Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fără panică, până la mine


Manu Anghelescu

04.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După o pauză de şase ani, plec iar. Iar în India. Deja am amânat plecarea din iarnă. Deci nu mai am răbdare. M-am pus pe tren, m-am dus din nou la Ambasada Indiei, am scris ce trebuia scris, mi-am lipit poza, am plătit taxa, am lăsat paşaportul cu multe alte vize şi am plecat înapoi cu trenul de noapte. Ca de obicei, avea să aibă grijă Maria de mine (să-mi ridice paşaportul, să se întâlnească cu o prietenă de la Timişoara care era în acea zi la Bucureşti, etc). Ne-am conectat, ne-am ajutat (m-au ajutat), am vorbit, ne-am simţit bine, noi, ca prieteni, ca oameni. Ai zice că am ajuns la un nivel înalt de civilizaţie. Da, vorbim lucruri, nu suntem de acord în toate, dezbatem, ne punem întrebări, dar nu ne tăiem dacă nu avem aceleaşi idei.

Legat de ce înseamnă umanitatea, acesta este un exemplu relevant. Nici una dintre noi nu s-ar fi gândit să nu ne ajutăm dacă ar fi fost cazul. Sentimentul ăsta de lume normală încă îl am. Văd lume care zâmbeşte pe stradă şi ştiu că atâta timp cât ne păstrăm demnitatea de oameni, de prieteni, de fiinţe gânditoare, suntem în siguranţă. În schimb, când stau noaptea la calculator, citesc despre ce înseamnă consilierea filozofică şi deodată văd că o prietenă turcoaică pe care am cunoscut-o acum zece ani într-o tură fantastică de Couchsurfing prin Taksim, "marks herself safe during Istanbul bombings", îmi pierd suflul pentru câteva secunde. Mă uit imediat pe internet să văd ce s-a întâmplat, îi scriu lui Elif şi văd că la cel mai mare aeroport din Istanbul au fost împuşcaţi 40 de oameni. Încep să tremur. La propriu. Sâmbătă avem zborul către New Delhi, cu escală în Ataturk Airport. Istanbul, Taksim, acolo unde am dansat până la cinci dimineaţa cu prietenii turci într-un club în care cânta Dance me to the end of love, după care am stat să improvizăm la pianul dintr-o cafenea până n-am mai putut, unde am i-am auzit prima oară de Baba Zula... Îmi dau lacrimile.

Într-o fracţiune de secundă îmi pierd acel simţ al normalităţii. Deodată această idee pare departe, ca şi cum un aspirator ar fi înghiţit tot ce înseamnă etică, valori morale, umanitate. Acum două săptămâni am avut un sentiment asemănător. Atunci postam cu inima strânsă Too much love will kill you a lui Freddie Mercury în memoria celor ucişi în atentatul dintr-un gay bar din Orlando. Doar că Orlando e departe. Nu mă afectează decât ca idee. Mă intrigă, mă revoltă, îmi pierd pentru câteva ore cheful de mă bucura de o nouă zi de luni. Dar când atentatul se întâmplă la doi paşi de mine şi ştiu că mă pun pe drumuri înspre acele locuri, nu-mi mai dau cu părerea. Pur şi simplu mi se face frig, frică, ca unui animal prins în capcană. Mă uit cu pupilele dilatate în gol. Nu-mi mai vine să postez chestii deştepte. Nu-mi mai vine să dau share-uri, nu-mi mai vine să dezbat despre statul islamic pe Facebook, în timp ce stau într-o cafenea. Nu. De data asta mi-e frig în toiul verii, îmi curge transpiraţie rece pe spate, la 30 de grade.

Acum şase ani de zile plecam într-o călătorie în jurul lumii, urmând să zbor mii de kilometri împreună cu Răzvan, fără să ne treacă prin cap că ar exista posibilitatea de a fi ucişi într-un aeroport sau într-un pub de oriunde în lume. Aşa că ne-am dus în Indonezia, în Peru, în Brazilia, în Laos, în Noua Zeelandă, fără nici o teamă. Singura problemă a fost chiar la plecarea din Europa, când am rămas blocaţi în Londra o săptămână întreagă din cauza erupţiei unui vulcan din Islanda. Ţin minte relaxarea din parcul de lângă Tate Gallery, în aşteptarea limpezirii cerului de cenuşă vulcanică, relaxarea de a fi în Londra o săptămână, de a mă întâlni cu prieteni de peste tot, fără nici o grijă legat de origini, naţii, orientări religioase sau politice. Lumea părea un loc sigur. Asta era înainte de Brexit (Cum naiba a dat naţiunea asta Pink Floyd şi Monty Python şi în acelaşi timp să voteze aşa cum au făcut-o?!) Bun, ştiu că nu era nici atunci lumea un loc sigur, aşa cum nu este niciodată. Doar că acum zece ani puteai să te plimbi prin Mali, Liban, Siria sau Egipt fără să existe vreun motiv real de panică. Ţin minte cum din Istanbul ne-am dus direct în Maroc, bucurându-ne de o viaţă fantastică în Istanbul şi Marakesh, locuind la turci şi marocani acasă, ca la orice prieten, de oriunde. Doar că de câţiva ani siguranţa asta se tot destramă. Şi tot mai brutal. Acum câţiva ani conflictele păreau destul de departe. Ce se întâmpla în Siria era departe şi nu mă afecta direct. De aici şi o stare de obişnuinţă legat ştiri despre extremişti şi atacuri teroriste. Deveneam imună la ele. A, încă o bombă. Păi na, aşa e. Ce să faci... Şi deci nu simţeam paranoia de acum pentru că era undeva într-un loc îndepărtat, aproape pe altă planetă. Ca şi cum aş fi primit veşti de pe o staţie orbitală, de la extratereştri. Da, legat de călătoria prin lume şi de nesiguranţă, şi în acel tur am trecut la mustaţă pe lângă tot felul de cataclisme, tornade, inundaţii, cutremure (eram în Indonezia pe o insulă când am aflat că s-ar putea să fim loviţi de un tsunami provocat de cutremurul din Japonia), dar nu ţin minte să fi avut vreun sentiment de teamă. Nu aşa cum simt acum, ca şi cum ceva mi-ar muşca din aortă şi mi-ar fura cu totul energia. Zombie state of mind.

Îmi revin puţin şi mă întreb oare cum am să mă simt acolo, în tranzit spre India, ştiind că în timpul săptămânii acolo a fost măcel? Cât despre momentul prezent, nu simt nici revoltă, nici ranchiună, vreau doar să înţeleg ce-i poate manipula în aşa hal pe aceşti oameni încât să ucidă şi să-şi dea propria viaţă pentru o cauză, oricare ar fi aceea. Ce noţiuni legate de existenţă pot avea aceste fiinţe umane? Dacă mai au vreuna.

Legat de sensul vieţii, dacă religia a eşuat în a ne oferi un sens, o direcţie, poate e momentul să renunţăm la ea şi să ne apucăm de altceva. Să ne întoarcem la Socrate, la Platon, la Aristotel, să gândim cu capul nostru. Dar oare mai este asta posibil? Mai avem şansa la discernământ în acest context mediatic, social, cultural, global? Mai este oare posibil să gândim ca acei oameni care aveau încă puterea de a reflecta? Sau vom dispărea pur şi simplu. Ca dinozaurii. Să fie acesta cursul normal al lucrurilor? Va trebui oare să dispărem de pe faţa planetei, tocmai pentru a o salva? Poate asta e normalitatea. Tu ce crezi? Ce mai înseamnă normal pentru tine? Răspunde repede. Timpul e scurt. Gata. Am plecat pentru a ajunge acolo unde trebuie. Şi pentru a mă întoarce. Salutări din New Delhi. Pace.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer