Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Bambini di Praga


Bohumil Hrabal, traducere de Corneliu Barborică

10.08.2016
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bohumil Hrabal
Bambini di Praga
Editura ART, 2015

Traducere din limba cehă şi note de Corneliu Barborică
Ilustraţii de Mircea Pop



*****
Intro

Bambini di Praga este un microroman în care umorul negru, melancolia şi ironia se întâlnesc într-un carusel de situaţii cum numai Hrabal putea imagina. Escroci care înşală oameni de bună credinţă sub acoperirea societăţii fictive "Sprijin la bătrâneţe", un drogher, un măcelar, un pictor nebun sunt doar câteva dintre personajele care dau naştere unor situaţii în care absurdul se insinuează tot mai mult în viaţa de zi cu zi.

Bohumil Hrabal (1914 - 1997) este un scriitor ceh considerat de mulţi una dintre cele mai importante voci ale literaturii secolului XX. Multă vreme, cărţile sale au circulat în samizdat, adunând în jurul lor o comunitate de hrabalieni pasionaţi, cuceriţi definitiv de umanismul tragicomic şi umorul savuros al operei sale. În timpul vieţii, aproape trei milioane de exemplare au fost vândute numai în Cehoslovacia natală. Mare băutor de bere şi mare iubitor de pisici, Hrabal obişnuia să recite la "Tigrul de Aur", crâşma lui preferată din Praga, pasaje întregi din Nietzsche, Schopenhauer sau Kant. A murit la 83 de ani, după ce a căzut de la etajul unui spital, încercând să hrănească porumbeii.

Fragment

Caruselul se afla chiar pe malul apei unde se desfăşura serbarea nopţii veneţiene. Orchestrionul, instalat în pântecele lui, împrăştia de jur-împrejur o muzică furibundă, care se potrivea cu siluetele de nimfe şi naiade zugrăvite pe panourile caruselului. Caruselul era împodobit cu becuri multicolore. Când viteza creştea, scaunele se înălţau deasupra râului şi cel care se apleca putea să vadă schelăria caruselului frământând adâncurile, vârtejuri de picioare, de lanţuri şi chipuri, pentru că în oglinda apei toate se dublează.

Domnul Viktor Tůma, agentul, o trase lângă el pe fata cu nuferi, o răsuci şi lanţurile i se împletiră. Ceva mai târziu, el o azvârli cu putere drept spre umbrele albastre ale nopţii... Scaunul reveni, fata se întoarse, întinse mâna înapoi, domnul Viktor întinse mâna înainte, puţin, încă puţin... degetele li se încleştară, agentul trase fata spre el, îi răsuci scaunul, o ţinu o clipă lângă el şi-i şopti la ureche vorbe dulci, după care o aruncă iar în spaţiu, atât cât permitea forţa centrifugă şi lanţurile caruselului, în timp ce el aproape că se opri în loc. În clipa aceea se izbi de domnul diriginte de la "Sprijinul la bătrâneţe", care ocupa un scaun chiar în spatele lui şi care, înainte de a-i face vânt, îi şopti domnului Viktor:
- Pe fata asta trebuie să pui laba!

Propulsat spre cer cu o lovitură de picior, Viktor închise ochii.

Proprietarul caruselului sună, trase manivela în poziţia vitezei maxime, lanţurile şi scaunele se îndepărtară şi mai mult de pajiştea bătătorită, iar chipurile oamenilor defilau dincolo de cercul de lumină al becurilor, în umbra albastră a nopţii, ca un imens rulment conic.

Fata cu nuferi încremeni la gândul că s-ar putea rupe scaunul cu ea. Până unde ar zbura? Poate chiar până în mijlocul râului unde ar face praf globul răsturnat al lunii, sau poate drept în mijlocul bacului care plutea liniştit, împodobit cu lampioane, în sunetele ansamblului de mandoline; ar străpunge bacul, iar lampioanele s-ar stinge uşor... Dar dacă s-ar rupe deasupra râului şi inerţia ar arunca-o pe mal în prelata chioşcului cu dulciuri? Sau dacă ar nimeri drept în figurinele de tablă de la tir şi toate resorturile ascunse s-ar declanşa dintr-odată ca după nişte lovituri bine ţintite... Sau ce s-ar întâmpla dacă ar ateriza cu lanţuri cu tot pe chioşcul individului în halat alb, care înfăşura pe beţişoare vată trandafirie de zahăr? Sau dacă ar zbura şi mai departe, drept în căzile în care stăteau la gheaţă sticlele de bere şi de sifon?

Dar proprietarul caruselului puse capăt tuturor acestor eventualităţi, încetinind viteza. Lanţurile începură să se strângă încet, ca o umbrelă care se închide... Câteva tălpi se loviră pe podeaua de scânduri şi caruselul se opri.
- Mi se învârte capul, zise fata.
- Cu un păhăruţ îţi trece imediat, o invită dirigintele.

Stând sub prelata chioşcului de băuturi şi sorbind dintr-un lichior dulce, dirigintele o întrebă:
- Ei, cum merg afacerile?
- Prost, nu se prea cumpără, zise ea.
- Zău?... Ce ţânţari nesuferiţi! strigă dirigintele, dând din mâini şi aruncând lichiorul de anason în ochii agentului Tonda. Pardon, se scuză domnul diriginte, şi apoi desfăcu rucsacul fetei râzând cu lacrimi. Scoase un fir de nufăr înfăşurat în hârtie fină.
- Ce glume proaste, se revoltă domnul Tonda, ştergându-şi lichiorul lipicios de pe ochi.
- Deci, domnişoară...?
- Uršula Krásenská, răspunse ea înclinându-se şi roşind.
- Deci, domnişoară Uršula, o marfă atât de frumoasă şi să nu se vândă?
- Poate că nu mă pricep să vând, zise ea îmbujorându-se şi mai tare.
- Şi cât spui că face o floare ca asta?
- Douăzeci şi cinci de coroane, îi răspunse fata punând pe masă paharul gol.
- Încă unul, şefule, comandă dirigintele, încă unul!
- Dar dumneavoastră ce vindeţi? întrebă ea.
- Eu şi prietenii mei oferim oamenilor un viitor fericit.
- Aha, vindeţi horoscoape! zise ea râzând.
- Nu, ghiceşte!
- Atunci rugăciuni, sau ghiciţi din palmă!
- Nu, o să-ţi explice domnul Viktor, zise domnul diriginte întinzându-i fetei un păhărel de lichior de chimion.
- Domnişoară Uršula, noi oferim oamenilor iluzii. Pensie. Prăvăliaşii primesc o hârtie şi ne dau în schimb bănuţi. Şi atunci când cred că ce le spunem noi este adevărat, înseamnă că au un viitor fericit, explică domnul Viktor, fixându-şi privirea drept în ochii fetei cu nuferi.
- Dumneavoastră vindeţi speranţă? întrebă ea.
- Da, zise domnul Viktor, ca şi Domnul nostru Isus Christos pe vremea când era comis-voiajor şi vizita clientela din zona lacului Ghenizaret având ca marfă Credinţa, Speranţa, Dragostea. La fel şi noi. Dar haideţi să vedem noaptea veneţiană!
- Aveţi o ocupaţie frumoasă, spuse admirativ fata.
- Da, încuviinţă domnul diriginte, apoi luă nufărul artificial şi începu să-şi croiască drum prin puhoiul de oameni. Ultima noutate pariziană pe masa dumneavoastră! Nufărul artificial, podoaba locuinţei dumneavoastră! O ocazie unică! striga el scrutând chipurile oamenilor.
- Şeful nostru face glume proaste, se indignă domnul Tonda, mirosindu-şi degetele, acum put a anason!
- Ce splendoare! exclamă fata întorcându-se către Viktor şi arătându-i cu degetul o tarabă unde un bărbat lua dintr-o cutie nişte obiecte fleşcăite ca nişte mănuşi de cauciuc, le fixa pe o butelie de hidrogen, răsucea de o rotiţă şi de sub mâna lui ieşea un minunat balon. Apoi făcea câteva mişcări iuţi şi balonul se înălţa în aer atât cât îi îngăduia o sfoară invizibilă... Copiii cumpărau baloane şi râdeau fericiţi... Negustorul de sub lampa cu acetilenă umfl a mereu alte baloane.

Îşi făcu apariţia domnul diriginte, ţinând de mână o femeie şi strigând:
- Uršula, doamna doreşte doi nuferi!

Fata desfăcu rucsacul, scoase două flori artificiale şi le vârî în sacoşa voluminoasei doamne care încerca să se opună.
- Unul nu mi-ar ajunge?
- Doi, doi, strigă domnul diriginte, şi când vrei să-ţi cumperi căţel, e mai bine să iei doi, pentru că doi căţei mănâncă mai bine. Cincizeci de coroane, vă rog!

Femeia scoase portmoneul cu mâinile tremurânde, dar domnul diriginte îi sări în ajutor:
- Pardon, madam, îi zise luându-i portmoneul.

Scoase din el cincizeci de coroane şi le întinse Uršulei, după care îl înapoie doamnei. Apoi desfăcu rucsacul, luă un alt nufăr şi străbătând mulţimea începu să strige: "Cumpăraţi ultima noutate vieneză, nufăr artificial, practic nedegradabil, o floare artificială pe care o puteţi spăla fără să-şi piardă prospeţimea...
- Aş vrea şi eu unul... zise fata.
- Ce, un nufăr? întrebă domnul Tonda.
- Nu... un balon de colo...
- Ce culoare? întrebă domnul Viktor.
- Verde.
- Verdele e culoarea speranţei, zise domnul Viktor.

Tonda îşi înfundă mâna în buzunar şi se îndreptă în direcţia din care veneau copiii cu baloane, cumpără un balon verde, dar cum îl ducea de sfoară ţopăind, dintr-odată încremeni. Cineva îl pocnise cu o piatră în tâmplă. Simţi cum îi ţâşneşte sângele şi zări doi puştani fugind prin semiîntunericul nopţii veneţiene spre sălciile de lângă râu.
- Nişte derbedei, domnule! ţipă negustorul.

Se distrează spărgând baloanele cu praştia. V-au lovit în cap?
- Noroc că nu mi-au scos ochii, zise domnul Tonda apăsându-şi batista pe rana făcută de piatră.

Luând apoi balonul şi întinzându-i-l fetei cu nuferi, domnul Viktor o luă de braţ şi porniră împreună spre bărci. Proprietarul bărcilor striga la două femei care se legănau într-o barcă distrându-se copios:
- Hohoho!

Proprietarul apăsă pe manivela de frânare atât de tare că începură să sară aşchii din scânduri. Dar femeile aveau putere, nu glumă, zburau când într-o parte, când într-alta, până ce ajungeau în poziţie orizontală ca nişte steaguri fluturând. Una se lăsase pe vine şi făcea vânt bărcii mai întâi la vale, apoi la deal, iar cealaltă, în picioare, se înălţa spre cer, vrând parcă să străpungă cu capul albastrul boltei... Apoi schimbau rolurile, barca aluneca în direcţie inversă, partenera se ridica în picioare acoperind cu capul câteva stele. Şi părul lor despletit le flutura ba pe spate, ba le acoperea faţa. Fiecare avea pe rând când un vârtej de păr la spate, când faţa ascunsă în volbura lui...

Se apropie domnul diriginte, scuturând de departe rucsacul gol şi mestecând alune americane.
Puse rucsacul în spatele fetei şi-i dădu banii.

Zdrobea alunele între degete şi punea cojile în buzunarul pardesiului lui Tonda. Izbucni brusc în râs, împroşcându-l pe Tonda cu resturile din gură, după care îl luă de braţ şi-l conduse către o tarabă deasupra căreia strălucea o ţintă uriaşă, făcută din cercuri de toate culorile. Deasupra ţintei era o inscripţie luminoasă: CURCUBEUL. O tânără blondă striga:
- Doamnelor! Ce este decolorantul "Curcubeul"? Este un ajutor nepreţuit în gospodărie!

Avea în mână un pacheţel de decolorant pe care îl vântura încolo şi încoace.
- Ce glume tâmpite, se oţărî domnul Tonda scoţându-şi din ochi, cu batista plină de sânge, o fărâmă de alună.
- Ţine un plasture, zise mulţumit domnul diriginte, băgând în buzunarul lui Tonda o hârtie de o sută de coroane.

Apoi cuprinse dintr-o singură privire toată serbarea, se uită la luna care intona un arpegiu deasupra apei.
- Îmi plac nopţile astea, prietene. E ceva formidabil să simţi, să simţi că trăieşti... spuse el.

Fata care demonstra la o masă cum se foloseşte decolorantul marca "Curcubeul" strigă:
- Există însă, scumpe doamne, şi pete care nu pot fi scoase fără să se strice materialul.
- Vă mulţumesc, zise fata cu nuferi înclinându-se, în timp ce balonul îi mângâia faţa. Mie mi-ar fi trebuit o săptămână să-i vând pe toţi. Cum faceţi?
- Trebuie să te pricepi, îi răspunse dirigintele. Odată, la Kolín, douăzeci de croitori m-au acuzat că au iscălit contractele cu "Sprijinul la bătrâneţe" într-un fel de somn hipnotic. Atunci mi-am pus gura la treabă şi aşa de bine m-am apărat, încât şi-au retras plângerea toţi douăzeci, ba pe coridor am mai prelucrat şi vreo doi asesori, experţi... Depinde cum începi, trebuie să fii concentrat şi hotărât. Cum abordezi clientul, trebuie să-l dobori din prima lovitură, ca pe un tigru... e nevoie de o presiune psihologică cât mai directă ca să-l faci să semneze şi să plătească... Ca într-un somn hipnotic. Fără dialog! Doar monolog!

Dirigintele era încântat de sine. Fata cu nuferi se înclină şi se îndreptă cu Viktor spre tir.

Blonda arăta spre ţinta mare cu cercuri colorate şi striga:
- Atunci când nu aveţi posibilitatea să vă înălbiţi rufele pe iarbă, folosiţi cu încredere produsul nostru, decolorantul "Curcubeul"! Dar, aşa cum am spus, există pete care nu pot fi scoase fără să se strice urzeala materialului.
- Domnişoară, întrebă domnul diriginte, eu am pe suflet nişte pete care nu pot fi curăţate cu una, cu două... Ce mă sfătuieşti să fac?
- Decolorantul nostru "Curcubeul" nu vă poate fi de mare ajutor în acest caz. Aţi face mai bine să le scoateţi cu briceagul, îl sfătui blonda.
- S-ar putea să-mi dau duhul!
- Când mă uit la dumneata, mă gândesc că n-ar fi nici o nenorocire, zise ea râzând.
- Cum adică?
- Nici popa nu toacă de două ori, zise ea continuând să râdă şi să ia banii de la oamenii care cumpărau decolorantul.

Blonda se uită cu nostalgie în depărtare, de unde răsunau gingaşe acorduri de mandolină. Bacul iluminat plutea pe râu şi după un timp dispăru după tufele de răchită...
- Ce viaţă au unii... oftă ea.
- Ai avea vreo dorinţă, domnişoară? O întrebă dirigintele.
- Să fac o plimbare pe râu.
- Te invit!
- Şi cine vinde în locul meu? Trebuia să ţin o conferinţă la hotel pe tema "Ce este CURCUBEUL?", dar mi-a încurcat socotelile noaptea asta veneţiană. Aşa se face că m-am instalat aici.
- Bine ai făcut, se vede că eşti pragheză. Dar ia spune-mi: cât costă toată şandramaua asta? Două, trei, patru sute? Întrebă el, băgând mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor.
- Patru sute, zise.
- Ţine banii, strânge-ţi calabalâcul şi... hop! La râu! Să ne spălăm mâinile în apele lunii! strigă el.

Domnul diriginte ridică braţele romantic spre lună. Dar când îşi coborî din nou privirile spre mulţimea din jur, se chirci brusc şi se ascunse iute după reclama pentru "Curcubeul".
- Fie-ţi milă, Tonda, salvează-mă! Uite un client care a înnebunit, şopti el implorându-şi tovarăşul.
- Ce să fac cu el? întrebă Tonda.
- Du-l undeva, oriunde, şi să nu-l scapi din ochi! Te răsplătesc gras, gras de tot!

Se apropia un individ sfrijit, care-şi făcea loc printre participanţii la serbarea nopţii veneţiene, uitându-se cu luare-aminte în ochii fiecăruia.
- Ce căutaţi, domnule, dacă îmi daţi voie să vă întreb? i se adresă domnul Antonín Uhde.
- Cică ar fi pe-aici! strigă omul. Unul de la asigurări, îl cheamă Krahulík, care m-a asigurat şi pe mine. Am alergat după el până la gară, am îngenuncheat înaintea vagonului ca să-mi dea banii înapoi, dar el se uita la mine de la fereastră şi zicea că e târziu, că nu se poate anula contractul cu societatea, cum nici popa catolic nu poate să-şi părăsească după toane biserica... Trenul pornise şi eu mă ţineam după el şi băteam cu pumnul în vagon să-mi înapoieze bănuţii... nevastă-mea e bolnavă...
- Nu trebuie să vă mai necăjiţi, un asemenea individ ajunge sigur la puşcărie, într-un fel sau altul, declară cu toată convingerea domnul Tonda.
- Sper, domnule. Ar trebui să rad la bărbi de dimineaţă şi până la miezul nopţii ca să pot depune banii de pensie, lua-l-ar dracu' de viitor fericit! Ah, ce i-aş mai pune otravă în mâncare!
- Degeaba, zise domnul Tonda, n-ar avea nici un efect asupra puşlamalei ăleia. Cu cât e gloaba mai mare, cu atât rezistă mai mult, adăugă el cu ochii pe blonda care îşi strângea măsuţa şi aşeza pacheţelele cu decolorantul "Curcubeul" într-un geamantănaş.
- Dacă aş pune mâna pe el, strigă bărbierul, uite-aşa l-aş pocni la scăfârlie!

Cum anume ar fi făcut demonstră un pic mai încolo, unde nişte tineri îşi încercau puterile: loveau într-un butuc care transmitea printr-un mecanism forţa loviturii la o stinghie gradată, luminată de un bec. Tinerii plecară dezumflaţi, dar se întoarseră şi zguduiră furioşi aparatul. Proprietarul îi alungă de acolo împingându-i cu pântecul.

Din câteva salturi, bărbierul ajunse lângă aparat şi apucă ciocanul. Plin de bune intenţii, un flăcău îi zise:
- Mai bine ţi-ai cumpăra mătănii, nene.

Dar bărbierul nu se lăsă, trăsni cu ciocanul, aparatul începu să sune, tinerii care plecaseră se uitară înapoi, se întoarseră şi rămaseră cu gurile căscate, îi pipăiră muşchii, se ridicară pe vârfuri ca să citească gradele, iar proprietarul alese o păpuşă rozalie şi i-o dădu câştigătorului ca premiu.
- Un ţel clar reduce consumul de energie, strigă bărbierul. Uite-aşa l-aş pocni pe individ, uite-aşa l-aş face praf şi pulbere, ca pe un şarpe veninos.

Luă păpuşa de picioare şi se apucă să o jumulească şi să o ferfeniţeze metodic, cu răbdare. Apoi se repezi la tir şi ceru o puşcă.
- Aţi mai tras? îl întrebă proprietăreasa.
- Nu! strigă bărbierul. Unde aveţi figurile cu crime?
- Aici, zise proprietăreasa arătând cu un băţ. Braconierul trage în pădurar.

Bărbierul ochi, apăsă pe trăgaci şi pădurarul se dădu de-a berbeleacul.

Alături stătea domnul Viktor, o strângea în braţe pe fata cu nuferi şi îi dădea sfaturi.
- Cătarea şi ţinta... trebuie să fie pe aceeaşi linie, ştii?
- Nu ştiu..., şopti ea.
- Uite aşa, îi arătă îmbrăţişând-o mai tare şi apăsându-i capul cu bărbia până ce o făcu să atingă metalul rece. Uite aşa, zise în şoaptă. Eşti atât de frumoasă, Uršula, mi se rup băierile inimii, pune mâna să auzi cum mi se zbate în piept... auzi?
- Aud, dar dumneata îţi baţi joc de mine.

Întoarse capul şi îşi puse obrazul pe obrazul lui.

Proprietăreasa îi întinse bărbierului o altă puşcă:
- Dacă doriţi, aici aveţi o căprioară.

Bărbierul îşi propti puşca la bărbie, apăsă pe trăgaci şi căprioara se rostogoli.
- Asta îl aşteaptă dacă dau ochii cu el!
- Nu mă surprinde, zise domnul Tonda.

Domnul Viktor şopti:
- Unde dormi, Uršula?
- La gară.
- Parcă nu e nici un hotel pe acolo.
- Dorm în sala de aşteptare, eu dorm întotdeauna prin sălile de aşteptare. Impiegatul mi-a promis că în noaptea asta îmi dă voie să mă culc la el, la casierie, că îmi pune sub cap cartea cu tarifele de călătorie şi că o să mă învelească în pelerina uniformei de serviciu...
- Ce gropiţe ai, îi şopti strângând-o în braţe.

Stăteau amândoi rezemaţi de postavul verde al mesei, cu mâinile încleştate pe puşcă.
- Glumiţi.
- Nu... de ce aş spune ceva ce nu e adevărat? şopti el.
- Aici sunt doi bărbaţi care taie o buturugă, arătă proprietăreasa.

Bărbierul apucă puşca şi trase dintr-o parte... Cei doi vlăjgani începură să taie buturuga cu mişcări smucite.
- Asta este! jubilă bărbierul. Nu-i doresc moarte bruscă. Trebuie să-l torturez! Să-l tai încet cu fierăstrăul! Şi cu cât ar urla mai tare cu atât mai mulţumită mi-ar fi inima.
- O idee pe care o susţin, zise domnul Tonda. Hai, meştere, să dăm o raită prin acest bâlci al nopţii veneţiene, ca să te linişteşti. Ce părere ai?
- Hai să ne culcăm împreună, şopti Viktor.
- Dar mă iubeşti? îl întrebă fata cu nuferi.
- Te iubesc. Dragostea face legătura între cer şi pământ.
- Minunat! În sfârşit, dacă n-ar fi adevărat, de ce mi-ai spune-o? zise fata zâmbind şi desprinzându-se din braţele lui.

Domnul Viktor luă puşca, trecu în revistă toate figurinele de tablă, ţinti spre o căprioară care sărea peste un brăduleţ, apăsă pe trăgaci şi căprioara, lovită în ţinta neagră, căzu. Fata cu nuferi ţinea cu o mână sfoara balonului verde, iar cu cealaltă îmbrăţişase un stâlp de lemn şi se uita spre malul râului unde se afla bacul încărcat de lampioane. Îl văzu pe domnul diriginte cum ducea în cârcă uriaşa ţintă cu cercuri de toate culorile, cum o ajută pe blondă să urce pe bac, cum se aşeză pe o scândură şi privi în apă. Îl zări şi pe domnul Tonda, cel care îi cumpărase balonaşul verde, îl văzu mergând alături de individul ăla sfrijit şi, după ce se urcară amândoi, cineva împinse bacul cu o prăjină, iar în clipa aceea ansamblul de mandoline aflat la pupa vasului începu un cântec.

Domnul diriginte se pitise după ţinta "Curcubeul", blonda băgase mâna în apa rece şi zâmbea, patru fete frumoase cântau la mandoline "Pe Elba cea cu spume de argint" şi un bătrân matroz împingea bacul cu prăjina. Ajungând în mijlocul râului, pasagerii văzură în oglinda apei pe toată lumea de la noaptea veneţiană umblând în mâini. Încă un rând de bărci, încă un carusel care se învârtea în adânc... Şi când se aplecară, văzură încă un bac încărcat de lampioane care plutea cu fundul în sus şi cu chipurile lor răsturnate.
- Ce i-aţi face tipului, zise domnul Tonda, dacă din greşeală ar veni tocmai la dumneavoastră să-l bărbieriţi?
- L-aş săpuni şi, cum aş pune mâna pe brici, al meu ar fi. I-aş arăta eu lui viitor fericit! L-aş apuca de ureche şi l-aş întreba: "Ce facem cu urechiuşa?" şi i-aş tăia-o încet şi aş striga: "Hârşti, hârşti, hârşti!"

Bărbierul ţipa şi arăta, ţinându-l pe domnul Tonda de ureche, cum l-ar ciopârţi pe diriginte. Cele patru frumoase domnişoare cântau la mandolină "Pe Elba cea cu spume de argint" şi în urma bacului se oglindea luna într-un larg arpeggio.
- Cum credeţi că mă cheamă? îl întrebă blonda pe dirigintele care dispăruse în dosul reclamei "Curcubeul".

Domnul diriginte, pitit pe fundul ambarcaţiunii, îşi puse capul în poala ei.
- Dacă ai avea părul roşcat şi pistrui pe nas şi ai cânta la vioară, ai putea să te numeşti Wanda... Bărbierul ăsta mă calcă pe nervi!
- Mă cheamă Nadja, zise.
- A, Nadja? Asta înseamnă Speranţa...! Decolorantul "Curcubeul"... Se potriveşte, zise în şoaptă domnul diriginte.
- Şi ce i-aţi mai face după aia? Continuă să-l ispitească domnul Tonda.
- Apoi aş apuca secătura aia de nas şi i-aş sufla în urechea tăiată: "Şi acum ce facem cu năsucul? Hârşti! Hârşti! Hârşti!" Şi i l-aş ciopârţi încetinel şi alene, cum ai trage cu arcuşul pe vioară. Ar trebui să tund şi oi ca să-mi pot plăti viitorul ăla fericit.
- Aţi fi în stare de una ca asta? îl întrebă Nadja pe bărbier.
- Aş fi! Şi asta n-ar fi tot. Pe urmă i-aş rupe un ţurloi, ca să nu-mi scape şi după aia de-abia aş începe să-l schingiuiesc cum scrie la carte! strigă bărbierul şi, drept dovadă, lovi cu piciorul într-o scândură fixată pe fundul bacului.
- Uşurel, uşurel, sfrijitule! îl admonestă bătrânul matroz.

Lampioanele se legănară, cercuri şi valuri neliniştite se îndepărtară de bac, iar luna se transformă într-o linie prelungă. Domnul diriginte stătea pe fundul bacului, cu capul în poala domnişoarei Nadja, ţinând într-o mână panoul de reclamă "Curcubeul".
- Şi să te mai miri, zise Nadja, că în fiecare secundă se comite o crimă.
- O crimă ar fi prea puţin pentru o bestie ca el! strigă bărbierul. Ăsta trebuie schingiuit! O să-i ajustez barba cu ascuţitoarea de creioane!
- S-ar putea să-l doară niţel, zise Nadja râzând.
- I-aş zdrobi costiţă după costiţă şi apoi aş sta să ascult cum îi slăbeşte piuitul.

Bărbierul rosti aceste cuvinte cu o vădită plăcere.
- Sfrijitule, nu mai lovi în bac! îl admonestă din nou bătrânul matroz.
- La urmă i-aş pune briciul la gât şi l-aş întreba: "Şi acum ce facem cu gâtul?", strigă bărbierul dezlănţuit. Şi aş face hârşti, hârşti, hârşti, şi i l-aş tăia în aşa fel ca să-i cadă capul, l-aş pune jos şi i-aş trage un picior, de s-ar învârti ca luna pe cer! încheie bărbierul şi izbi cu toată puterea în scândura bătută în cuie pe fundul bacului.

Scândura se desprinse, iar apa năvăli smulgând scândura şi ţâşnind ca un gheizer. Bacul începu să se scufunde încet.
- Ce ai făcut, sfrijitule? strigă bătrânul matroz.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer