Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

O să mai dureze până când un alt român va mai zbura în spaţiul cosmic


Silvia Dumitrache, un interviu cu Dumitru Prunariu

01.07.2016
Observator Cultural, iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În primul weekend al Festivalului Internaţional de Film Transilvania 2016, a fost organizat un eveniment special dedicat singurului cosmonaut român, Dumitru Prunariu, la împlinirea a 35 de ani de la călătoria sa în spaţiul cosmic. Au fost proiectate un documentar, în regia lui David Reu (Opt zile în cosmos) - despre zborul efectuat în 1981, la bordul navei Soiuz-40, cu un echipaj format din românul Dumitru Prunariu şi rusul Leonid Popov, comandantul navei -, precum şi filmul artistic Operaţiunea Avalanşa, în regia lui Matt Johnson. Am stat de vorbă cu Dumitru Prunariu despre experienţa unică atât pentru sine, cât şi pentru România, de a zbura în spaţiu, despre marginalizarea de care a avut parte în timpul comunismului, despre absenţa realizării sale din cărţi de cosmonautică, precum şi despre viitorul cercetărilor în domeniu.

Silvia Dumitrache: La început de TIFF 2016, a fost organizat un eveniment în onoarea dvs., în cadrul căruia, pe lângă documentarul realizat de David Reu, a fost proiectat şi un film artistic, Operaţiunea Avalanşa, despre patru agenţi CIA trimişi sub acoperire la NASA. Dumneavoastră, printre unul dintre puţinii oameni care au avut ocazia de a face parte dintr-un program spaţial, cât de realiste vi se par astfel de filme?
Dumitru Prunariu: Se speculează foarte mult pe baza unor programe spaţiale majore, care au schimbat faţa lumii la un moment dat. Eu văd puţin altfel programele spaţiale, prin prisma cuiva care a fost în interiorul lor, şi nu din poziţia unui spectator care este încântat de tot felul de teorii ale conspiraţiei. Discutând cu mai mulţi oameni care l-au văzut până la capăt, am observat că unii au fost fascinaţi de modul în care s-a pus problema, căci întotdeauna spionajul în domeniul cosmic, mai ales în timpul Războiului Rece, a constituit un punct de atracţie. Evident, într-un fel îl văd specialiştii, într-altul cei din exterior. Pentru marea majoritate a celor din urmă care ştiu despre spionaj ceea ce le prezintă filmele şi nu cunosc realitatea lucrurilor din interior, filmul a fost interesant. Iar legat de documentar... a fost emoţionant, aşa este de fiecare dată când mă văd în spaţiul cosmic, pentru că îmi aduc aminte că am trăit acele momente, acele emoţii, acele întâlniri "de gradul omenesc" şi mă bucur că sunt prezentate în faţa unui public nou.

S.D.: Credeţi că un astfel de documentar poate contribui la o mai bună cunoaştere a cercetărilor legate de spaţiul cosmic, mai exact a prezenţei României în astfel de programe?
D.P.: Sunt deja generaţii de tineri care nu au prins momentul lansării mele în spaţiul cosmic, nu au trăit acele evenimente aşa cum le-au trăit cei de vârsta mea sau cei care erau atunci în şcoală. Pentru cei tineri, acestea sunt noutăţi. Află despre lucruri care s-au petrecut şi despre care, eventual, au auzit câte ceva la şcoală - nu peste tot însă se vorbeşte despre realizările spaţiale ale României. Din păcate, am văzut o serie întreagă de cărţi de cosmonautică traduse din alte limbi, în care sunt pomeniţi cosmonauţi din alte ţări, chiar din Polonia, Ungaria etc., dar nu se scrie nimic despre zborul cosmic la care a luat parte şi România. Am întrebat editurile de ce şi au spus că aşa au cumpărat drepturile de traducere: "Nu scria nimic în ele despre asta şi noi le-am luat ca atare". Am rămas şocat şi de stupiditatea răspunsului şi de lipsa de implicare în a prezenta, măcar în română, o realitate care există.

S.D.: Cum eraţi privit în perioada comunistă, când cultul personalităţii conducătorului suprem domina viaţa de zi cu zi? Spuneaţi, într-un alt interviu, în urmă cu câţiva ani, că Nadia Comăneci a fost promovată mult mai intens decât imaginea dvs.
D.P.: Nadia Comăneci era considerată un produs pur românesc, care, într-o ţară capitalistă, a dovedit că o ţară socialistă poate să obţină rezultate maxime. Această situaţie nu s-a transpus printr-o declaraţie politică, ci a fost îmbrăcată foarte subtil, Nadia devenind eroină naţională - pe meritul ei, indiscutabil, dar contextul a făcut ca ea să fie promovată mult mai mult decât am fost promovat eu. Eu am fost un produs naţional, al şcolii româneşti, dar m-am pregătit pentru un zbor cosmic în străinătate, am zburat cu mijloace străine. Am realizat experimente româneşti pentru noi, dar şi pentru comunitatea internaţională. În plus, toate aceste realizări au fost într-o altă ţară socialistă, nu am avut ce să dovedim acelei ţări. Deşi am simţit de multe ori, când mă deplasam în diferite judeţe şi instituţii, că oamenii aveau efectiv nevoie de un alt erou decât Ceauşescu, erau sătui de imaginea lui, de discursurile lui, care erau prezentate în fiecare seară la televiziune. Voiau şi altceva, poate tocmai de aceea secţia propagandă a Comitetului Central al PCR, simţind că prezenţa mea ar putea să distragă atenţia populaţiei de la singurul erou naţional, a interzis apariţia mea la televiziune şi în presa centrală. Am apărut însă în reviste de specialitate, de popularizare.

S.D.: Ce s-a schimbat după căderea comunismului în felul în care vă percepe publicul?
D.P.: La nivelul publicului, consider că imaginea mea a rămas aceeaşi. Acum problema e că sunt deja generaţii întregi de tineri care n-au auzit de mine, decât dacă au prins întâmplător o emisiune la televizor sau dacă au citit prin vreun ziar. Tocmai de aceea consider că această aniversare de 35 de ani de la zborul meu cosmic, organizată împreună cu Discovery Channel, cu Ştiinţă şi Tehnică, Agenţia Spaţială Română, într-o coordonare largă la nivel naţional - Discovery are un proiect pe un an întreg în care ne deplasăm în diferite localităţi, facem promovarea ştiinţei, tehnologiei prin mine, care sunt, consider eu, un vector pozitiv în acest domeniu - ajută la a aduce în faţa tinerilor nişte realizări pe care le-am avut, pe care le merităm şi pe care le putem promova în continuare.

S.D.: Şi această promovare se poate face inclusiv aici, la TIFF 2016, prin intermediul filmului?
D.P.: Da, inclusiv aici. Am fost plăcut surprins să văd o sală plină - nu ştiu dacă rămăseseră cinci, şase locuri goale - de oameni care plătiseră să vadă filmul. Cred că impactul acestei promovări - poate puţin agresivă în această perioadă de aniversare - este pozitiv şi necesar.

S.D.: În aceşti 35 de ani de la realizarea zborului în spaţiul cosmic, cum apreciaţi dezvoltarea cercetărilor în acest domeniu? Există un interes mai scăzut?
D.P.: Este doar o impresie, pentru că, în general, populaţia este impresionată de zborurile cosmice pilotate. Din totalul activităţilor cosmice, acestea reprezintă maximum 7-10 la sută. Se petrec multe alte lucruri, au loc multe alte descoperiri importante pentru omenire, dar în masa mare de informaţii care există acum, în media explozivă, cu informaţii de calitate îndoielnică, dar care prind foarte bine la un public neavizat, detaliile despre spaţiul cosmic se pierd. În domeniul cosmonauticii pilotate, foarte multe lucruri nu s-au întâmplat la modul senzaţional, pentru că, după ce oamenii au ajuns pe Lună, toţi s-ar aştepta fie să se întoarcă, fie să ajungă pe Marte. Se va produce şi acest lucru, dar nu în viitorul foarte apropiat. De atunci s-a zburat foarte mult la bordul staţiilor spaţiale şi deja de peste 16 ani se zboară la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale, o construcţie-gigant, realizată de numeroase naţiuni.

S.D.: Există o bună colaborare internaţională în ceea ce priveşte investiţiile în domeniul cosmic? De pildă, SUA şi Rusia lasă deoparte vechile diferenţe?
D.P.: Staţia Spaţială Internaţională este cea mai mare investiţie internaţională până în prezent. În acest domeniu, cooperarea este deosebită între toate ţările lumii, inclusiv între americani şi ruşi, care, în timpul Războiului Rece, erau cei mai mari competitori. Şi asta pentru că există interes comun. Dar, în momentul de faţă, există un mare deficit în mijloace de lansat oameni în spaţiul cosmic. Dacă naveta spaţială a zburat până în 2011, după care şi-a încheiat activitatea, a ieşit din garanţie, americanii mergând acum pe alte tipuri de nave care pot să îi ducă mai departe nu numai spre Staţia Internaţională, ci şi spre Lună, spre Marte, nave care sunt în fază de construcţie, singurii care lansează echipaje internaţionale au rămas ruşii. Şi la ruşi se stă la coadă, atât Europa, cât şi Statele Unite şi Asia stau la coadă pentru a zbura în spaţiul cosmic. În momentul de faţă, Europei îi vine rândul aproximativ de două ori pe an să îşi trimită cosmonauţi în spaţiu, ceea ce este foarte puţin în raport cu necesităţile de cercetare şi dezvoltare a unor activităţi în spaţiul cosmic.

S.D.: Ce şanse există să mai fie trimis un român în spaţiul cosmic?
D.P.: În acest context, România are o singură şansă realistă de a ajunge în cosmos. Ca în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene, din care facem deja parte ca membru cu drepturi depline, să se organizeze o nouă selecţie pentru zboruri cosmice. O selecţie care să includă şi un român, care, după mai mulţi ani de pregătire, să ajungă să fie programat să zboare într-un context european în spaţiul cosmic. Deci o să mai dureze până când un alt român va mai zbura în spaţiul cosmic.

S.D.: Ce părere aveţi despre teoriile conspiraţioniste conform cărora, de fapt, nu s-a ajuns pe Lună?
D.P.: Cel mai direct răspuns e că în perioada aceea a Războiului Rece, cei care ar fi strigat imediat şi ar fi dat semnalul de alarmă ar fi fost ruşii. Dar ruşii au recunoscut imediat realizarea americanilor. Deci toate sunt doar teorii ale conspiraţiei.

S.D.: Cum vedeţi viitorul călătoriei în spaţiul cosmic?
D.P.: Realizările cosmice nu se fac de pe o zi pe alta, ci în zeci de ani. Un program spaţial care necesită o investiţie de miliarde de euro se poate realiza în cincisprezece, poate chiar 20 de ani. Naveta Spaţială Americană a ieşit din fucţiune în 2011. Cu zece ani înainte, americanii demaraseră un program, Constellation, pentru a suplini naveta cu alte nave cosmice. Între timp, s-a schimbat conducerea, s-au schimbat orientările, programul a fost sacrificat în interesul promovării unor realizări private, ceea ce consider că este un fapt pozitiv, pentru că privaţii pot să obţină rezultate mai rapide, mai bune, cu investiţii optimizate, faţă de NASA, care este instituţie birocratică, imensă, dar nici până în prezent nu au alte mijloace să trimită oameni în spaţiul cosmic. Programul pentru primul om pe Marte a fost deja demarat de americani, dar înainte de 2035 nu văd să se concretizeze. Este fascinant să descoperim, cu noi telescoape plasate în spaţiul cosmic, planete asemănătoare cu a noastră în alte sisteme stelare din galaxia noastră. Desigur, ne punem problema că nu suntem singurele fiinţe în univers. Ar fi absurd să credem asta, dar distanţele între planete asemănătoare cu Pământul sunt enorme. Deocamdată, cu mijloacele tehnologice pe care le avem, explorând spaţiul cosmic de nu mai mult de 60 de ani cu echipamente, am ajuns la concluzia că mai avem foarte mult de realizat. Privesc cu ochi buni faptul că privaţii se implică tot mai mult în domeniul spaţial. Nu numai pentru că au deja sisteme aflate încă în fază de perfecţionare de a trimite turişti în spaţiul cosmic, dar şi deoarece construiesc infrastructuri serioase în spaţiul cosmic, au rachete purtătoare, cum este firma SpaceX care trimite cu propriile rachete module automate la bordul Staţiei Internaţionale, cum este firma Boeing, care construieşte viitorul vehicul pentru transportul de echipaje, în principal americane, la bordul Staţiei Cosmice Internaţionale. Sau cum este chiar NASA, care utilizează inputul privaţilor pentru a construi un vehicul interplanetar cu care să ajungă pe planeta Marte. Alte firme sunt dispuse să plaseze structuri gonflabile în spaţiul cosmic, un hotel cosmic unde să ajungă turişti şi care să nu perturbe funcţionarea Staţiei Cosmice Internaţionale ca instituţie în primul rând ştiinţifică de cercetare. Din când în când, mai sunt trimişi şi turişti, dar atribuţiile lor sunt extrem de limitate şi restricţionate.

S.D.: Ce v-a fost cel mai greu când vă pregăteaţi pentru zborul cosmic şi cum vi s-a schimbat viaţa după această experienţă?
D.P.: Cea mai grea a fost... pregătirea, nu zborul în sine. Zborul a fost împlinirea a ceea ce învăţasem în timpul pregătirii în situaţii diferite, speciale, introducându-se în antrenamentul nostru foarte multe situaţii speciale, de avarie, care ar fi putut să pericliteze zborul real şi pe care am învăţat să le gestionăm. Zborul a fost mult mai liniştit din acest punct de vedere, numai că a apărut imponderabilitatea de lungă durată care produce modificări în organism. La început, apare un disconfort destul de mare, cu care te obişnuieşti. Mai mult decât atât, foarte mulţi cosmonauţi s-ar reîntoarce în spaţiul cosmic pentru a mai simţi o dată imponderabilitatea de lungă durată şi, în acelaşi timp, pentru a-şi privi planeta de la înălţimi cosmice. Viaţa mea s-a schimbat radical după zborul cosmic, am devenit o persoană publică, aparţinând unui grup foarte restrâns de locuitori ai acestei planete, de 547, care au ajuns în cosmos. În toamna aceasta va ajunge al 548-lea. Eu, la vremea mea, am fost al 103-lea din lume. Avem o asociaţie a exploratorilor spaţiului cosmic din care fac parte cei care au zburat în cosmos, ne întâlnim anual în cadrul unor congrese planetare, dezbatem probleme profesionale, dar promovăm şi educaţia tinerei generaţii în domeniul abordării ştiinţelor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


0 comentarii

Spacer Spacer