Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XLII)


Dan Recheşan

25.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
47.

HUSSEYN UŞAK PAŞA ("HAYVAN")

Tînăr, căci nu împlinise încă treizeci de ani, Husseyn bey se trezise pe nepusă masă înălţat deasupra altora şi aşezat într-un scaun la care nici măcar nu sperase vreodată în visurile sale cele mai îndrăzneţe că va ajunge. În urmă cu jumătate de an fusese ostaş de rînd în ordia rumeliotă şi însoţise oastea sultanului în Ardeal. Pe vremea aceea ceilalţi ieniceri îl porecliseră Hayvan ("Dobitocul") căci era mare la trup, împuţit şi cam nătărău. El fusese cel care îl prinsese pe căpitanul valah, Ioan Petrovici, în urma atentatului neizbutit asupra sultanului şi, drept răsplată, fusese uns, acolo pe loc, agă de ieniceri. Norocul nu i se oprise aici, iar capriciile sultanului îl ajutaseră şi-a doua oară. La una din vînători, Mehmet Avci rămase fără săgeţi în tolbă tocmai cînd vroia să ţintească un cerb albinos şi-atunci Husseyn sărise şi-i întinsese tolba sa. Săgeata azvîrlită din arcul sultanului îşi atinse ţinta, iar nătărăul de Hayvan se trezi peste noapte paşă în Ierusalim. La început fu copleşit de păienjenişul guvernării unui vylaiet care cuprindea nouă zeameturi şi o sută de timaruri dar găsi repede o dezlegare pentru toate încurcăturile: o nepăsare fără limite faţă de tot ce-l înconjura. Le dădu ulemalelor pe mînă administrarea celor şapte manatiquri (*cartiere) din oraş, impuse taxe neruşinat de mari tuturor pelerinilor care vroiau să intre-n oraş, lăsă muftii şi molahii să se ciodănească cu rabinii, cu preoţii grecilor, ai armenilor şi-ai altor confesiuni, trecu responsabilitatea comenduirii armelor pe umerii altora şi numi un bimbaşă la fel de netot şi de necioplit ca şi el la comanda celor cinci sute de ieniceri care formau garnizoana. Se desfăta mîncînd carne de porc şi bînd vin sau rachiu peste măsură, aşa cum fusese obişnuit în vremea ostăşiei dar, cel mai mult şi mai mult, îi plăcea să doarmă. Petrecea şi cîte douăsprezece ore în aşternut de parcă ar fi vrut să se asigure că-n veci nu va mai mărşălui din zori pînă seara sau că-şi va petrece nopţile străjuind corturile ordiei.

EVLYIA CELEBI

Era a zecea zi a lunii muharram a anului 1050 după Hegira, al 1672-lea după Hristos, o zi neagră pentru dreptcredincioşi căci, în urmă cu cinci veacuri, Husseyn ibn Ali, nepotul Profetului fusese descăpăţînat la Karbala de către Yazid, al doilea calif al umayyazilor. Trei călători osteniţi, cu veşmintele şi chipurile acoperite de colb se apropiau pe drumul Damascului de Oraşul oraşelor lumii, casa sacră a neamurilor, reşedinţa regatului cerului, Ierusalim. Cei trei sunt: Celebi, Călătorul fără astîmpăr, Nicolas LeCendrier, copilul rătăcit al credinţei şi filistinul Samsun ben Pelaset. Ajungînd ei dinaintea porţii Bab al-Amoud ("Poarta Damascului") Celebi îi arătă askerului de la poartă, un haidamac de doi stînjeni înveşmîntat din cap pînă în picioare în zale grele ca un goliath, hatişeriful său. Acesta se holbă cîteva clipe la pecetea sultanului, apoi se scărpină pe sub chivără şi mormăi:
"Nu ştiu carte, tre' să-l chem pe subay (*ofiţer), altfel nu pot să vă las să treceţi!"
"Cheamă-l în clipa asta, că suntem tare grăbiţi!" spuse Celebi ostenit, privind cu jind, dincolo de zidurile groase, un cîrd de ţînci ce se bălăceau într-un bazin plin cu apă.

Aşteptară, acolo, în soare, aproape un ceas, pînă cînd un camarad al goliathului trecu pe acolo şi merse să-şi înştiinţeze superiorul. Sosi în cele din urmă un ordi-başa de ieniceri mărunţel şi negricios la chip care privi hatişeriful, scuipă la picioarele lor cojile boabelor de fistic pe care le ronţăia şi zise arătînd spre francez şi filistin:
"Tu poţi trece, dar ăştia doi nu, că n-au hareketli evraklar!" (*"hîrtii de mişcare")
"Sunt servii mei, care mă însoţesc peste tot!"
"Atunci plăteşte geçiş (*taxă), douăzeci de piaştri pentru fiecare!"

Călătorul îi numără banii în palmă şi trecură tustrei pe sub bolţile croite în uriaşul zid construit pe ruinele celui ridicat în timpul lui Irod Antipas. În centrul bolţii Celebi citi cu uşurinţă literele cioplite în piatră Colonia Aelia Capitolina Decreto Decurionum adică "ordinul celor zece aleşi ai oraşului" şi murmură dus pe gînduri: "se poate ca şeicul Nablusi să se fi înşelat, cifra cheiţei tet să fie 10 nu 9?"

Celebi vizitase pentru prima oară Palestina şi Ierusalimul în urmă cu douăzeci şi trei de ani, iar atunci însemnase cu atenţie şi cu de-amănuntul tot ceea ce văzuse şi auzise:
Cetatea veche şi fosta Qibla, Casa Sacră se numeşte azi Ierusalim sau Al-Quds. Se zice că între zidurile ei s-ar afla moaştele, nici mai mult nici mai puţin, a 124.000 de profeţi. Înainte şi după Potop a fost Qibla omenirii. După ce Profetul, răspunzînd poruncii divine, a fugit de la Mecca la Medina, Casa Sacră a fost schimbată, locul Ierusalimului fiind luat de Mecca dar Qibla antică era aici şi se spune că în ea îşi vor găsi mereu adăpost cei săraci şi atinşi de sfinţenie, profeţi, călugări sau dervişi. Dintotdeauna nobleţea cetăţii a atras dorinţa regilor tuturor naţiilor care vroiau să o stăpînească şi nu e de mirare că s-au dat lupte crîncene pentru cucerirea ei. În anul 922 (1516) Ierusalimul a fost luat, cu voia Celui de Sus, de către sultanul Selim I din mîinile cerchezilor. Atunci toate ulemalele şi evlavioşii au ieşit să-l întîlnească pe padişah şi i-au înmînat cheile Moscheei Aqsa şi cele ale Domului Stîncii. Din acel an Ierusalimul a ajuns capitala vylaietului Palestinei ce cuprinde nouă zeameturi şi o sută şase timaruri. Paşa din Ierusalim are 500 de soldaţi sub comanda sa şi tot el este cel care îngăduie caravanelor de pelerini ce sosesc din Damasc să ajungă la Mecca. Este o provincie prosperă ce cuprinde 1.600 de sate, iar marele mollah primeşte o leafă la fel de mare ca şi paşa, pentru că în grija lui se află un număr mare de dreptcredincioşi. În fruntea trupelor din Ierusalim se află un bimbaşa şi un aga al ienicerilor din Damasc. Muftii şi ulemalele din cele patru rituri legale sunnite au în fruntea lor un Mollah, supraveghetor din alesul neam al urmaşilor Profetului. Castelul este păzit de o garnizoană de o sută de ostaşi comandaţi de un aga.

Ierusalimul cuprinde şapte cartiere mari, fiecare cu administratorul său, care vine la Mollah cu un cadou şi participă la şedinţele de judecată. În felul acesta guvernarea de rînd se îmbină cu cea religioasă. La prima vedere acest oraş pare mic ca număr de locuitori faţă de altele, dar în el se află 240 altare de rugăciune. În afară de Moscheea Aqsa se găsesc geamii, medrese şi schituri de dervişi în fiecare cartier, şapte şcoli haditice, zece şcoli de recitare a Coranului şi patruzeci de şcoli de rînd pentru cei care vor să înveţe carte. Cele mai vizitate locaşuri sfînte sunt moscheea de lîngă Domul Stîncii şi mănăstirea dervişilor Mevlevi aflată dincolo de poarta Pilonului. Se găsesc, de asemenea, şase mari caravanseraiuri, şase hammamuri (*băi publice) şi trei mateamuri (*cantine) care împart supă veneticilor şi pelerinilor care vizitează Ierusalimul. Sunt optsprezece fîntîni cu apă bună în tot oraşul, iar bazarul mare cuprinde 2.045 de tarabe, după catastiful ţinut de mufteşi pazar (*inspectorul de piaţă). În schimb, drumurile sunt înguste şi tare greu de străbătut, deşi toate străzile din acest oraş sunt pavate cu piatră albă, frumos cioplită şi şlefuită. Există şapte temple ale altor credinţe în acest oraş, două sinagogi evreieşti, două biserici armeneşti şi trei greceşti. Printre acestea cea mai de seamă este Biserica Sfântului Mormânt, aparţinând grecilor. Tare m-am mirat vizitînd acest loc că-n ciuda lucrăturilor şi podoabelor frumoase îi lipsea sfinţenia fiind mai degrabă un loc ce atrage curioşii decît un altar al credinţei. După ce i-am dat înconjor am făcut două metanii într-un colţ şi m-am rugat ca într-o bună zi să devină un loc de închinăciune musulman. (Seyathatnamé)


Acum, în schimb, tot ce vedea îl lăsa nepăsător, ca pe unul ce obosise să se tot mire de cele din juru-i şi căuta mai degrabă un stîlp de care să se sprijine. Se întoarse spre filistin şi murmură:
"E limpede: zece crengi ale pomului Sephirot, din fiecare crescînd cîte-un dar dumnezeiesc, în ziua de zece a lunii muharram... trebuie musai să ajung în Harat Al-Yaahud, (cartierul evreiesc) şi să-l întîlnesc pe rabinul Elyah de Vidas, numai el mă poate lămuri!"

ELYAH DE VIDAS

Al şaisprezecelea rabin al Palestinei otomane era unul dintre discipolii lui Moses ben Jacob Cordovero şi al lui Isaac Luria. Studiase de tînăr la şcoala talmudică din Safed şi se descurca binişor cu desluşirea misterelor Zoharului şi cu tălmăcirea Ghemurei, însă încîlcelile Cabalei îl lăsau adesea năuc, nu pentru că n-ar fi fost un ins destul de ager la minte ci mai degrabă fiindcă nu le vedea rostul într-o lume sfîşiată de războaie. Sultanul Soliman Magnificul intrase triumfal în Ierusalim, iar lumea cărţilor lui Ramak şi a lui Arizal (acronime ale numelor marilor dascăli, Cordovero şi Luria) părea că se prăbuşeşte. E drept, "marele turc" nu dărîmă templele şi porţile şi zidurile care datau de pe vremea romanilor, căci era un autocrat cultivat şi înţelept, dar îşi puse în gînd să reclădească Ierusalimul după gustul său, ca un nou Irod, încercînd să-i redea strălucirea şi notorietate de cetate sfîntă. Atunci raabi Elyah se gîndi la munca furnicilor care-şi clădesc muşuroiul şi se apucă să colinde casele în care vieţuiau evrei zicîndu-le: "Aşa cum Roma n-a fost clădită într-o noapte, noi, cei mărunţi nu vom putea ridica din nou templul lui Solomon, cum a fost el în vremurile de demult... însă, punînd pietricică pe pietricică fiecare cu mîna lui, zi de zi, poate că pînă la urmă vom izbuti!" Oamenilor le plăcea că le vorbea pe înţelesul lor, căci, oricît de credincioşi ar fi fost ei, lecturarea pasajelor din Ohr Yakar ("O lumina preţioasă") sau din Sefer Gerushin ("Cartea Exilării") nu i-ar fi făcut nici mai bogaţi în cuget şi nici nu i-ar fi ridicat pe culmile devoţiunii.

Chiar şi după ce-a fost ales în fruntea comunităţii din Ierusalim, a fost limpede pentru toată lumea că strădaniile sale nu se vor îndrepta spre lămurirea semnificaţiilor şi legăturilor dintre dumnezeire şi copacul Sephirot. Raabi Elyah s-a apucat să facă ceea ce ştia el mai bine. În primul rînd a continuat să colinde uliţele cartierului evreiesc, povăţuind oamenii să fie credincioşi şi harnici, spre slava Celui Nenumit. Aducea alinare bolnavilor şi celor rătăciţi cu duhul, dădea sfaturi dar şi de-ale gurii celor sărmani, astfel încît membrii sanhedrinului ascuns l-au poreclit Tzadic Saddler ("sfîntul săracilor"). În acest fel a izbutit totuşi să mărească la o sută numărul ieşivelor din oraş găsind răgaz să scrie şi cartea Reshit Chochmah ("Începutul înţelepciunii") al cărui motto era versetul biblic: "Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii." În viaţa de zi cu zi îi plăcea mult să culeagă rodii cu mîna sa şi să glumească cu cei apropiaţi, iar unele dintre vorbele sale de duh se aflau pe muchia ereziei: "Lumea e ca o rodie, zicea el, de o desfaci vezi sutele de seminţe ale neamurilor în ea, unele mai dulci, altele mai acre sau mai amare, dar toate-s făcute după chipul şi asemănarea lui Yahve... iară noi, cei care ne-nchinăm Lui suntem neamul cel ales dintre toate pentru suferinţă, nu pentru glorie, faimă şi desfătare." Singurele cărţi din odaia sa de culcare erau un maksor ferfeniţit şi un exemplar din Tomer Deborah ("Palmierul Deborei") al lui Cordovero.

MUSA IBN KABIR

Îmbrăcat în straiele sale ponosite de derviş, Musa ibn Kabir intră în oraş pe-nserat prin poarta Bab al-Nabi Da'oud ("Poarta Sionului") şi pătrunse în inima cartierului evreiesc. Străjile îl lăsară să treacă nestingherit, căci tocmai îşi înfulecaseră cina, carne grasă de batal cu năut fiert şi le era lehamite să-l întrebe ce caută pe-acolo. Aerul mirosea a sîmbătă deşi era de-abia joi, iar pe uliţele pietruite pluteau nouraşi de praf, iz de ţoale umede şi scîrnă de şoareci. Se opri dinaintea unei case cu ziduri groase de culoare şofranului şi strigă:
"Rabine Eliyah, ieşi afară că am o vorbă cu domnia-ta!"

Pe poarta ornată cu un leu din bronz coclit de vechime ieşi un bărbat scund şi îndesat, cu barba şi perciunii încărunţiţi, înveşmîntat într-un tallit din lînă albă la fel de ponosit ca şi giubeaua dervişului.
"Am visat că vei veni, dervişule, şopti el, cu ce te pot sluji?"

Kabirul îl împinse spre coridorul casei încruntîndu-se:
"Un fleac de treabă, vrednică de un scrib... află că prin oraş hoinăreşte un turc învăţat, ce poartă toată vremea cu el o carte, iar eu aş vrea să ştiu ce taină ascunde acea carte, de vreme ce nimeni nu l-a văzut niciodată deschizînd-o şi citind din ea!"

Rabinul se scărpină cu o nepăsare studiată pe sub kipa din pînză neagră:
"Este din stirpea aleasă?"
"Naiba ştie... poate să fie, aşa cum profetul Mohamed s-ar trage din sămînţa lui Adam!"
"Mai precis, tatăl său, Abd-Allah este fiul lui Abd al Mutalleb, care se trage din Abdul-Kasem, care-i născut din Abu Hashem, care-i fiul lui Abd-Menaf, care-i fiul lui Kelab, fiul lui Morra, fiul lui Caab, fiul lui Lowa, fiul lui Ghaleb, fiul lui Fehr, fiul lui Malek, fiul lui Nadar, fiul lui Kenana, fiul lui Khazima, fiul lui Modreca, fiul lui Elias, fiul lui Modar, fiul lui Nazar, care se trage din Adnan, fiul lui Had, fiul lui Hadad, fiul lui Elice, fiul lui Salaman, fiul lui Nabet, fiul lui Hamal, fiul lui Kidar, care-i născut din sămînţa lui Ismael, fiul lui Avraam, fiul lui Terah, fiul lui Nahor, fiul lui Eber, fiul lui Lamet, fiul lui Peleg, fiul lui Eber, fiul lui Elam, odrăslit de Aram, fiul lui..."

Musa ibn Kabir mîrîi:
"Mă ajuţi au ba?!"
"Stai să-ajung la Noe şi la Potop, că pe urmă se limpezeşte totul!" zîmbi Elyah de Vidas, în ciuda faptului că simţea că păşeşte pe o muchia unei punţi de gheaţă suspendată deasupra unui lac de foc.

Kabirul îşi pierdu răbdarea şi scoase de sub ţoale hangerul vrăjit făurit de Demir, fierarul lui Şeitan. Reteză pe negîndite firul gîndurilor lui Elyah de Vidas, iar acesta rămase mut şi se prăbuşi cu gura larg căscată pe duşumea. Din odăi ieşiră trei femei care începură să ţipe şi să vaite amarnic. Musa ibn Kabir se grăbi să părăsească locul dar îi tăiară calea doi haidamaci îmbrăcaţi în platoşe de ieniceri, cu lăncile în mînă. Vru să treacă printre ei fără o vorbă, dar se împiedică de cozile lăncilor şi pică în genunchi. Ienicerii îi legară gleznele şi încheieturile mîinilor cu curelele din piele neagră care ţineau tefillinul rabinului şi-l tîrîră spre casa cadiului. Fără prea multe iscodeli acesta porunci să fie zvîrlit în hapishanela (*temniţa) oraşului, lîngă răufăcătorii de rînd.

În toiul nopţii după ce cîntară cocoşii a doua oară, el ieşi fără să-l vadă nimeni prin zidul gros de piatră al temniţei şi se îndreptă în grabă spre casa paşei. Tot nevăzut se strecură în iatacul în care sforăia Hayvan şi-i intră nestingherit în vis. Acesta tocmai se desfăta visînd că se înfruptă dintr-o halcă de slană de mangaliţă dreasă cu usturoi şi paprica şi bea vin vechi de Tokay. Zvîrli cît-colo tipsia cu slană şi izbi ulciorul cu vin de pămînt strigînd:
"Vai de sufletul tău păcătos, Husseyn-paşa, că-ncalci porunca haramului spurcîndu-te, mai treacă-meargă, dar şi mai avan te paşte primejdia din partea sultanului, căci tocmai acum intră în oraş un pizmaş purtător de hatişerif cu sigiliu împărătesc să te piardă!"
"Ce purtător de hatişerif, cine-i acela?" icni Hayvan.
"Unul slab şi gîrbovit, călare pe o cămilă de culoare sării, ce cară mereu o carte cu el!"
"Am să-l leg în lanţuri să nu mai vadă lumina soarelui în veci!"
"Aşa să faci! Sufletul lui, ţie, cartea lui, mie!"

Husseyn Usak paşa se trezi şi zbieră să vină degrabă străjile, iar kabirul se cărăbăni spre miazăzi trecînd peste podul Mughrabi spre cartierul creştin.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer