Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jeanette


Ana Tatu

20.08.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După aproape două decenii eram iarăşi în minusculul apartament din Pieptănari, savurând uruitul înfundat al Bucureştilor. Pe Jeanette o cunoscusem în studenţie, când văzusem un anunţ în ziarul Anunţul de la A la Z: "profesoară de rusă meditez ieftin limba rusă", şi sunasem aproape imediat de la telefonul public din holul căminului. Aveam acest capriciu al limbilor străine, chiar mă străduisem câteva luni cu poloneza, fără să se prindă de mine mai mult de câteva cuvinte disparate. Probabil că aş fi renunţat şi la rusă, dacă Jeanette n-ar fi fost o excelentă profesoară, îmi punea muzică rusească şi cântam amândouă până reuşeam să învăţ cuvintele, juca un fel de mici comedioare pentru mine, avea o personalitate caldă care te cucerea imediat. Nici nu ştiu ce câştiga de pe urma mea, după ce că eram singura ei elevă mă mai şi aştepta la fiecare şedinţă cu mici atenţii: ţigări Gauloise blonde, ness, prăjituri. Acum mă gândesc că făcea asta mai mult ca să-şi alunge singurătatea, o văduvă tânără prinsă într-un apartament stil vagon, ticsit de cărţi ale clasicilor ruşi şi obiecte pe care le adusese din excursiile la Moscova şi St. Petersburg, de pe vremea comunismului, când însoţea pe post de translator autocare pline cu activişti ai PCR.

La asta mă şi uitam, examinam cu curiozitatea călătorului în timp toate acele obiecte de care-mi aminteam vag: un bust din ipsos al lui Lenin, un fel de plachetă din tablă cu secera şi ciocanul pe care scria cu litere mari CCCR, un afiş ironic cu împlinirea a nu ştiu câţi ani de la Octombrie Roşu.

Jeanette - căreia eu îi spusesem aşa pentru că era rârâită ca o franţuzoaică, pe ea o chema Ioana, o Ioană minionă, o Jeanne diminutivată - a pus pe masă tava cu cafele şi a scos din buzunarul capotului un mănunchi de oje în diverse culori.
- Uite, alege ce vrei, îţi fac eu unghiile, mă pricep, de când sunt la pensie mai câştig un ban din asta, nici nu e frumos să umbli cu unghiile aşa, nefăcute, eşti o doamnă, oamenii întâi îţi văd mâinile, mâinile îmbătrânesc primele şi-ţi arată vârsta.
- Jeanette, bărbaţii întâi îţi văd sânii sau picioarele, femeile se uită la mâini, ele observă chestiile astea mici, unghiile, tuşul întins într-un colţ al ochiului, cerceii care nu se potrivesc cu decolteul, bărbaţii văd ceva doar dacă e mare şi rotund, sau măcar rotund.

Jeanette râdea chicotit ca o fetiţă, pomeţii i se întindeau spre ochi şi atunci părea tânără sau aproape tânără ca atunci când ne-am cunoscut. O reîntâlnisem de curând graţie tehnologiei, reapăruse sub forma unui friend request de Facebook şi, după ce vorbisem nopţi în şir cu ea, despre ai mei, despre băiatul ei emigrat în nordul Canadei şi ne trimisesem poze, venisem să o revăd.

M-am ridicat să mă plimb prin sufragerie, scuturându-mi mâinile şi suflând peste unghii ca să se usuce oja. La baza bibliotecii cât tot peretele, pe covor, pick-up-ul vechi peste care erau stivuite plăcile de vinil.
- Îl mai foloseşti, Jeanette?
- Rar de tot, doar din nostalgie, acum găseşti ce cu gândul nu gândeşti pe youtube, doar sunetul pick-up-ului e inimitabil.
- Asta ce-i? mă mir eu, ridicând de pe discuri o cărămidă roşie, obişnuită, cu urme de mortar pe ea. Vreo relicvă, ceva antic?
- Ei, e o cărămidă din casa unde am locuit înainte să ne demoleze, are o poveste a ei, nu ştiu dacă vrei s-o auzi. Poate ar trebui s-o spun cuiva, sunt singura care o mai ştie.

M-am aşezat cu cărămida în poală, era logic ca Jeanette să fi locuit undeva înainte de apartamentul ăsta, probabil ca mai toate blocurile din zonă fusese construit în anii '70, poate '80.
- Casa era chiar dincolo de stradă, unde e acum primul rând de blocuri. O casă din paiantă, câteva camere într-o curte cât o palmă, dar aveam umbră de la o boltă de viţă sub care mâncam vara, mama creştea şi câteva găini într-un coteţ de cărămidă, noi la paiantă, găinile la cărămidă. Băiatul meu era mic, eu abia terminasem facultatea şi făceam naveta într-un sat lângă Bucureşti, bărbatu-meu atunci începuse facultatea, era plutonier şi făcea la FF ca să avanseze în grad. Bucureştiul începuse să miroasă urât, a praf de la demolări, a disperare, nu mai vedeai o pasăre zburând de atâtea macarale şi toate drumurile erau mărginite de nişte panouri metalice, vopsite alb cu roşu, cu care se îngrădeau şantierele. Atunci, cu viaţa aia grea, cu navetă şi copil mic, cu casele bucureştenilor strivite de buldozere, am aflat că sunt iarăşi gravidă. Aveam tren la 6 dimineaţa de la gara Progresu, şi nu puteam să dorm de fericire şi de aşteptare, să vină al meu, să-i spun vestea. Dar el a înlemnit, s-a înnegrit, "nu poţi să-mi faci asta, nu poţi să-mi faci asta", îmi repeta mecanic, de parcă rămăsesem gravidă de una singură. Nici nu ştiam că el se încurcase cu o studentă, am aflat mai târziu, e altă poveste. Mama a fost şi mai rea decât el, mi-a reproşat că ea are grijă deja de un copil - aiurea, îl ducea doar dimineaţa la creşă, eu îl luam când veneam de la şcoală - că vremurile sunt grele şi nu ştim ce ne aşteaptă, nu se găsea nici măcar lapte praf bun, doar la farmacie, cu reţetă, p-ăla mic îl crescusem cu lapte de vacă îndoit cu ceai de tei.

N-am putut să mă lupt cu ei, amândoi contra mea, dar crezusem că se mai gândesc, m-au lăsat în pace ceva timp, până într-o seară când mi-a zis mama că a găsit pe cineva care să-mi facă avort. Aici crescusem, era ca o mahala de marginea Bucureştiului, case văruite în alb pe dinafară, curţi mici, înşirate pe uliţe strâmbe, pietruite. Vara, când te toropea căldura, se auzea câte un lătrat de câine, se ridica praful pe uliţă şi mirosea a porumb fiert, ziceai că aşa e eternitatea, nu se va schimba nimic niciodată, îţi dădea un fals sentiment de apartenenţă şi de siguranţă. Veştile proaste veneau peste noi, se auzea că metroul va tăia mahalaua noastră, cică aveau deja planurile.

A venit femeia găsită de mama, o bătrână, dar cred că era mai tânără decât sunt eu acum, o moaşă d-aia veche cum era pe timpuri, şi m-a pus să jur în faţa icoanei că n-o să spun nimănui, altfel intrăm amândouă la puşcărie. Am jurat tremurând de frică, nu vrusese să-mi spună ce şi cum o să-mi facă. Nici nu-mi mai amintesc bine, ceva ca o andrea de împletit pulovere, ca o croşetă lungă, poate asta şi era, a durat puţin şi mi-a zis că o să fiu gata în câteva zile, să stau acasă, noroc că era în vacanţa de vară.

Baba îşi ştia meseria, după două zile m-au apucat durerile şi am scos copilul, cu tot cu placentă. Eram singură, n-am avut nimic de făcut, m-am chircit pe vine şi a ieşit moale, umed şi cald, doar l-am ridicat şi m-am uitat la el. O fată măricică cât palma mea, împunsă de andreaua aia la ceafă, am înfăşurat-o într-un ziar şi de aici nu mai ştiu, frica mi-a protejat din nou memoria.

Vara aia am fost bolnavă, zilele treceau fierbinţi, fără să le simt sau să le gândesc, până când a venit vestea pe toată strada să dăm casele la stat contra apartamente noi. Aşa mergeau treburile, nu te expropria, contribuiai de bună voie la propăşirea patriei şi construirea socialismului. Până în toamnă, nici nu începuse şcoala, eram mutaţi la bloc, abia când s-a strâns lumea să vadă buldozerele, în dimineaţa când le-au adus pe stradă, abia atunci mi-am amintit şi l-am tras deoparte pe al meu.
- Ce-ai făcut cu copilul? l-am întrebat
- E cu mă-ta, la apartament.
- Celălalt copil! Fetiţa!
- A, avortonul? L-am îngropat în curte, lângă coteţul găinilor.

Un ghem s-a zvârcolit şi s-a desfăcut în stomacul meu, ori că stătusem săptămâni în curtea care devenise un mormânt fără ştirea mea, ori că buldozerele vor răscoli curtea şi totul va ieşi la suprafaţă?! A doua zi, m-am întors dimineaţa devreme în cartier, din casă rămăseseră doar doi pereţi fără acoperiş, se ţineau unul pe celălalt ca doi năpăstuiţi, îşi dezveleau la cer zugrăveala măruntă în floricele verzi, trasă cu rola, cu dungă maro la o palmă de tavan. Pe unul din pereţi, icoana cu candelă şi cu mănunchi uscat de busuioc. În curte, bolta de viţă de vie, cu strugurii aproape copţi, prăbuşită deasupra unei grămezi de moloz. Unele case erau încă în picioare, câinii rămăseseră pe stradă, oamenii tăiaseră şi mâncaseră porcii, găinile sau ce mai creşteau ei, dar puţini şi-au luat câinii la bloc, câinii deveniseră o oglindă a oamenilor, se învârteau căpiaţi, muşcau la nimereală sau urlau ca turbaţi. Nu era ce-mi imaginasem eu, doar multă mizerie, nu se apucaseră să excaveze pământul şi, chiar dacă o vor face, nu se uitau ei la sufletele oamenilor vii care trăiau pe pământ, darămite la ce era îngropat sub el. Am ridicat de sub viţa de vie o cărămidă din coteţul găinilor, p-asta de o ţii tu în poală. Un fel de monument funerar anonim, adus acasă din impuls, fără vreun gând clar. Am trecut peste tot sau poate n-am să trec niciodată, rar mă gândesc la asta, cărămida îmi aminteşte mai mult de mine, singură în faţa familiei-inamic, slăbită până la anihilarea voinţei de trădarea lor.

Jeanette părea acum prea bătrână, pomeţii îi atârnau deasupra gurii, vocea îi suna dogit. M-am ridicat şi am aşezat cu grijă cărămida deasupra plăcilor cu Alla Pugaciova. Nu ştiu de ce mi-a povestit tocmai mie asta, ca să se despovăreze sau poate căutând acea solidaritate care circulă nevăzută printre femei, n-aş fi vrut să aud niciodată povestea pe care o mai ştia doar ea, Jeanette, miniona profesoară de rusă care râdea chicotit şi vorbea graseiat. N-am găsit nimic de spus, dincolo de şocul acestei poveşti aproape ruseşti, am realizat că şi cei mai blânzi oameni pot ascunde abisuri în care nu vrei să priveşti. Mi-a rămas prietenă, vorbim des pe Facebook, tastăm mesaje presărate cu emoticoane zâmbitoare, căţei care trimit inimi şi poze d-ale copiilor. Uneori o vizitez în micul ei apartament stil vagon din Pieptănari, unde mă mai aşteaptă ca în studenţie cu cafea turcească, ţigări şi prăjituri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Veniţi, privighetoarea cântă... - Privighetoarea de Kristin Hannah, Anca Mureşan
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la cer până la poarta din fundul grădinii / Lungul drum al rufelor către noapte, Ana-Maria Androne-Bouman (4.6/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Şúco, Matei Bodoc (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Nemaipomenita intransigenţă a Nastasyei Kuzneţova, Liuba Barashkova (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Piki cea cu ochi de azur, Ioana Scoruş (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Praful de pe tobă
Sageata Ora de libertate
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer