Piaţa de flori

(Fragment din romanul O suliţă, un drum şi mori de vânt.)

Luni de zile în fiecare dimineaţă m-am trezit la ora 4, era un efort vâscos ca un sânge coagulat, nu reuşeam să mă trezesc complet nici după ce făceam cei câţiva paşi de la mine la metrou. În atâtea luni am prins toate anotimpurile, întunericul lipicios al iernii care insinua frig şi spaimă nu numai pe sub marginile paltonului ci pe tot corpul, tremuram de efortul pe care îl făceam să păşesc, să mă obişnuiesc, să accept anotimpul oraşului, îmi părea că se poartă doar cu mine aşa ca şi când numai eu aş fi greşit. Dar nici toamna sau primăvara nu era mai bine, dimineţile erau înceţoşate, umede, gri, o culoare care îmi amintea de un pullover din copilărie, în momentele acelea, departe de orice luciditate, amintirile mi se plimbau înverşunat prin suflet şi nu erau nici imagini, nici chipuri. Pulloverul nu mi-l aminteam ca un obiect ci ca o sumă de senzaţii, culoarea parcă scursă din ceaţa dimineţii, mirosul greu de lână udă, groaza că m-ar putea atinge să-l simt pe piele, pielea e un organ de simţ atât de rafinat, în iubire am învăţat, mergeam prin magazine şi încercam să găsesc materialul perfect care să mă mângâie în tonul simfoniilor tale tactile...închideam ochii şi uneori voluta unei bluze mi te amintea, o notă, două, dar era ceva mai mult decât absenţa ta.

Nici în vară nu a fost mai bine, tot anul acela a fost trist, aşa mi s-a părut. Indiferent de dimineaţă sau anotimp parcurgeam cele 10 staţii de metrou într-o amorţeală totală, indiferentă la cei din jur, indiferentă chiar şi la mine, 40 de minute în care singura senzaţie era legănatul trenului, uneori închideam ochii pentru că lumina îmi părea prea puternică, mă rănea.

Ai observat cât de greu suportă lumina cei care nu au lumină interioară?
Dar nu adormeam niciodată.

Staţia la care coboram era întunecoasă, mă prelingeam grăbită pe lângă ziduri, apoi pe scări fugeam, vroiam să ajung odată pe stradă. Oare mi se părea, era doar imaginaţia mea dar încă din gura metroului simţeam mirosul, închideam ochii şi mă opream exact lângă acelaşi chioşc să mă liniştesc, acolo amorţeala din trup se scurgea în caldarâm şi pentru prima oară în acea zi respiram.

Apoi cu paşi egali mă îndreptam spre hală.

În primele zile intrasem banal, cu toată lumea, pe intrarea principală, acolo unde se înghesuiau la acea oră toţi, dar în timp am descoperit alte intrări, una a devenit favorită. Hala avea de jur împrejur, la nivelul primului etaj, un soi de balcon, acolo vedeam mereu oameni, cu timpul am înţeles că nu eram singura care venea în fiecare dimineaţă aici, că eram mulţi cei care dimineaţă de dimineaţă intram ca la cel mai exclusiv concert iar balconul era al nostru, al celor care închideam uşa nenorocirilor cotidiene şi deschideam poarta spre hala de flori.

Cum intram corpul mi se deschidea miraculos pentru că acel concert nu îl primeam numai prin ochi şi nu-l simţeam doar prin miros ci era o participare totală a tuturor simţurilor, o beţie completă, înnebunitoare.

La început, când păşeam în balcon, toată hala era o pată nediferenţiată, un curcubeu pe care îl percepeam ca un întreg, ochii erau primii atinşi dar era atât de puternică senzaţia încât dura un timp până să văd exact din ce era compusă pata, încet ochii mi se obişnuiau şi vedeam în sfârşit florile pământului, urma momentul de neasemuit suspans în care venea de jos parfumul, dar nu ca o adiere vagă, nedefinită ci ca o perdea care mă lovea cu delicateţe dar fermitate, în acel moment unic îmi explodau în pori toate miresmele pe care florile le emanau şi nu mai ţinea doar de miros ci de toată fiinţa mea lovită de valurile de parfum ca de valurile unei mări. Iar ochii din ce în ce mai avizi, mai dornici, nesaturaţi, temători că nu pot cuprinde totul prindeau să observe notă de notă fiecare floare a acestei simfonii, fiecare petală colorată, urmăriţi de parfum, din ce în ce mai acordate senzaţiile, mai pure, perfect sincronizate. Trăiam o clipă căreia îi simţeam profund realitatea, erau percepţii aproape controlabile dar deodată totul se tulbura, cred că atunci, efectiv, mă îmbătam de miros iar creierul meu prea obosit de atâtea lungimi de undă se izola în imaginaţie, în ritmul unei muzici în acord cu culorile din jur, pielea mi se acoperea de toate petalele care deveneau din culori şi parfum mângâiere, dar nu un singur fel de mângâiere ci o simfonie, fiecare petală cu felul ei, trandafirii, mereu începeau trandafirii, lor le simţeam catifeaua alunecându-mi pe faţă, pe umeri, atingându-mi degetele şi gleznele şi era mângâiere galbenă sau roşie, roz pentru că fiecare trandafir mă atingea în felul lui, apoi urmau orhideele, guri de leu violete deschise să îmi devoreze umerii, liane cu mirosuri grele care mă încolăceau şi zburau papagali şi păsările paradisului printre noi şi chiar şi trilurile lor le auzeam în final.

Urma apoi clipa supremă, cea pentru care multe dimineţi a trebuit să trudesc, clipa în care toate simţurile erau pregătite, excitate până la durere, în care oscilam pe o linie îngustă între real şi vis, închideam ochii o secundă ca o aşteptare şi când îi deschideam toate senzaţiile veneau în acelaşi timp spre mine ca într-o simfonie care însă nu curgea de la început la sfârşit ci era condensată toată în acea unică clipă, sincronicitate mult visată în care percepeam totul fiind şi nu devenind: culori-parfumuri ce îmi mângâiau corpul ca un val iar între mine şi flori orice barieră era anulată şi nu ştiu zău dacă eu le umanizam sau ele mă înnobilau cu frumuseţea lor vegetală.

Aşa am supravieţuit fără simfoniile din dragostea ta.