Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

My share of Brexit


Augustin Ioan

02.08.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am fost la Oxford. Cel mai norocos om din lume. Băteau o mie de clopote la fiece oră.

Camera mea, la basement-ul unui cottage tipic, pe 1, Crick Road, dă către pajiştea din spate, cu gazonul ei perfect tuns. Plouă în permanenţă, când nu este înnorat definitiv. Scriu despre Oxford, cel mai gotic oraş văzut vreodată. Şi o spun deşi am fost şi în Italia. Acolo goticul este natural, concrescut naturii înseşi. Plusat de arhitectura victoriană (o galimaţie stilistică îngrozitoare), goticul "perpendicular" englez este însă prea evident pentru a fi suportabil. Alternată însă cu pajiştile atât de îndelungi din University Parks sau Christ Church Meadow, arhitectura aceasta are farmecul propriului său narcisism, chiar dacă uşor decrepit.

Pentru că impresia pe care ţi-o dă Anglia, năucitoare, vine curând: ea este exact aşa cum oricine îşi imaginează că trebuie să fie Anglia. Nimic neaşteptat nu survine: congruenţă cu propria sa proiecţie, corectă (pedantă?) şi conservatoare în structurile profunde ale alcătuirii sale. Anglia are încă - poate uşor fanat - aer de imperiu.

O toamnă dură pare a se coagula asupra acestui oraş de piatră. Frigul nocturn abureşte ferestrele camerei unde scriu, acelaşi la care dimineaţa se strâng veveriţele la răsfăţul cuvenit. Oraşul este o uriaşă carapace, o crustă îndărătul căreia, înşelător, eşti pândit de miracole. Blazarea victoriană a arhitecturii "goticoide" ascunde, unde te aşteptai mai puţin, ba un ciclotron, ba un centru de computere.

Kebble

Keble College, aflat în imediata proximitate a Parcului Universităţii arată ca un dinozaur ieşit din saună: delirul solzos de modelatură, prea gorică pentru a mai fi credibilă, dimensiunile absolut gigantice ale clădirilor, face din acest exemplar un exponent eminent al ororilor unei epoci controversate a istoriei britanice. Ce am eu cu acest colegiu? În afara faptului că trec zilnic pe lângă el, nimic. Se spune că Russell şi-a schimbat traseul plimbărilor zilnice de o viaţă prin parc, pentru a nu mai fi nevoit să-l vadă. Dar locuinţele victoriene au, odată "actualizate" la interior, şarmul lor vetust, iar englezii înghit această arhitectură în primul rând pentru că este veche, iar nu pentru că ar avea calităţi estetice. De altfel, au toată dreptatea să privească îndărăt: barem neogoticul s-a absorbit ca impact vizual, în background, de unde face cu ochiul aparatelor de fotografiat japoneze, mult mai multe decât numărul de turişti care le posedă. În schimb, arhitectura modernă a produs şi aici, dar mai ales la Londra, monumentale gafe. Cuvântul integrare, drag contextualiştilor, a intrat prea târziu în Oxford English Dictionary. Şi, oricum, numai după ce se implantaseră deja în incinte de secol al XIII-lea manifeste ale brutalismului. Dacă privim faleza Tamisei, înţelegem câtă profunzime şedea în vorbele lui Arafat de pe vremea când mai avea vreun haz: "Revoluţia continuă!"

Dar în University Science Area la Oxford, pumnalele modernismului subzistă dar nu există (la fel ca Făt-Frumos, când e pe post de "referent" în estetică), împlântate cum se află în buricul târgului: pereţi-cortină, beton aparent şi suprafeţe riglate, într-o demonstraţie asupra caracterului complet abulic al modernismului atunci când şi-a pierdut "farul ideologic", care făcea din el un curent, o mişcare, o tindere, un proiect grandios. "Încremenit în proiect", funcţionalismul a implodat după război, emasculat şi rece, nemaireuşind nici o altă performanţă notabilă decât distrugerea centrelor istorice ale oraşelor europene, acolo unde războiul nu răzbise...

Subfusc

Matriculation Day este o zi mare pentru studenţii noi, pentru freshers. Ei devin brusc cu totul altceva decât fuseseră înainte, şi anume membrii pe viaţă ai universităţii, printr-un proces magic petrecut în Sheldonian Theatre (o lovitură de maestru al lui Sir Christoper Wren, cel care, împreună cu a sa St Paul's, surâde perucat de pe verso-ul bancnotei de 50 lire sterline), în urma unei incantaţii latineşti a Chancellor-ului Universităţii Oxford (aceeaşi persoană în 1992 cu Sir Roy Jenkins, fost lider politic britanic) şi datorită, probabil, prezenţei cap-ei (şi a cap-ului de dedesubtul ei, se înţelege), a gown-ului şi a subfusc-ului (în tot, uniforma universitară oxfordiană).

Am avut ocazia să privesc detaşat, adică din afară rândurilor, această metamorfoză a fostelor fiinţe umane care intrau pentru ultima oară în Sheldonian, înainte de a deveni fellows! Erau aceiaşi cu cei văzuţi o seară înainte la pub, cu blue-jeans-ii sfâşiaţi în genunchi, aruncând la dart (o variantă engleză a tiriplicei româneşti... sau, mă rog, viceversa) şi cu bitter-ul în faţă (un soi de bere brună mai aspră),

Există aici şi puţin cabotinism? Pare că da: presa britanică anunţa cazul tragic al tinerei Tracy Cole, fostă licenţiată briliantă a colegiului Exeter din Devon, deţinătoare a trei grade A şi premiantă naţională în sociologie, de o săptămână studentă la Lady Margaret Hall în Oxford, care a fost găsită spânzurată în camera sa din colegiu. Poliţia vorbea despre şocul avut de tânără văzând volumul de muncă la care trebuie să facă faţă, dar principal-ul colegiului, Duncan Stewart, amintea despre calităţile excepţionale ale tinerei, care ar fi trebuit să o facă încrezătoare în forţele ei. Oricum, cazul mi s-a părut excepţional prin tragismul său (locuiam de altfel în proximitatea acestui colegiu) şi dezvăluie şi cealaltă faţă a Oxfordului.

Universitatea

Clopotele bat aici tot timpul. Cu orizontul scrijelit de goticul colegiilor şi al zecilor de biserici adiacente, Oxfordul are doar aparenţa - e drept, solid fundată - a unui oraş bătrân, scufundat în propriile riduri ale unei decăzute superbii. Îndărătul acestui make-up însă pulsează o sevă pe care, străin fiind, n-ai cum s-o bănui dintru început. Am realizat asta vizitând laboratorul (personal!) al unei românce uitate aici de Dumnezeu întru doctorat, unde doar tehnica medicală - de top - costă aproximativ 80.000$, nemaisocotind şi cele 3 computere din cameră.

Oxford-ul este o universitate care aproape că nu există ca atare, fiind un soi de federaţie de colegii a căror vârstă variază între câteva decenii şi mai bine de şase secole! Am fost afiliat unuia dintre primele constituite în Oxford, St. Edmund Hall, fondat înainte de 1300 şi care şi-a căpătat numele actual în 1317, şaptezeci de ani după moartea Sf. Edmund din Abingdon, pe urmele casei căruia, se spune, s-ar ridica acum colegiul. Dar Universitatea din Oxford, o colecţie de entităţi (autonome în cea mai largă măsură, atât ştiinţific şi economic) este totuşi curatorul departamentelor şi laboratoarele şi girează în bună măsură afluxul financiar care provine de la stat. Este un sistem destul de greu de înţeles şi încă mai dificil de explicat, multora dintre cei cu care l-am discutat fiindu-le inaccesibil după ani grei de studiat aici. Lucrul acesta contează mai puţin, de vreme ce produce şi menţine un standard de calitate universitară ameţitor de înalt. Cel mai şocant este însă, ştiu asta de la studenţii originari din SUA - şi voi afla pe pielea proprie un an mai târziu - că, spre deosebire de universităţile de top americane, studiul intens se combină, prin nu ştiu ce ştiinţă secretă, cu o viaţă mondenă destul de intensă. Probabil pentru că Oxford University nu trebuie să dovedească nimănui că este cea mai bună. Ea este aşa, şi asta o face destul de degajată.

Prima senzaţie aici este de a te simţi bine primit. E drept, favoarea asta te costă ceva (pe tine sau pe binefăcătorul căruia îi datorezi bursa), dar face. Este drept că e un prag - şi-l întâlneşti destul de rapid - dincolo de care nu treci sub nici un chip în relaţiile cu tinerii englezi ori cu profesorii. Intimitatea - personală sau familială - este sacrosanctă, dar cel puţin este extrem de delicat împachetată în bunăvoinţa generală de a ajuta. Eram acolo veniţi din toate unghiurile lumii, de la japonezi (mulţi!) la germani (mulţi!) şi de la pakistanezi la estonieni. Desigur, est-europenii sunt bine reprezentaţi aici datorită Fundaţiei SOROS. Statul român nu se înghesuie să-şi întreţină la Oxford creierele de excepţie. Un melting-pot similar celui american, micşorat aici la scara unui singur oraş, al cărui spirit universitar îl poţi respira prin toţi porii.

P.S. În 2015, soţia m-a dus la Oxford de ziua mea: împlineam cincizeci de ani şi mi-am reamintit toate acestea şi multe altele, încă, scrise în anul oxonian 1992-1993...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer