Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rapsodia culturii


Adrian Naftan, un interviu cu Marius Constantinescu

01.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adrian Naftan: Marius Constantinescu, sunteţi unul dintre reputaţii jurnalişti culturali ai momentului, iar, după studii aprofundate în Istoria şi Teoria Artei, aţi ajuns să fiţi intervievator al artiştilor din cadrul mai multor ediţii ale Festivalului Internaţional "George Enescu". Cum vă simţiţi când vi se atribuie această calitate de binecunoscut jurnalist?
Marius Constantinescu: În primul rând, reputat nu mă consider şi nici nu cred că o voi face pentru o bună bucată de vreme. În al doilea rând, nu cred că este bine să mă gândesc la mine în aceşti termeni, deoarece interesul meu este să livrez un produs jurnalistic de calitate, nu pe mine. Că aceasta se întâmplă este un efect secundar, desigur, binevenit. Îmi este benefic să mă asociez cu Festivalul "George Enescu" şi cu artiştii festivalului, aceasta întâmplându-se deja de câţiva buni ani, încă dinaintea anului 2005, dar ţin să nu fiu văzut ca făcând doar asta. De-a lungul timpului, pe cale profesională, am fost legat şi de literatură, arte vizuale, film şi publicitate. Sunt, deci, multe zone pe care le cultiv şi în care găsesc confort. În cele unde nu mă simt confortabil, nu păşesc.

A.N.: Care credeţi că este statutul jurnalismului de astăzi?
M.C.: Aceasta este o întrebare foarte amplă, care, în sine ar putea fi obiectul unui interviu în toată puterea cuvântului. Nu pot să generalizez, fiindcă suntem foarte stratificaţi şi diverşi în această meserie. Pot vorbi cu convingere despre jurnalismul cultural, cel pe care-l cunosc într-o bună măsură. Din nefericire, acesta-i defavorizat, iar jurnaliştii culturali, cu foarte puţine excepţii, poartă o luptă continuă pentru timpul lor de emisie, pentru a-şi face vocea auzită. Călcătura unui jurnalist cultural este considerabil mai mică decât influenţa unui jurnalist pe teme politice sau socio-economice. Problemele noastre stringente sunt altele, dar, dacă vom conştientiza faptul că îmbogăţirea interioară, cultura, asanarea spirituală reprezintă de multe ori o necesitate pentru noi, atunci sigur că şi rolul unui jurnalist cultural va căpăta mai multă pondere.
În ultimii ani, am asistat la o diminuare a proporţiei pe care jurnalismul cultural îl are. În 2012 s-a întâmplat un lucru foarte trist care a tăiat din aripile şi elanul nostru, desfiinţarea TVR Cultural, fapt deplâns cu mai puţină sau mai multă ipocrizie de către opinia publică. De-atunci încoace, probabil că este mai accentuată această criză pe care jurnalismul cultural o străbate.

A.N.: Despre metehnele societăţii de azi, bolile care degenerează această societate, precum solubilitatea morală: sub ce impulsuri există acestea?
M.C.: Încerc să nu fiu un om extremist şi nu am fost niciodată un fatalist prin firea mea. Nu sunt de părere că lucrurile sunt atât de dramatice, căci situaţiile de acest fel au mai fost şi vor mai fi, fără-ndoială. Important este ca într-o societate în care identifici şi interoghezi multe probleme sau boli să încerci să îţi păstrezi măcar organele vitale sănătoase. Dacă societatea e asemeni unui organism, iar extremităţile sale sunt bolnave, atunci cum poţi să-l refrişezi, altfel decât prin conservarea organelor vitale? Astfel, păstrând inima, plămânii şi ficatul în stare bună de sănătate, există izbândă pentru întregul organism. Îţi trebuie răbdare şi consecvenţă. Asta e o problemă pe care eu o identific: noi, ca naţie, nu avem consecvenţă. Putem face lucruri excelente pe care, mai apoi, le vom anula printr-o serie de lucruri rele. Consider că iniţiativa este absolut accidentală în genomul nostru. Ne place să jucăm după cum ne cântă alţii, fără a ne cânta nouă înşine.

A.N.: Aveţi răgazul de a vă simţi în deplinătatea unei fericiri, avântul către o mare bucurie după sfârşirea interviurilor cu titani ai muzicii clasice? Ori această exaltare a sufletului există înaintea interviurilor?
M.C.: Înainte, nu. Sunt cu mult prea concentrat şi aflat în acea stare de adrenalină proprie unui interviu care, mai ales, are şi o miză. După aceea, sunt câteva momente de reală euforie care, de multe ori, dacă nu ai alte satisfacţii tangibile, reprezintă cea mai frumoasă recompensă pentru meseria aceasta.

A.N.: S-a întâmplat vreodată să nu aveţi aceeaşi bucurie după terminarea interviurilor?
M.C.: Nu toate interviurile reuşesc să te realinieze interior. Sunt şi interviuri care, oricât de mult ai încerca, vor semăna mai mult a rutină. Şi există interviuri în care, oricât te-ai strădui, nu vei reuşi să extragi tot ce-i mai bun din ceilalţi sau interviuri în care eu nu voi fi în cea mai bună formă personală. Dar asta nu înseamnă că nu au fost interviuri remarcabile.

A.N.: Între "Concertul numărul 1 pentru pian şi orchestră" de Brahms, interpretat de Hélène Grimaud, şi "Concertul de vioară în Do major" de Ceaikovski, interpretat de Vadim Repin, ce preferaţi?
M.C.: Ceaikovski! Cu toată reverenţa şi admiraţia pentru creaţia lui Brahms, acesta nu este unul dintre compozitorii foarte apropiaţi de mine, deşi are câteva miniaturi pentru pian care îmi plac foarte mult. Ceaikovski este toute autre chose!

A.N.: Cum l-aţi descrie pe Ceaikovski?
M.C.: Ah!, ce întrebare frumoasă! L-aş descrie ca pe un om care a trăit în interiorul lui mai multe vieţi simultan şi care n-a ştiut să exteriorizeze aceste vieţi decât prin muzică.

A.N.: Excelent! Vioară sau pian? Care este instrumentul muzical cel mai apropiat vibraţiilor dumneavoastră sufleteşti?
M.C.: Nu poţi face comparaţii între ele. Instrumentul care-mi este cel mai drag, totuşi, este vocea umană. Altfel, aleg... orchestra!

A.N.: Fiindcă aceasta le însumează pe toate celelalte. Din ce părţi a fost creat universul cultural al dumneavoastră? Ce carte a avut întâietate ca lectură umanizatoare?
M.C.: N-a fost una singură, cu siguranţă. Cartea în urma căreia am prizat ideea de lectură mult mai asiduu a fost Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez, pe care am citit-o prima oară în facultate, nu foarte devreme. Citeam, desigur, şi înainte, dar inegal. În perioada mea de devenire, am citit extrem de multe cărţi ale lui Stephen King. În adolescenţă, când eram de vârsta ta, mâncam cărţile lui pe pâine. Tot! Nimic din ce apărea la noi nu-mi scăpa.

A.N.: Mie îmi plac foarte mult filmele care s-au făcut după cărţile sale.
M.C.: Evident. Începusem, la un moment dat, să citesc clasici, dar se părea că nu era momentul potrivit şi, ca atare, nu au avut un prea mare impact asupra mea. Dar, după ce am citit prima oară Un veac de singurătate - nefiind prima carte de Márquez pe care o citeam, aceea fiind, cred, Despre dragoste şi alţi demoni -, într-o singură zi, totul s-a schimbat. Trebuia să merg la facultate în ziua aia şi am abandonat acest gând, ba chiar nu am mâncat nimic toată ziua.

A.N.: Aţi devorat-o.
M.C.: Da. În momentul acela, s-a deschis în faţa mea un univers în care am stat proptit aproape abuziv. Am citit literatură sud-americană cu patos, de pildă Llosa şi Julio Cortázar. Am adorat realismul magic, pe care l-am căutat inclusiv în literatura de altă sorginte, cea anglo-americană. Graţie lui Márquez, mi-am creat o relaţie constantă cu literatura. Fiecare vârstă are cel puţin o carte care o defineşte.

A.N.: În prezent, în şcoli, cultura muzicală este insuficientă, iar din această cauză raţiunea muzicală în urma căreia, spre pildă, "Recviemul în Re minor" mozartian ajunge a fi înscris în marile opere muzicale este necultivată. Ce se poate face pentru generarea de pasiune faţă de muzica clasică?
M.C.: Muzica clasică nu o să fie niciodată un gen de masă şi nici nu cred că trebuie să fie. Cred că muzica pe care o ascultăm în viaţa noastră privată este importantă în anii fragezi ai vieţii, căci ea îţi formează grila de gusturi şi modul de a vedea şi interpreta această lume. Pe de altă parte, chiar dacă nu ascultăm muzică clasică acasă (se întâmplă să ai revelaţia muzicii clasice la o vârstă mai înaintată), este esenţial să te apropii de ea lipsit de orice prejudecăţi. Doar pentru că este o muzică foarte elaborată, scrisă, exactă, nu înseamnă că ea cade greu auzului şi sufletului. Sunt, într-adevăr, şi exemple de muzică clasică grea pe care eu însumi nu le frecventez. Dar patrimoniul muzical de la jumătatea secolului al XVI-lea încoace este, în bună măsură, o muzică de o simplitate - în sensul bun al cuvântului - care are capacitatea de a genera emoţii instantanee excepţionale.

A.N.: Care este perioada istorică favorabilă evoluţiei muzicii clasice?
M.C.: Nu există o anumită perioadă, pentru că evoluţia muzicii a însoţit evoluţia umanităţii. E ca şi cum ai întreba dacă, în arte, Renaşterea e mai importantă decât Barocul. Există o evoluţie, în sensul că aceste perioade se hrănesc una din cealaltă, dar nu diferenţiere valorică, ci una strict stilistică, prin nuanţări de limbaj.

A.N.: Următoarele două întrebări aparţin unui bun prieten. Ce reprezintă muzica clasică pentru omul postmodern? Cum îi putem prezenta pe Bach, Beethoven sau Chopin unei societăţi care produce industrii muzicale liniare?
M.C.: Nu aş face această generalizare. Se scrie muzică foarte bună şi astăzi. Nu voi avea niciodată ochelarii de cal prin care să spun că în muzica rock sau pop nu există lucruri cel puţin remarcabile. Eu alerg destul de mult cu iPod-ul în urechi. Ascult orice, în afară de muzică clasică. Acum câteva zile ascultam o melodie de Prince, contemporană cu Cream şi Get Off, Diamonds and Pearls. Fiind eminamente concentrat doar pe rutina mea de alergat, mi-am dat seama cât de bine este scrisă această piesă, cântată şi aranjată! Îmi spuneam: "Iată aici contrapunct!" Adică lucruri de care vorbim la Bach, nu la Prince...

A.N.: Înţeleg, dar acum vorbesc despre muzica comercială care există în anumite zone ale acestei societăţi.
M.C.: În muzica comercială se pot face lucruri foarte valabile din punct de vedere muzical. Uită-te la Lady Gaga: dincolo de aspect şi extravaganţă, este un om care ştie muzică, sau la Madonna, un cameleon ce se reinventează în permanenţă. Există, din păcate, şi foarte multă fraudă în muzică. Din punctul meu de vedere, frauda nu-ţi dă longevitate, ca presupus artist, pe scena muzicală. Astăzi, te afli pe scenă, iar mâine împrejurul ei, cu minime şanse de a reurca pe ea.

A.N.: Poate reitera idealul umanismului muzica clasică? Regăsim în armonia compoziţiilor lui Bach un manifest al Binelui şi Frumosului?
M.C.: Eu ar trebui să pledez pentru toate aceste idei, dar oamenii aceştia nu scriau muzică pentru a schimba ceva înăuntrul altor oameni, ci, de cele mai multe ori, scriau muzică drept răspunsuri la unele comenzi, pentru a-şi asigura traiul cotidian. Nu cred că aveau mari mize mesianice. Inclusiv această mitizare a rolului compozitorului poate genera procesul invers de uşoară respingere, deoarece eşti mult prea departe, iar figura sa pare intimidantă.

A.N.: Care credeţi că este manifestarea geniului muzical?
M.C.: Nu ştiu cât de bine este să încercăm să explicăm geniul.

A.N.: Întru totul de acord. Este o încercare intelectuală foarte grea.
M.C.: Geniul este ceea ce nu poate fi explicat, în cele din urmă. Sunt nenumăraţi gânditori care au făcut teoria muzicii lui Bach, lui Beethoven, dar, până la urmă, fiorii pe care ţi-i provoacă muzica lor sunt de neexplicat. Eu, de multe ori, am senzaţia că-mi plouă, realmente, peste creştet cu ceva care nu-i nicidecum ploaie.

A.N.: O ultimă întrebare: manifestarea geniului muzical românesc, şi aici vorbesc despre Dinu Lipatti sau George Enescu, într-o societate postmodernă mai este cu putinţă?
M.C.: Nu m-aş opri doar la Dinu Lipatti şi George Enescu, ci şi la dirijorul Sergiu Celibidache, la Paul Constantinescu, un compozitor excepţional, pe care multă lume îl uită, în pofida remarcabilelor sale lucrări. Toţi, inclusiv cei menţionaţi de tine, s-au manifestat şi s-au desăvârşit în această societate. Pe drept cuvânt, nu ştiu dacă există vreo societate care să fie cu adevărat dreaptă faţă de geniile ei, fiindcă o parte din ceea ce înseamnă geniu presupune inclusiv neînţelegerea sa de către contemporani. Îmi exprima această idee, ieri, un mare pianist, Yefim Bronfman: toţi compozitorii au fost cel puţin cu un pas înaintea timpului lor.

A.N.: Fiindcă nu au, poate, aceeaşi maturitate spirituală?
M.C.: Dacă toţi am fi genii, lumea ar sta în loc. Ar deveni o utopie deloc frumoasă, una neliniştitoare, halucinantă. Geniile sunt, însă, bune, pentru că ne repun pe noi la locul nostru...

A.N.: Găsim, astfel, geniul ca pe un fenomen care reuşeşte să echilibreze societatea.
M.C.: Aşa este. Să o echilibreze şi să-i dea, de multe ori, centrul de greutate.

A.N.: Vă mulţumesc, din nou, pentru interviu!
M.C.: Mulţumesc şi eu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer