atât faptul că beau şampanie (ceea ce pentru mine este până astăzi echivalent cu o ocazie specială, prin urmare ceva foarte rar), ci că Tata scosese cele mai fine cupe de cristal care existau în casă (Mamaia le păstra doar pentru ocazii speciale, altfel stăteau numai în vitrină, ca nişte exponate de muzeu). Unul dintre comeseni, Monşerul, care vorbea destul de tare şi de repezit, a sorbit zgomotos până la fund o cupă de spumant, după care a aruncat nonşalant paharul peste umăr. Când a atins pământul, acesta a explodat în zeci de bucăţele. N-a mai rămas întreg decât un fragment de picior cu şase canturi, şlefuit probabil cu răbdare infinită de un meşter sticlar cum erau pe vremuri... Am strâns cioburile fără să-mi cred ochilor (nu mai văzusem pe nimeni până atunci să arunce cu cristal veneţian pe jos), după care am plecat trist şi supărat că memoria unor oameni atât de minunaţi cum au fost Mamaia şi Tataia poate fi batjocorită într-un mod atât de grosolan.

(Bucureşti, iunie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer