Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

şi altele...


Ana Damian

30.06.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... pe care le-am promis de săptămâna trecută când nu am mai ajuns să spun tot ce îmi propusesem dar, într-un fel sau altul, toate altele se leagă de ce s-a întâmplat săptămâna asta.

Atentat la Istanbul, la aeroport. 41 morţi şi peste 230 de răniţi. Cu câţiva ani în urmă eram în acel aeroport o dată la două săptămâni. Am o senzaţie ciudată, nesiguranţă care începe să bată spre o panică, tot mai tare mi se pare că suntem în război pentru că luptele se dau, de acum, pe terenuri cunoscute, un teatru la Paris pe lângă care am trecut de atâtea ori, aeroporturi unde sau de unde am zburat, cei vizaţi sunt oamenii de pe stradă, chiar şi strada mea, pentru că oamenii de pe strada mea pot fi oriunde în Europa, teatrul acestui război. Văd la televizor o hartă a Europei cu zonele de pericol maxim de atentate, UK e una dintre zone şi îmi îngheţă sângele în vine pentru că acolo sunt copiii mei.

Ni se spune că suntem în pace dar în jurul nostru se moare şi nu ne putem apăra în niciun fel. Nu numai că nu avem arme sau alte mijloace să ne apărăm dar nu e voie nici măcar să vorbim. Jesse Hughes, solistul de la Eagles Of Death Metal, despre el voiam să povestesc mai departe, a devenit din erou un personaj controversat (şi nu numai) pentru că după atentate a dat, aşa cum era şi normal, o suită de interviuri. În unele a vorbit despre ce înseamnă să vezi moartea cu ochii, oameni murind la doi paşi de tine, a vorbit despre religie şi credinţă, uneori impresionat, alteori furios, a povestit cum primul lucru pe care l-a făcut a fost să îşi caute înnebunit iubita apoi cum la spital au fost prelevate de pe el urme de creier şi sânge şi fragmente dintr-un dinte... ei bine, eroul Jesse Hughes din primele zile, s-a întors la Paris şi în loc ca prăpăditul să cânte cu corul Imnul Bucuriei... Slavă ţie stea curată, etc., el s-a apucat să acuze, pe organizatorii spectacolului, pe cei care au păzit sala, a povestit lucruri care poate s-au întâmplat, poate nu, destul că a stârnit valuri uriaşe, atât de mari încât Eagles Of Death Metal au fost excluşi din două festivaluri din Franţa. Tare, nu? Jesse şi-a cerut scuze, din toate poziţiile posibile, probabil ca să se mai poată întoarce vreodată în Franţa sau chiar să mai poată cânta pentru că, nu aveţi de unde şti dar vă spun eu, cei care au cumpărat Bataclanul grupul Lagardère deţine 70% din showbizul din Franţa şi, probabil, şi o influenţă importantă peste ocean...

Nu sunt de acord cu multe dintre lucrurile generale, principiile lui Jesse, dar pot eu contesta faptele pe care el aşa le-a văzut? Se poate numi post traumatic stress disorder, se poate numi momentul dinainte morţii când percepi altfel lucrurile şi care îţi schimbă viziunea asupra vieţii, orice eticheta le-am pune vorbelor lui Jasse ele au fost de o lipsă de political correctness cum rar am întâlnit şi niciunde în Europa unde am redenumit la Bruxelles târgul de Crăciun altfel ca să nu jignim pe cei care nu sărbătoresc Crăciunul... really?

Ei bine Jesse's political incorrectness, doamnelor şi domnilor, mi-a făcut bine. Pentru simplul motiv că această obsesie a lumii moderne care este political correctness a făcut să nu putem vorbi despre atentate (dincolo de morţi şi răniţi) pentru că ar însemna să nu fim corecţi cu comunitatea musulmană.

Nimic împotrivă din partea mea, de acord, să fim politically correct dar... cu măsură întreagă, dacă însă este liber să vorbim despre comunitatea românească de la Londra şi implicit despre un popor de 22 de milioane de oameni care trăiesc în România şi în lume ca şi când ar fi plebea Europei, really ceva nu funcţionează. Brexitu' a făcut din români una dintre ţintele favorite, emigrantul care aruncă în aer stabilitatea regatului, din noi românii, fiul meu cu soţia lui, băiatul prietenilor mei, Vlăduţ, conferenţiar la Cambridge, Iusti care pleacă anul ăsta la medicină, ei toţi sunt nişte nenorociţi de aruncat iar musulmanii (neatentatori) care au pus stăpânire pe cartiere din Londra unde fac legea, băieţii cu ceafa groasă din mafia rusească sau italienească despre ei nu vorbim pentru că, nu-i aşa, au în spate nişte valori prea mari...

Aşa că haideţi să ne gândim de ce pe ultima sută în lupta pentru Casa Albă este Trump (pe care îl admiră Jesse... v-am spus, că e extrem), cum e posibil ca acest tarat să aburească zeci de milioane de americani?

Unul dintre răspunsurile cele mai simple este că Trump le dă ceea ce îşi doresc, zero political correctness, pe asta şi-a bazat campania pentru preşedinţie iar azi singura întrebare devine cât de frică le este americanilor de Virginia Woolf adică Hilary C., care ar putea deveni prima femeie la Casa Albă? Îşi vor învinge misoginismul mai puternic, zic eu, chiar şi decât ura de rasă sau frica de prostie?

Speranţa Americii să contracareze fenomenul Trump stă azi în oameni ca John Oliver căruia i s-a dat... mână liberă, iar tabăra adversă are şi ea, în sfârşit, dreptul la ceva political incorrectness, o atitudine inteligentă dar să vedem dacă va da roade.

Până atunci vă propun să râdem pentru că se pare că noi, românii, atâta putem, să o dăm cu râsul...:

diplomaţie de brexit în 1980:

 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer