Harul restauratorului / Despre sacrificiul de fiecare zi

Vedeţi imagini din această carte aici.


Un catalog cu lucrări restaurate în intervalul 1998 - 2015 poate servi în cel mai concludent mod biografiei oricărui restaurator, recomandându-l şi certificându-l ca profesionist.

Avem, aşadar, aici, o fascinantă oglindă asupra calităţilor - răbdare, atenţie la detaliu, privire ageră şi analitică, manualitate controlată, intuiţie şi decizie argumentată corect - pe care restaurarea le presupune ca obligatorii. Li se adaugă, desigur, lecturi sistematice, care să permită comparaţii, dar şi cunoaşterea mecanicii operei de artă, de regulă compusă din materiale diferite ca reacţii fizice şi chimice, elemente ce condiţionează, uneori, iar alteori permit soluţia şi tehnica de intervenţie.

Aşa ne obligă să privim acest catalog - cuprinzând 26 de piese muzeale, în majoritatea lor icoane pe lemn - doamna Malvine Mocenco - şi să-l evidenţiem ca pe un model de biografie profesională. Deci 26 de grele încercări - multe la limita posibilului ca urmare a gradului de degradare - la care restauratorul a reuşit performanţa revitalizării unor obiecte ajunse în stare de colaps. Încărcate cu semnificaţii multiple - pe care nu le citim, însă desluşite, în catalog - mai ales cele ce privesc credinţa creştină, aceste obiecte au fost salvate de restaurator ca prin minune şi reinserate în structuri expoziţionale spre încântarea celor care le vor vedea. Privindu-le acum, văzând ipostazele intervenţiei calificate a restauratorului - mai ales cele din timpul lucrărilor, tehnice îndeosebi - ne putem imagina doar în ce stare sufletească s-a transpus spre a le înţelege şi a hotărî cum anume să lucreze. O stare de înaltă credinţă şi de mare nădejde, aşa cum, la originea lor, chiar creatorii, zugravi - ca acel Dascălu Dimitrie, care a pictat icoana Trei Ierarhi (1878) - sau artişti - ca pictorul Nicolae Grant, cu interioarele şi împrejurimile conacului Goleşti sau cu Ţăranca musceleană - şi-au transpus iluminaţi talentul în capodopere.

"Citim", răsfoind catalogul, meditaţiile, îndelungi, dar şi intervenţiile specialistului, distincte în alegerea soluţiilor, globale în finalul lor datorat operaţiilor migăloase de injectare, integrare cromatică sau curăţare şi chituire.

Le înţelegem mai bine doar datorită acestui efort de descifrare a muncii specifice, putând astfel să evaluăm o profesie prea puţin cunoscută încă. Şi prea îndepărtată, parcă, de ritmurile vieţii contemporane, de neglijarea păguboasă a atenţiei respectuoase, obligatorii faţă de cei care, cu devoţiune, ne păstrează istoria şi arta, arătând de unde venim şi cu ce ne justificăm în lume.

Restauratoarea care se prezintă - şi se reprezintă astfel - prin acest catalog slujeşte cu însufleţire frumosul şi-l înţelege în contextul istoric în care artişti cunoscuţi ori anonimi l-au surprins.

Se remarcă asemenea înţelegere prin filosofia sa de a percepe - în locuri cu totul acoperite de fum ori deteriorate de vreme - întregul unei lucrări: ca în icoana Maica Domnului cu Pruncul (1855) sau în cea reprezentându-i pe cei 40 de mucenici. Surprinde cu acribie şi repetate observaţii, straturi de pictură, intervenţii ulterioare (ca la icoana Sfântul Vasile - 1801), cărora, ca într-o lucrare arheologică eminentă, le notează stratigrafia. O face şi-n cazul textilelor (mai ales la covoare), dar şi la rame (ca la icoana de la Probota), la texte ori semnături, la restituirea compoziţională (crucea de altar de la biserica Sfântul Gheorghe din Piteşti, sau la o Răstignire, dintr-o icoană lipovenească).

Doamna Malvine Mocenco arată, modestă, dar pe înţelegerea noastră, aspectele creaţiei, lăudând indirect harul creatorului şi arătându-şi astfel, cu asupra de măsură, darul de artist.

(Prof. univ. dr. Ioan Opriş)


Restauratorii au soarta traducătorilor şi a arheologilor: opera lor (căci operă se numeşte) este dedicată unei alte opere. Tot aşa cum traducătorii ne fac să înţelegem o creaţie la care, fără ei, nu am avea acces, tot aşa cum arheologii ne aduc în faţa ochilor un trecut pe care nu-l ştiam, restauratorii muncesc, din greu şi în tăcere, pentru a re-crea. I-am asemuit, de multe ori, cu acei copişti, închişi în scriptorii, fără de care nu i-am fi putut citi, astăzi, pe filozofii Antichităţii. De regulă, societatea este ingrată, iar numele restauratorului este uitat, pentru că el, fiinţă morală, nu îşi permite să adauge, să inventeze, ci doar să ne restituie ceea ce s-a pierdut sau este pe cale să se piardă.

Malvine Mocenco face parte dintre acei foarte puţini artişti care şi-au sacrificat propria operă, pentru a ne lumina privirea cu opere de care ea, înaintea noastră, s-a îndrăgostit. Dacă privim cu atenţie ceea ce doamna Mocenco a restaurat în cei 18 ani - cărora le este rezervat acest catalog -, vom înţelege că între ochii şi mâinile artistei şi obiectele pe care a ales să le restaureze s-a stabilit o relaţie care trece de înţelegere şi ajunge la iubire. Este uşor să îi lăudăm restauratoarei măiestria artistică, îndemânarea, priceperea şi cunoştinţele teologale sau cele din domeniile chimiei şi fizicii, care o ajută să ia deciziile corecte, atunci când se apleacă asupra unei icoane, a unui tablou sau a unui covor (chiar şi faptul că poate trece, cu uşurinţă, de la un material şi o tehnică anume la altele, complet diferite, este rar printre restauratorii contemporani, care tind să intre într-o nişă profesională relativ îngustă, în care se simt confortabil!). Dar, dincolo de toate acestea, înnăscute (cum e talentul) şi dobândite, ceea ce o face pe Malvine Mocenco să fie un mare restaurator este, pe de o parte, capacitatea ei (am inclus aici şi intuiţia) de a se aşeza în mintea creatorului originar al obiectului şi, pe de altă parte, dragostea pe care o arată pentru operă. Fără aceste calităţi - dovedite cu prisosinţă şi recunoscute ca atare, prin premiile dobândite şi prin renumele câştigat - nu ar fi reuşit să lucreze atât de frumos şi nici nu ar fi avut puterea fizică de a munci atât de mult.

Privind în urmă, putem spune că, deja (deşi mai are încă foarte mulţi ani înaintea sa), doamna Mocenco are o operă, chiar şi numai cu ceea ce a restaurat până acum. S-ar putea dedica, mai departe, propriei creaţii (pentru că este un artist minunat, care se exprimă la fel de uşor prin grafică, prin tapiserie sau prin pictură); dar nu cred că o va lăsa inima să renunţe la dragostea sa pentru frumosul din fiecare obiect pe care îl readuce la viaţă. Este un sacrificiu zilnic, pe care îl face, sunt convins, cu inima uşoară, aşa cum numai iubirea te poate face să fii.

(Virgil Ştefan Niţulescu, Preşedintele Reţelei Naţionale a Muzeelor din România, Director general al Muzeului Naţional al Ţăranului Român)