Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Noua Europă


Ana Damian

21.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Azi a fost una dintre zilele în care doar mi-am propus să scriu, am început un nou roman, e o senzaţie plăcută să ai o zi întreagă în faţă doar pentru scris, de obicei fur câteva ore între alte activităţi dar o zi întreagă este o voluptate pe care o sărbătoresc adâncindu-mă în atmosfera pe care o simt deja în mine, e o stare la limita realităţii în care văd clădirile din faţă, aud uneori claxoanele dar fără să mă deranjeze, pe această stare am auzit un zgomot ciudat, de avion zburând jos, neverosimil pentru mijlocul Bucureştiului şi într-adevăr trei helicoptere au apărut şi au dispărut, imediat m-am gândit că a fost un accident pe undeva, mă uitam în ce direcţie merg ca să îmi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla. Poate şoseaua Bucureşti-Ploieşti, dar imediat apoi au urmat altele şi deja panica a început să se instaleze, altele, ar fi putut fi oare un atentat aici la noi, acasă? Am deschis televizorul, care la mine nu funcţionează decât pe canale de filme, căutând destul de febril un canal de ştiri, deşi eram la computer mi-am imaginat că cei de la ştiri ar fi ştiut înainte de ştirile scrise de pe net, dar la canalele de ştiri aceeaşi discutau aceleaşi, interminabilă poveste a actualităţii româneşti, nici pe manşete nu scria nimic exact în momentul în care au început să treacă avioane din ce în ce mai "de luptă" plonjându-mă direct în ideea că România e în stare de război, şi imediat l-am, văzut pe Putin dar nici Erdoğan nu putea fi exclus. Totul a durat un minut până am gugălit aviaţie şi a apărut ziua aviaţiei, 20 iulie. Era ziua aviaţiei dar nu m-am mai liniştit, am rămas speriată de reacţia mea. Eu, şi ca mine toţi cei sub 60 de ani, am trăit în pace toată viaţa, în afară de zilele revoluţiei, nu am ştiut vreodată, decât din filme, ce înseamnă o stare de război şi totuşi în dimineaţa asta în loc să mă gândesc că aviaţia face paradă pe cer mi-am imaginat în 30 de secunde cele două mari catastrofe pe care nimeni nu îşi doreşte să le trăiască: război şi terorism şi care uite, devin acum primul gând înainte de o normalitate pe care, se pare, începem să o pierdem.

Exceptând războiul din Iugoslavia au fost 60 de ani de pace în Europa şi în unele părţi ale lumii cu care împărţim aceleaşi valori dar din păcate cei 60 de ani dar mai ales sentimentul de securitate care i-au însoţit, au fost spulberaţi de evenimentele din ultimii ani. Nu numai ultimul an, ci de ceva vreme am senzaţia că unii şi alţii se chinuie să distrugă echilibrul în care trăiam. Bun-rău era un loc în care puteam munci, învăţa, puteam ieşi la plajă sau la focuri de artificii fără să fim măcelăriţi, la un concert, pe stadioane, toate locurile în care distram dar uneori şi cele în care avem slujba, pentru că în WTC se muncea, la fel ca şi la Charlie Hebdo, au devenit spaţii de potenţial pericol.

Şi în loc să fim uniţi, la Londra se strigă în faţa prăvăliei unui polonez go home.

Cu toată situaţia tragică nu pot să nu râd. De 25 de ani ni se spune în Europa că suntem ţigani, hoţi, escroci, cerşetori, iar noi plecăm capul umiliţi de câte ori mergem în străinătate şi vedem cerşetorii vorbitori de română sau ţambalagii din metrou, am ajuns să avem un complex de inferioritate, suntem mai bine trataţi în SUA sau în Canada sau în Australia! Pentru că nu au ajuns hoţii şi cerşetorii spun unii, în vechiul model ce ne-a fost indus, nu, spun eu, absolut greşit, ci pentru că în acele părţi dacă munceşti nimeni nu are treabă cu tine iar dacă furi sau cerşeşti eşti hoţ sau cerşetor şi nimeni nu se uită acuzator la ţara din care vii aruncând anatema asupra unui întreg popor.

Nu vreau să demonizez o comunitate importantă a lumii, formată din oameni cinstiţi, Islamul asta este, îi respect valorile, am trăit şi am muncit printre ei mulţi ani, am doar pretenţia să ne recăpătăm ceva din onoarea pierdută pentru că dacă punem delictele noastre, dar şi ale polonezilor, ale ungurilor, cehilor în rând cu cele ale fanaticilor islamului te întrebi cu stupoare de ce suntem noi oaia neagră a Europei? Nu cumva nu păcatele noastre ne-au aruncat în această ostracizare ci o politică împotriva emigraţiei care însă nu putea strigă Arabs go home, atâta timp cât petrolul e în Arabia Saudită sau Abu Dhabi şi nu numai asta ci alte multe interese, majoritatea materiale, legate de comunităţile de muslimi din Europa. Deci Romanians go home este o conjunctură a acestei noi Europe de care, se pare, nu prea ştim să ne apărăm.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer