Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XLI)


Dan Recheşan

18.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
46.

Evlyia Celebi şi servul său mergeau de ceasuri întregi prin pustiu fără să întîlnească ţepenie de om şi, pe drept cuvînt, locul acela părea un tărîm al morţii şi-al deznădejdii. Nici copac sau vreun desiş sub care să poposească la umbră nu se afla acolo, numai nisip încins, pietre ascuţite şi, ici-colo, cîte o tufă de mărăcini piperniciţi şi uscaţi de vipie. Apa din burdufuri li se terminase, tălpile le sîngerau, gîtlejurile li se uscaseră de sete dar nu se opreau căci, de s-ar fi oprit, viaţa li s-ar fi sfîrşit, acolo, în pustietate. Desaga în care se găsea cartea fermecată a viselor atîrna tot mai greu, ca şi cum tîlcul ei ascuns l-ar fi împovărat pe Călător. Spre seară, tînărul frînc scoase un chiot şi îi arătă în zare o colină mare din lut roşietic înconjurată de bordeie din piatră. Era satul Al-Birah, pomenit în toate cărţile sfinte, căruia primii creştini veniţi pe meleagurile acelea îi ziceau Birra. Se îndreptară sfîrşiţi de puteri într-acolo şi se pomeniră năpădiţi de o ploaie de funigei şi musculiţe aurii care le acoperiră ochii şi răsuflarea. Cînd izbutiră să scape de miriadele de muşte auziră o voce plăcută vorbindu-le:
"Intraţi călătorilor, intraţi în casa mea şi odihniţi-vă!"

În pragul unei case ridicate din bolovani de calcar văzură un bărbat încă în putere cu barba înspicată care îi privea curios. Celebi îi dădu bineţe şi-l întrebă dacă nu le poate da ceva de băut şi de mîncat.
"Veniţi, pesemne, de departe de vi s-au isprăvit apa şi merindele!?" îi iscodi bărbatul.

"De dincolo de Iordan!" răspunse Nicolas cu jumătate de glas.

Trecură de prag şi intrară în casă unde dădură de o iesle, cîteva oi, capre şi un asin. În loc să urce spre catul de sus, coborîră un şir întortocheat de trepte din piatră pînă se pomeniră într-o încăpere cu tavanul boltit, dar largă şi răcoroasă.
"Noi aşa trăim, din vremea stră-stră-străbunului meu", spuse bărbatul acela, pe numele său Samsun ben Pelaset, "sub pămînt, din pricina arşiţei!"

Le puse dinainte o lipie uscată şi un blid cu năut fiert, iar Celebi îi dădu de înţeles pe scurt că le era mai degrabă sete decît foame.

Samsun ridică de pe gura unui puţ o piatră rotundă şi grea, pe care era cioplită cu iscusinţă silueta unei femei cu douăsprezece ţîţe. Coborî un burduf din piele de capră în adîncul fîntînii şi zise mijindu-şi cu şiretenie ochii:
"Să ştiţi că pîinea ce v-am dat-o este pe nimic, din omenie, dar apa vă costă zece dirhami ulciorul!"

Nu se mirară, fiecare ins în locurile acelea îşi drămuia cum vroia nevoile şi plătiră. După ce îşi astîmpărară setea, gazda îi pofti la odihnă pe o laviţă din lut, acoperită cu paie curate, dar cum noaptea era lungă începu să povestească pe îndelete.

POVESTEA FRUNZELOR COPACULUI TUYA

Am să vă spun o istorie pe jumătate ismaelită pe jumătate israelită, aşa cum am auzit-o şi eu de la alţii. Se zice că în vremurile de demult stăpînea în ţara Canaan un sultan bătrîn şi orb, pe numele său Moaber, care avea trei feciori. Într-o zi îi chemă pe toţi trei la el şi le spuse:
"Am aflat că-n ţara Misir (*Egipt) în grădina fetei padişahului peri ar creşte un copac tuya din ale cărui frunze pisate se face un leac pentru ochi. Aceluia dintre voi care îmi va aduce frunzele fermecate şi mă vindeca de orbire îi las tronul şi toate bogăţiile mele!"

Atunci, Malik, feciorul cel mare al sultanului, le spuse celorlalţi doi fraţi:
"Se cuvine ca eu, întîiul născut şi cel mai destoinic dintre fraţi, să plec primul la drum!"

Acestea fiind zis se pregăti îndată de călătorie. Luă cu el robi mulţi, bani din plin şi animale de povară multe, ca unul căruia nu-i pasă de cheltuială. Trecu o lună-două-trei şi, neprimind ei nicio veste de la Malik, al doilea frate Ibrahim îi spuse mezinului său, Yusuf:
"Pesemne că fratele nostru a rătăcit drumul sau s-a prăpădit. Se cuvine ca acum eu să plec la drum şi să caut frunzele copacului tuya!"

Plecă şi Ibrahim la drum cu toate cele de trebuinţă dar nici el n-ajunse înapoi. Atunci, Yusuf se înfăţişă sultanului şi-i spuse:
"Tată, fraţii mei nu s-au întors, îngăduie-mi şi mie să plec şi să caut copacul fermecat care creşte în grădina fetei padişahului peri!"

La început Moaber se codi, zicînd că era prea tînăr şi neînvăţat cu greutăţile, dar la urmă îi dădu binecuvîntarea să plece, căci altă nădejde de a-şi recăpăta văzul nu mai avea. Luă Yusuf un cal bun, o sabie ascuţită şi se porni la drum, fără slugi şi fără bani mulţi asupra sa, socotind că acela care vrea să-şi atingă ţelul trebuie să călătorească prin lume neştiut. După o lună de mers prin pustie ajunse în ţara Misir şi trase la cel mai mare caravanserai pe care-l găsi în cale. Iscodi el în stînga şi-n dreapta pînă cînd dădu de un derviş bătrîn care cerea milostenie trecătorilor cu vorbele acestea:
"Daţi un ban pentru un dreptcredincios sărac, căci Profetul vă va răsplăti însutit!"

Avînd sufletul curat şi inima miloasă Yusuf scoase de la brîu o pungă cu o sută de dirhami şi i-o dădu. Iar acel derviş îl întrebă:
"În numele lui Allah, cel atotputernicul, spune-mi ce pot să fac pentru liniştea ta?"
"Lămureşte-mă cum pot să ajung în grădina fetei împăratului peri!"
"Pentru ce pricină vrei să te duci în acel loc din care nimeni nu s-a întors viu şi nevătămat?"
"Am auzit că-n grădina aceea ar creşte un copac de tuya din ale cărui frunze pisate se face un leac şi fiind eu orb am venit să-l găsesc!"

Dervişul se miră foarte:
"Tinere, văd că ochii tăi sunt teferi, de ce spui că eşti orb!?"

Iar Yusuf îi răspunse:
"Într-adevăr ochii mei au lumină, leacul este pentru tatăl meu care este bătrîn şi neputincios, şi eu am rămas singura lui nădejde. Nu te-am minţit zicînd că sunt orb fiindcă, fără să mă călăuzească cineva, n-am cum să găsesc copacul cu frunze tămăduitoare!"

Atunci dervişul acela, care văzuse multe la viaţa sa, îl povăţui aşa:
"Ascultă-mă bine şi fă întocmai cum îţi spun căci altfel n-ai cum să izbuteşti şi-ai să baţi drumurile în van, vreme de trei ani. Încalecă un cal de nădejde, pune în desagi o lipie, o bucată de carne şi-o cutiuţă cu khol, apoi ieşi din oraş şi mergi cale de zece parasangi pînă ajungi în pustie. Acolo închide ochii, spune de şapte ori sura Al-Fatih şi învîrteşte de şapte ori în loc. Cînd vei deschide ochii, vei zări înaintea ta poarta grădinii. La poartă stă de strajă un div fioros înarmat cu o paloş. Aruncă-i pîinea şi treci repede pe lîngă el. După ce treci de poartă mergi drept înainte pe o alee din mărgean pînă ajungi la un chioşc din aur curat. Dinaintea chioşcului te va întîmpina un leu uriaş. Aruncă-i carnea şi fiara te va lăsa să treci. În chioşc doarme fiica padişahului peri, în puterea căreia se află toată grădina. Nu te lăsa tulburat de frumuseţea fetei, înnoadă-i cingătoarea cu un nod strîns pe care numai tu să ştii să-l desfaci, apoi fă-i un semn ca o aluniţă pe obraz pe care să n-o poată şterge nimeni. Şi fă toate astea fără ca ea să se trezească şi să prindă de veste. În grădină vei vedea mulţi copaci, dar cel pe care-l cauţi are frunzele argintii şi îşi înalţă crengile tot mai sus cînd vrei să le rupi. Rupe repede şapte frunze şi ieşi degrabă din grădină căci altminteri te paşte o mare primejdie."

Yusuf făcu întocmai cum îi spuse dervişul. Călări zece parasangi afară din oraş pînă cînd ajunse în pustie. Rosti de şapte ori rugăciunea şi se învîrti în loc, iar cînd deschise ochii se trezi dinaintea unei grădini nemaivăzute. Aruncă divului pîinea, iar divul îl lăsă să treacă. Străbătu aleea podită cu mărgean şi dădu de un chioşc din aur. Un leu uriaş sări asupra sa ca să-l sfîşie dar îi azvîrli bucata de carne şi intră în chioşc. Acolo găsi o fată neasemuit de frumoasă, obrazul ei strălucea ca roata soarelui iar toată făptura îi era atît de gingaşă încît ţi se tăia răsuflarea cînd o vedeai. Yusuf îi înnodă cingătoarea şi-i făcu pe obraz o aluniţă cu khol. Fata nu se trezi şi el pătrunse în grădină. Ajunse în dreptul copacului tuya şi dădu să îi rupă frunzele. Copacul îşi ridică crengile dar el sări şi izbuti să rupă şapte frunze. Le puse bine într-o cutiuţă şi ieşi repede din grădină, fără să privească peste umăr. Cînd se întoarse la caravanserai, vătaful caraulelor din oraş îl vesti:
"Se află aici doi tineri din Canaan care-s robi şi zic că te-ar cunoaşte!"

Yusuf chemă robii dinaintea lui şi, nu mică îi fu mirarea, cînd îşi văzu fraţii, pe Malik şi pe Ibrahim, amîndoi în lanţuri, tare zdrenţăroşi şi cu feţele supte de foame. Se bucură şi îi îmbrăţişă, iar ei îi spuseră:
"Vai nouă, că tare nesăbuiţi am fost. Ne-am cheltuit toţi banii, slugile ne-au părăsit, iar leacul pentru ochii tatălui nostru nu l-am găsit şi-am ajuns robi în Misir!"

Atunci el le povesti cum găsise grădina fiicei padişahului peri şi rupsese frunzele tămăduitoare din copacul fermecat. Îl chemă apoi pe maimarele străjilor şi îi spuse:
"Scoate lanţurile acestor oameni căci ei sunt fraţii mei, iar eu îţi voi plăti cinstit pentru fiecare cîte cinci sute de dirhami!"

Şi-aşa se făcu. Fraţii lui Yusuf fură sloboziţi din robie şi, după ce îşi luară toate cele trebuincioase drumului, porniră tustrei spre casă. Merseră cît merseră ei prin pustie pînă dădură de o fîntînă. Fiind însetaţi se opriră să ia apă, însă fîntîna n-avea nici cumpănă, nici găleată şi-atunci Yusuf luă o frînghie le spuse:
"Aşteptaţi-mă aici, căci eu voi coborî în fîntînă şi-am să umplu toate burdufurile ca să avem pentru drum, iar după ce le-oi umple voi mă să scoateţi afară!"

Şi se slobozi el pe frînghie şi luă apă dar în loc să-l tragă afară, fraţii mai mari tăiară frînghia şi-l lăsară acolo. Luară apoi animalele de povară şi cutiuţa cu frunze tămăduitoare şi plecară mai departe spre Canaan. Bietul Yusuf simţi că era prins, fără putinţă de scăpare, între cer şi apă şi n-avea altceva de făcut decît să-şi aştepte moartea. Cum stătea el în fîntîna întunecată trecură pe-acolo nişte păstori cu turmele lor. Unul din cîinii care păzea turma se apropie de zidurile fîntînii şi-l văzu. Alergă îndată la stăpînul său, iar acesta, socotind că-i flămînd, îi azvîrli o bucată de pîine. Cîinele luă pîinea dar n-o înghiţi, alergă cu ea la fîntînă şi i-o aruncă lui Yusuf, apoi se întoarse la cioban. Omul îi aruncă încă o bucată de pîine zicînd:
"Cîinele acesta e tare flămînd de vreme ce tot îmi cere pîine!"

Animalul însă se puse pe lătrat şi-l prinse cu colţii de veşmînt trăgîndu-l spre partea de unde venise. Atunci ciobanii porniră pe urmele cîinelui şi auziră un glas omenesc răsunînd din fîntînă.
"Cîine credincios, tu eşti de o mie de ori mai milos decît fraţii mei care m-au aruncat aici, căci pentru ajutorul ce le-am dat ei mi-au plătit cu răutate urzind să mă piardă în vreme ce tu, o fiinţă necuvîntătoare încerci să-mi scapi viaţa!"

Ce mai încolo şi-ncoace! Ciobanii îl scoaseră din fîntînă şi, după ce îi grijiră vătămăturile îi dădură un cal să se întoarcă teafăr acasă.

În vremea asta, cei doi fraţi fără suflet ajunseră în ţara lor şi puseră dinaintea tatălui lor frunzele tămăduitoare. Hakimii luară o piuliţă, pisară frunzele, apoi picurară leacul în ochii sultanului şi, îndată, acesta îşi recăpătă văzul. Bucuros foarte, Moaber luă coroana de pe capul său şi o puse pe capul lui Malik, iar pe-al doilea fiu îl făcu mare vizir. Pe urmă îi întrebă:
"Dar de fratele vostru, Yusuf, care a plecat în urma voastră n-aveţi nicio veste?"
"Cum îl ştim noi, leneş şi fără milă de soarta ta, pesemne că zace într-u carvanserai benchetuind şi cheltuindu-şi toţi banii!" spuseră cei doi într-un glas.

Nu trecu mult că ajunse şi Yusuf acasă şi merse degrabă la palatul sultanului. Tatăl său se bucură că-l vede viu şi nevătămat şi-l iscodi pe unde umblase, iar fiul cel mic îi povesti cu de-amănuntul cum izbutise să ia frunzele de tuya şi cum fraţii săi mai mari îi urziseră pieirea. Atunci, Moaber se posomorî şi-l învinui că-şi ponegreşte fără dovezi fraţii, care-şi călcaseră pe inimă şi-şi primejduiseră vieţile ca să facă rost de leacul pentru orbire. Prinzînd de veste că mezinul s-a întors, Malik intră val-vîrtej peste ei şi chemă străjile răcnind:
"Luaţi-l pe mincinosul acesta care-şi bate joc de credinţa tatălui meu şi aruncaţi-l în fundul pămîntului!"

Iar străjile îl înşfăcară, îl legară în lanţuri grele şi-l închiseră într-o temniţă întunecoasă, iar frate-su Ibrahim se griji să nu scape în veci de acolo.

Dar să lăsăm deoparte povestea ticăloşiilor celor doi fraţi şi să vedem ce s-a întîmplat cu preafrumoasa fiică a padişahului peri. După ce Yusuf rupse frunzele copacului tuya, ea se trezi şi văzu că cingătoarea rochiei îi era strîns înnodată şi oricît se strădui nu izbuti s-o desfacă, iar obrazul ei gingaş era însemnat cu o aluniţă. Îşi aminti că dormise adînc trei zile şi trei nopţi, iar în vis i se arătase un tînăr frumos de care se îndrăgostise nu cu una, ci cu o mie de inimi. Ieşi în grădină văzu că totul fusese aievea, tînărul acela chipeş rupsese frunze din copacul tuya şi-apoi plecase în legea lui. Se duse îndată la tatăl ei şi-i povesti toate, iar padişahul peri se mînie foarte. Adună zece mii de divi fioroşi, înarmaţi pînă în dinţi, zece mii de gholi nemiloşi şi încă zece mii de efriţi uriaşi şi-i spuse fetei:
"Mă jur pe toţi idolii noştri atotbiruitori şi pe harul profetului Soliman, că asemenea faptă sfruntată nu va rămîne nepedepsită! Ia oastea ce-am strîns-o, du-te în ţara Canaan şi dă-o pîrjolului. Seacă-i apele, răscoleşte-i pămîntul, adună-l tot în desagi şi spulberă-l în cele patru zări să nu rămînă suflet de om, tîrîtoare ori pasăre şi nici piatră pe piatră în cuprinsul ei!"

Iar fata se puse în fruntea oastei de peri şi se porni împotriva ţării sultanului Moaber, cu gînduri de răzbunare. Vestea sosirii duhurilor înfricoşătoare se răspîndi pretutindeni, iar oamenii înspăimîntaţi începură să se roage lui Allah ca să-i izbăvească de nenorocire. Cît despre fata padişahului peri, aceasta îi trimise veste lui Malik, care era de-acum sultan, să-i dea pe mînă pe cel care luase din grădina ei frunzele fermecate de tuya. Acesta se împotrivi şi-atunci un efrit uriaş îl înşfăcă şi-l aduse legat dinaintea ei.
"Tu eşti cel care a intrat în grădina mea, spune drept?!" îl întrebă ea.
"Da, eu sunt acela, spuse Malik, eu am intrat în grădină şi-am luat frunzele copacului tuya!"
"Atunci dovedeşte-mi, dezlegînd nodul cingătoarei mele şi ştergîndu-mi aluniţa de pe obraz!" îi ceru fata. Prins la strîmtoare, Malik nu putu să dovedească nimic şi-atunci ea porunci să fie tăiat în patru şi fiecare bucată să fie atîrnată în dreptul unei porţi a oraşului.

Auzind ce soartă avuse Malik, Moaber se duse la celălalt fiu al său, Ibrahim, şi-l rugă:
"Fiul meu, oastea perilor ne va pîrjoli ţara dacă nu i-l dăm pe mînă pe cel care a intrat în grădina fermecată. Dacă tu eşti cel care a fost acolo, du-te şi fă pace!"

De voie, de nevoie, Ibrahim se înfăţişă şi el dinaintea fetei padişahului peri dar, fireşte, nu izbuti nici el să dovedească nimic. Împărtăşi soarta fratelui său căci divii îl tăiară în patru şi atîrnară bucăţile stîrvului de porţi.
"Ooo, vai mie, ce nenorocire, îşi spuse sultanul Moaber, iată că cei doi fii ai mei au minţit şi-acum nimic nu ne poate scăpa de năpastă!"

Chibzuind el oleacă, se lumină li trimise vorbă să-l slobozească din temniţă pe mezin că poate-poate, va găsi acesta o cale de scăpare, iar Yusuf se înfăţişă fără teamă, ca unul care se ştia curat, dinaintea fetei padişahului peri. De cum îl privi fata îşi dădu seama îndată că cel pe care-l vedea era flăcăul de care se îndrăgostise în vis şi-l întrebă:
"Tu ai fost în grădina mea?"
"Da, eu am fost ca să iau frunzele copacului tuya pentru vindecarea ochilor tatălui meu!"
"Atunci, desfă-mi nodul cingătorii şi şterge-mi aluniţa de pe obraz!" îi ceru ea.
"Numai dacă juri că te vei mărita cu mine!" spuse Yusuf.

Chemară muftiul şi făcură degrabă legămintele de cununie, iar ţara scăpă de năpastă. Ba mai mult, aflînd toate acestea padişahul peri îi dărui ţara sa, aşa că după nuntă Yusuf ajunse stăpîn peste două ţări, una a oamenilor, cealaltă a perilor.

Şi, uite aşa, povestea mea, ne arată că bunătatea răzbeşte întotdeauna răutatea, iar ticăloşii şi mincinoşii îşi primesc pînă la urmă plata! zise Samsun ben Pelaset.

Evlyia Celebi şi tînărul frînc încuviinţară că povestea fusese plină de tîlc. Trudiţi peste poate de greutăţile îndurate pe drum, ei se culcară în culcuşul acela sărac, iar gazda lor le spuse:
"Dormiţi fără griji, căci mîine vă voi îndrepta către Ierusalim!"

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer