Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Norman Manea - condeiul acid şi proteina trezitoare


Magda Cârneci

06.06.2016
Observator Cultural, mai 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru mine, Norman Manea nu e doar un mare scriitor, el e în primul rând un prieten, un mare prieten. Oriunde s-ar întâmpla să-l cunoşti sau să-l întâlneşti, pe o stradă din New York, din Bucureşti sau Paris, căldura lui spontană, directă te surprinde şi te încântă. Nu eşti obişnuit cu aşa ceva la cei mai mulţi oameni, fie ei şi spirite luminate, ceea ce la început, în faţa lui, aproape că te intimidează. Dar afabilitatea lui atât de firească nu-ţi dă răgaz să te retragi în cochilie, să fii reţinut ca de obicei, ci te învăluie imediat în seducţia ei primitoare. Uman, atât de uman, întâlneşti la el o eleganţă rară a relaţiei interumane. Norman are o vocaţie, un talent al prieteniei, care i-a adus cohorte de amici, celebri sau mai puţin celebri, nu doar în România, ci şi în Europa şi în America, pe oriunde l-a dus viaţa lui ieşită din comun. Dar mai mult decât atât, Norman are un dar al cuceririi imediate a celuilalt, oricine ar fi el, atunci când naturaleţea care-i vine, cred eu, din bunătate, compasiune şi umor, trezeşte în celălalt, oricine ar fi el sau ea, o reacţie la rândul ei reflexă de naturaleţe, de deschidere, de îmbunare.
 
Şi totuşi, omul acesta atât de fermecător conţine şi manifestă unul dintre spiritele cele mai lucide, mai reactive şi mai blând bătăioase din câte am cunoscut sau citit, e "un gentleman care nu se dă în lături de la o bătălie intelectuală", cum bine scrie Philip Roth. Recitind eseurile şi textele sale literare de dinainte şi de după 1989, nu pot să nu constat cât rămân ele de actuale, de provocatoare, de adevărate, cât sunt ele de vii în a surprinde adevăruri despre lumea românească şi est europeană, despre exil şi evreitate, despre realitatea periculos de complexă de azi, care rămân în continuare acut, dureros de adevărate.
 
Faţă de sfârşitul anilor \'80 comunişti şi cei 26 de ani de libertate postcomunistă care au urmat şi despre care Norman Manea a scris atât de pătrunzător în celebre eseuri şi romane, oare s-a schimbat ceva esenţial în modul în care percepem socialul şi reacţionăm la politic, în calitate de scriitori, în România? Oare ne-am eliberat cu totul de traumele şi deformările individuale, dar şi de deviaţiile, aberaţiile colective impuse de presiunea totalitară, de terorismul ei insidios? Ni se pare politicul mai puţin maculat? Apolitismul s-a transformat oare într-o mai mare angajare în civismul urgent, imediat? Sunt scriitorii români mai puţin "bizantini", mai puţin maleabili şi supuşi servilismelor economico-profesionale de tot felul, au renunţat ei la compromisuri şi complicităţi locale, au devenit ei mai sensibili la cauze nobile, generale şi nu neapărat din ograda proprie sau din stricta vecinătate? Sunt ei mai reactivi la nedreptate şi mai dispuşi la nesupunere decât înainte?
 
Din perspectiva mea personală, dar şi din cea a PEN Clubului Român, de care mă ocup de câţiva ani în calitate de preşedintă, după câteva nume literare importante ca Ana Blandiana sau Gabriela Adameşteanu, care l au condus în anii 1990 şi 2000, impresia mea e mai degrabă rezervată, chiar sceptică. Există încă multă inerţie socială şi pasivitate politică, există încă multă închidere în oazele creative individuale şi un fel de autism civic la scriitorii români, fie ei maturi sau tineri. Retragerea, neimplicarea, aşteptarea prudentă sau delăsarea, amânarea, semianonimatul fac parte în continuare din armura cotidiană a oamenilor de litere români. Deşi se scrie mult şi se scrie bine în România, lipseşte în continuare din mediul nostru cultural o adevărată pasiune pentru cauze umane profunde, chiar universale, şi pentru ţeluri umanitare mai ample, eventual europene, eventual globale. Încă nu ne interesează cu adevărat soarta scriitorilor ameninţaţi, închişi sau executaţi în alte părţi ale lumii, soarta valurilor de refugiaţilor care au luat cu asalt disperat Europa, nu ne interesează destinul nesigur al Uniunii Europene, soarta posibilă sau probabilă pe termen lung a planetei, acestea nu sunt subiecte de dezbatere urgentă, ardentă pentru scriitorii români. Restul mare al lumii încă nu ne priveşte, deşi tocmai contextul internaţional este cel care ne determină, din ce în ce mai mult şi mai constrângător, existenţele. Dar noi avem întotdeauna alte urgenţe, locale, nombriliste, mărunte.
 
Desigur, nu a fost uşor să-ţi păstrezi integritatea ca scriitor în timpul comunismului, dar nu e uşor nici în timpul acestui capitalism hiperdinamic să-ţi respecţi libertatea de creaţie şi, în acelaşi timp, să-ţi păstrezi fermitatea civică şi integritatea morală în faţa diverselor capcane şi tentaţii ale vieţii publice actuale.
 
Din acest punct de vedere, cred că lectura scrierilor lui Norman Manea rămâne în continuare bine venită, necesară, urgentă. El face parte dintr-o specie rară de scriitori, al căror mare talent nu le exclude, ci le potenţează luciditatea, al căror har literar nu le înlocuieşte, ci le intensifică responsabilitatea, al căror succes internaţional nu e o scuză pentru detaşare şi retragere.
 
Avem, de aceea, nevoie în continuare de exemplul uman şi scriitoricesc al lui Norman Manea, ca să ne amintim, şi să ne reamintim continuu, că se poate să realizezi şi una, şi alta, ca scriitor bun şi cetăţean angajat, se poate să fii nu doar un intelectual împlinit, ci şi un om complet în cetate. Dragă Norman, la cei 80 de ani, îţi doresc să rămâi pentru noi "condeiul acid", dar şi "proteina trezitoare" care-ţi constituie marca inconfundabilă!
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer