Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Profil de tânăr regizor


Adrian Ţion, un interviu cu Teofil Paşca

30.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Teofil Paşca e clujean şi tocmai a terminat Facultatea de Teatru şi Televiziune Cluj, secţia regie. Îi plac foarte mult pisicile, muzica tehno, serile de vară şi plimbările cu maşina prin oraş împreună cu pretenii. Încearcă să înţeleagă cât mai multe cu putinţă şi nu îi plac oamenii care se iau prea în serios. Vara acesta îşi doreşte să poată să stea o săptămână la bunici.


Adrian Ţion: Cu ce vise te-ai înscris la Facultatea de Teatru şi Televiziune, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj şi în ce măsură acestea au devenit realitate în timpul anilor de studiu?
Teofil Paşca: Visele au fost în primul an de liceu, deşi îmi este neclar dacă atunci, în perioada aceea, erau visele mele sau doar frânturi din cărţi, interviuri sau poveşti ale oamenilor de teatru pe care le asimilam inconştient ca vise proprii. La admiterea în facultate ştiam clar ce e teatrul, nu aveam îndoieli, ştiam atât de clar încât... în ultimul an am abandonat. Pentru mine, facultatea a fost o perioadă dificilă, chiar neplăcută. Descoperisem sistemul perfect. Porneşti cu un idealism feroce, renunţi fără regret la o bibliografie prăfuită şi plină de exprimări ciudate, încerci cu orice ocazie să-ţi etalezi ignoranţa: la cursuri, în pauza de ţigară, la repetiţii şi mai ales în birturi. Transpiri un pic să iei un examen. Răstigneşti pe oricine pe unde apuci şi bineînţeles eşti sedus de frumuseţea colegelor. Următorul an te implici în absolut orice afacere dubioasă, care, dacă e şi la limita legalului, e perfect. Anul terminal începe cu o apatie totală. Faţa trădează oboseala mistică a exegetului, mişcările bine studiate şi de efect impresionează până şi pe cel mai reticent boboc. Să nu uităm de aşteptările părinţilor care încă mai speră într-o minune a unui job plătit. Toate acestea îţi dau o perspectivă de viitor foarte clară: barman sau IT-ist. Sau continui la master şi speri ca de data aceasta să iasă ceva. În cazul meu am ales IT. Salariu şi program fix, bonuri de masă, asigurare de sănătate, scaune ergonomice, mediu de lucru dinamic, bonusuri atractive, birou propriu. Cred că ai nevoie de o anumită experienţă, maturitate sau vârstă pentru a face regie.

A.Ţ.: Care au fost profesorii cu cel mai puternic impact asupra formaţiei tale profesionale?
T.P.: Nu o să pot să uit primul examen de anul I, dramatizarea din semestrul II: Culoarea curcubeului '77. O masă, două scaune, un maior de securitate, o lampă, un scriitor disident, un demisol umed al Facultăţii de Litere şi un subiect prost înţeles. Încercam să prezint un adevăr universal valabil, documentaţia era solidă: Memorialul Durerii, Vladimir Tismăneanu, După-amiaza unui torţionar, Virgil Ierunca, Ion Mihai Pacepa, Monica Lovinescu, Alexandr Soljeniţîn, sau cel puţin aşa credeam. Cum rămâne însă cu stenogramele, documentele oficiale şi cele neoficiale, cu dosarele din arhivă, interceptările, notele şi interviurile cu persoanele în cauză? Eram atras de cruzime, aveam 19 ani, noţiunea de bine şi rău erau clar definite: binele de partea celor care suferă, răul de partea celor care bat. Într-o scenă voiam chiar să folosesc sânge adevărat de la abator, pentru a exprima mai bine suferinţa şi gravitatea situaţiei. Nu am fost întrerupt, examenul a decurs conform planului: actorii prezentau cu acurateţe natura umană, spectatorii tremurau pe scaune sub valuri de catharsis, iar eu... eram mulţumit. Cineva, era doamna Mona Chirilă, profesoara mea, s-a ridicat şi m-a întrebat: "Doar atât?". Nu prea am înţeles atunci întrebarea, din contră eram chiar furios, prezentam pe scenă "viaţa spiritului omenesc", iar răspunsul pe care îl primeam de la profesorul meu era unul... deplasat. Cum vine asta? Au urmat discuţiile de după examen, după care anul II de facultate, dispariţia doamnei Mona, anul III, renunţarea la facultate, apoi reluarea studiilor. Proaspăt reînmatriculat trebuia să promovez alte examene, prinsesem drag de această dramatizare, era încă acolo plină de vitalitate, trebuia doar să caut actorii. Pentru a mă asigura că totul merge bine am povestit întregul examen şi apoi micile modificări pe care doream să le introduc unui prieten IT-ist. De data acesta chiar eram hotărât să folosesc sângele. L-am întrebat la final ce părere are. Cred că puteţi ghici răspunsul. Încerc tot mai mult să îmi amintesc de întrebările doamnei Mona Chirilă. Vă mulţumesc pentru întrebare.

A.Ţ.: Care sunt modelele din lumea teatrului care te-au determinat să îmbrăţişezi această disciplină şi continuă să te influenţeze în ceea ce faci în prezent?
T.P.: Primul model care îmi vine în minte sunt chiar eu. Cred că modelele la care vă referiţi sunt acolo, pentru că undeva, la un moment dat, după multă muncă, au ajuns la o concluzie decentă: "Ai încredere în tine". Exagerez, bineînţeles că sunt influenţat de modele, dar doar atâta timp cât mă ajută practic în ceea ce fac, în rest îi înjur şi merg mai departe.

A.Ţ.: Spectacolul teatral trebuie să trezească în public întrebări, sentimente, reacţii. Preferi teatrul descriptiv sau teatrul dezbatere? Care ar fi raportul dintre cele două variante de abordare ale textului dramatic?
T.P.: Emoţii, avem nevoie de ele. Cu cât mai multe cu atât mai bine. Teatru descriptiv sau teatru dezbatere? Cred că sunt etichetări cu ajutorul cărora regizorul se eschivează atunci când nu găseşte răspunsul la întrebările pe care singur şi le ridică. Prefer în schimb povestea care îmi este prezentată pe scenă. Dacă aceasta reuşeşte să-mi transmită emoţii pe care pot să le identific uşor, fără sforţări de înţelegere din partea mea, atunci teatru poate fi sau descriptiv, sau dezbatere, sau imagine, sau cum doreşte autorul spectacolului să-l eticheteze.

A.Ţ.: Ce crezi despre statutul regizorului dictator şi efectele impunerii agresive a viziunii proprii în tratarea unui scenariu? Trebuie regizorul să aparţină categoriei de personalităţi accentuate sau poate fi un moderator şi modelator de talente în munca susţinută cu actorii?
T.P.: Cred în responsabilitatea pe care un regizor trebuie să şi-o asume atunci când începe un spectacol. Responsabilitate ce pe parcursul creaţiei devine o povară, pe care încercă să o îndepărteze prin orice mijloace posibile, iar aici apar din nou etichetele salvatoare. "Regizorul trebuie să fie..." "Datoria lui e de a..." "Prin creaţia lui, el...". Sunt justificări cu ajutorul cărora îşi deviază singur atenţia de la întrebări mult mai importante. De exemplu: Cine sunt eu şi ce fac ca să primesc suma asta de bani (publici sau nu) de la teatrul acesta? Cred că e mult mai legitim să priveşti statutul regizorului din acesta perspectivă. Nu ştiu dacă un regizor trebuie să aibă o viziune agresivă sau una blândă atunci când tratează un text. El exprimă ceva în care crede. Important e să îşi asume până la capăt alegerea. Nu cred în alegere de dragul alegerii. E interesant de observat cât de accentuată este personalitatea unui regizor în momentul în care cele mai spectaculoase viziuni regizorale pot veni de la un maşinist, recuziter, portar, luminist, regizorul tehnic, scenograf sau actori. La ultima parte a întrebării pot să răspund doar cu afirmaţia că regizorul trebuie "să se priceapă la oameni".

A.Ţ.: Ce spectacole ai vrea să realizezi în viitorul îndepărtat?
T.P.: Mă gândesc la un viitor mai apropiat, vreau să-mi fac teatru, caut actori. Cine e interesat mă poate găsi pe facebook: Paşca Teo.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer