Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Diplome 2016


Augustin Ioan

12.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am avut în 2016 privilegiul de a fi fost invitat în sesiunea de diplome a facultăţilor de arhitectură de la Timişoara (aici, pentru a patra oară) şi Iaşi (prima dată, de către noua conducere a şcolii). La Bucureşti sunt doar preşedinte de comisie de dizertaţie. Nu ajung (decât prin studenţii, foarte puţini şi, de regulă, selectaţi de la facultatea de arhitectură de interior, pe care îi îndrum şi la proiectul de arhitectură) să văd cum se finalizează îndrumarea de parcurs. Procesul de proiectare, laolaltă cu cel de îndrumare, este esenţial şi este ceea ce viitorul arhitect învaţă să facă. De comentat, însă, pot comenta doar rezultatele, planşele cu care se finalizează demersul, ceea ce nu este neapărat lămuritor. Prin urmare, admit, în cele de mai jos, că nu pot în întregime judeca o carte după copertă: nu pot, aşadar, fi în întregimea posesiunii datelor necesare şi suficiente pentru a face o comparaţie lămuritoare.

La Timişoara, poposesc de regulă la modulul (unit-ul, îi zic colegii de acolo) de conservare şi adaptive reuse, cum sună termenul nou consacrat, ca să nu îl mai aud pe cel, greşit gramatical, de reconversie. Aici mi se pare că bogăţia patrimonială a zonei Banatului (dar şi a Transilvaniei şi Olteniei, uneori) obligă pe colegii cadre didactice, şi, prin ei, pe studenţi să acorde un tip special de atenţie păstrării şi aducerii la zi a ceea ce ne-a mai rămas în picioare din trecut. Unele proiecte sunt foarte pasional tratate. Unele sunt personale chiar şi privesc posesiuni ale familiei studenţilor. Unele sunt teme recurente, precum castelul de la Banloc, iar recurenţa înseamnă şi faptul că restaurarea nu a început în realitate, din nefericire. Alte teme privesc patrimoniul vernacular şi văd mulţi entuziaşti ai temei tradiţiei, dar fără o înţelegere conceptuală adecvată, ci mai degrabă mânată în luptă de un soi de dor identitar, care transformă tradiţia într-o reprezentare deformată a câtorva dintre ipostazele edificate ale acesteia.

Dar e de preferat absenţei discuţiei: la Iaşi nu am avut deloc asemenea proiecte. Dimpotrivă: acolo am observat un proces de deschidere către zări europene unde studenţii au poposit, scurt, cu burse Erasmus. Entuziasmul descoperirii alterităţii a transformat simpla luare de contact cu alte oraşe în teme de diplomă. Nu sunt a priori împotriva acestora, măcar ca exerciţiu de şcoală. Dar cred că proiectul de berărie pe proprietatea familiei, pe care o studentă timişoreană l-a dezvoltat împreună cu managementul asigurat de fratele ei va fi totdeauna superior, măcar prin aproprierea amplasamentului şi prin implicarea personală, unui centru cultural în cutare metropolă vestică, abia desţelenită vizual în trei luni de practică acolo de către autorul său.

La Iaşi am simţit şi altceva: o bună îndreptare a unora dintre tinerii colegi către echiparea edilitară a urbelor Moldovei, mult prea în urmă lăsate de dezvoltarea inegală şi oarbă a ţării, în ultimul sfert de secol. Dar această disperare basculează prea des în proiecte nerealist de mari, sau de adecvate locului, ca să nu mai vorbesc de schimbarea de paradigmă a artelor însele, care lasă în urmă gândirea arhitecturală care să le acomodeze. Aşa încât această gândire arhitecturală nu poate să justifice nici un proces coerent de morfogeneză, nici o relaţie realistă cu amplasamentul pe care prea adeseori îl subjugă.

Cred că prediplomele - care înseamnă întâlnirea cu un juriu la jumătatea timpului de lucru de un an - ar trebui să fie, de fapt, studii de (pre)fezabilitate, în care să înveţe viitorii colegi cum se face un plan de afaceri, dacă şi cum se poate finanţa un mega-centru cultural la Bârlad şi, presupunând prin absurd că da, se poate, în câte feluri se poate rezolva urbanistic şi arhitectural o asemenea comandă. Cât despre evaluare post-ocupaţională (POE, în engleză), nimeni nu o discută, fie şi la modul virtual: cum se comportă asemenea propuneri în timp, dacă ar fi construite? Cum se comportă proiecte similare, dacă vor mai fi fost făcute şi, dacă nu, de ce nu s-au făcut? Ce cuvânt de spus are comunitatea? Ce consecinţe are urbanismul participativ? Dar tipuri alternative de proiectare, precum cele bottom-up? Cum dialoghează arhitectul cu comanditarii şi cu grupurile sociale implicate, sau afectate? Toate aceste întrebări nu sunt deloc puse, necum răspunse în proiecte. Or, ar fi timpul ca şcolile româneşti de arhitectură, toate, să îşi aducă la zi şi discuţia critică asupra rolului profesiunii în ţară şi în UE măcar: ce fel de specialişti pregătim, pentru ce realitatea socială şi economică, pentru ce fel de proiecte de urbanitate? Câtă realitate şi câtă visare cu ochii deschişi trebuie să conţină diplomele? Unde ni sunt conceptorii, cei cu gândire proiectivă, vizionară, dar şi cu sentimentul apartenenţei la comunităţi aflate încă in chinurile (pre)facerii?...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer