Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Rămânerea trecerii


C.D. Zeletin

17.08.2016
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
C.D. Zeletin
Rămânerea trecerii
Editura Spandugino, 2011



*****
Intro

După Respiro în amonte, Gaură-n cer, Amar de vreme şi Distinguo, C.D. Zeletin face să apară astăzi un alt volum de eseuri, Rămânerea trecerii, în care valoarea timpului e descoperită deopotrivă în logica şi în nostalgia trecerii a toate câte freamătă pe pământ. Structurată în patru părţi: eseuri, evocări, schiţe şi convorbiri, noua apariţie editorială aşteaptă acelaşi cititor instruit şi rafinat, iubitor de surpriză a gândirii şi de măiestrie artistică, cititor de care s-a bucurat întotdeauna scrisul subtil al lui C.D. Zeletin. El se va întâlni cu o proză în care adie un uşor scepticism, biruit însă de lumina firii scriitorului şi compensat prin aspiraţia lui spre absolut şi credinţa în valorile eterne ale sufletului şi ale faptei umane. Prezenţa neaşteptată a cinci schiţe alături de eseuri, evocări şi convorbiri subliniază arta scriitoricească a celui în care, cu cinci decenii în urmă, Tudor Vianu vedea atât un poeta doctus, cât şi un artist inspirat: în cheia amândurora trebuie citită Rămânerea trecerii, o carte a elevaţiei spirituale şi a splendorii stilistice.

Prestigiul filozofic al singularului

Dacă în istoria aritmeticii evenimentul cel mai important pare să fi fost descoperirea ideii de 0 (zero), cu alte cuvinte a ideii că nimicul are semnificaţie numerică, în filozofia aritmeticii cea mai mare descoperire a constat în deja descoperitul 1 (unu).

Unu e şi unicul, dar e şi cel dintâi, e şi singurul care, proiectat asupra a tot ce există, îşi asumă supremaţia a tot, rămânând izvoditorul a toate. În tensiunea lui maximă, el are semnificaţia mişcării închise care împlineşte un cerc. În unu se află, potenţiale, premisa şi concluzia, ceea ce-l făcea pe Blaise Pascal să formuleze gnomic excepţionala zicere după care nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit... Gradul maxim de generalitate îi conferă lui unu atributele abstractului. Atât Abraham, părintele seminţiei ebree, cât şi Amenophis IV, faraonul Egiptului, numit şi Akhenaton, prin care se înţelege adoratorul lui Aton (Soarele), amândoi părinţi ai monoteismului, rămân personalităţi de cotitură în gândirea omenească.

Dar în timp ce primul concepea unicitatea Creatorului ca pe o abstracţie, al doilea o recunoştea în concreteţea discului solar, diferenţa valorică dintre ei rămânând diferenţa dintre abstract şi concret. Amândoi însă intuiau şi un element abstract al celui ce era Unu: instrumentarea unităţii. Faptul acesta scade în ochii noştri distanţa dintre patriarh şi faraon, apropiindu-l pe acesta din urmă, dar numai într-o anumită măsură, de cel dintâi. Nu-i mai puţin adevărat că dacă îi reproşăm lui Amenophis IV concreteţea faptului de a fi văzut ceea ce adoră, adică Soarele, nu putem trece peste percepţia senzorială, legată de concreteţea vibraţiei aerului, a lui Abraham, care a auzit şi el pe Cel ce primeşte să fie adorat fără să poată fi văzut, adică pe abstractul Dumnezeu, răspunzându-i la întrebarea cine este: "Eu sunt cel ce sunt!". Şi unul şi altul aveau reprezentări concret-senzoriale legate de Unu, însă în timp ce reprezentarea concretă a lui Abraham privea indirect şi parţial identitatea subiectului, prin faptul de a-L fi auzit fără să-L vadă, reprezentarea lui Amenophis IV, pornind de la percepţia optică, privea direct şi total subiectul, în afara oricărei abstracţii.

Pentru Eminescu, Unul rămâne un mister a cărui existenţă frământă orice frunte gânditoare de la domn pân' la opincă: "De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi" (Scrisoarea I). E vorba de intuirea de către fiecare om a elementului unic pe care îl ascunde în sine, a fărâmii infinitezimale din Unu, ce conferă prestigiu unicatului şi face din fiecare ins un om insubstituibil. E atributul divin ce trebuie să stea la baza oricărei filozofii ori ideologii, să stea la baza tuturor umanismelor: "Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate..." Întrebarea ce se pune îndată: cine-i una? Dacă unul aflat în toţi e Principiul Divin, una care se află în toate pare să fie unitatea a tot ce există în Univers. După cum, în varianta De-oi adormi curând... a poeziei Mai am un singur dor:
Să treacă lin prin vânt
Atotştiutoarea,
De-asupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture floarea,

Atotştiutoarea îndemnată, în varianta Nu voi mormânt bogat, să reverse dulci scântei, ar putea fi Conştiinţa spiritului atoatefăcător din Sfânta Treime. Să se observe că acestui vers îi premerg viziuni mai curând uranice decât romantice, cum ar fi stolurile zburând în seninătăţile pe care alunecă luna.

Singularul e categoria gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe sau de lucruri. Pluralul începe de la două sau de la mai multe fiinţe sau lucruri de acelaşi fel. Şi singularul şi pluralul sunt entităţi numerice. Privind însă filozofic lucrurile, geniul singularului constă întâi de toate în unicitate şi apoi în informaţia strict numerică pe care o vehiculează. De aceea el şi indică, în polisemia lui, înţelesurile de unic, rar, straniu, surprinzător, original, aparte, iar câte o dată şi de superior. El este mai filozofic, dacă ne putem exprima aşa, decât pluralul, a cărui devoţiune se îndreaptă spre descriptivismul celor câte se arată în lumea aceasta şi nu celor câte se ascund. Sensibil întâi de toate la felurime, pluralul înlesneşte fenomenologicul, ignorând legile abstracte şi fixe ale lumii.

O confirmare a acestei observaţii o aduce stilistica. În timp ce singularul adânceşte redarea filozofică, pluralul desăvârşeşte, prin potenţialul expresiv, redarea artistică. Sinecdoca (sinekdoké, gr. = înţelegerea mai multor lucruri deodată) ne ajută să pricepem aceasta, ea exprimând întregul prin parte, generalul prin particular, singularul prin plural, puţinul prin mult etc., fapt pentru care a mai fost numită şi comprehensiune simultană. Sinecdoca dispune însă şi de o basculă, graţie căreia poate exprima situaţiile şi invers: partea prin întreg, particularul prin general etc., însă din punct de vedere statistic şi în practica limbii, prevalează situaţia cealaltă.

Prin sinecdocă, singularul ajută laconicului şi redundanţei mici, în timp ce pluralul ajută facondei şi redundanţei mari. Singularul creşte prestigiul frazei, pluralul îl diminuă; singularul ridică subiectul din magma obştii, pluralul îl coboară în ea. Ceea ce singularul înalţă, pluralul trage în jos. Singularul ajută nimeririi, pluralul presupune riscul divagării sau al rătăcirii ("Bate câmpii!" era, în intimitate, o expresie preferată a lui Perpessicius - observaţi pluralul, iar mama mea numea demersurile zadarnice din start ca fiind hrănire a păsărilor cerului...). E vădit faptul că o expresie cum este, să zicem, "pădurea românească e fascinantă în septembrie" e superioară formulării "pădurile româneşti sunt fascinante în septembrie".

În fine, întârziind în ecourile capodoperei lui Eminescu, Mai am un singur dor, observ că unu numeric, în formulare feminină (una), a suferit o transformare numerico-temporală, convertindu-se în adverbul de timp întruna:
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna.

Aceasta s-a săvârşit prin trecerea unui număr (una) în câmpul temporal pe care îl crează întru, această "vocabulă filozofică de prim ordin" (Constantin Noica), făcând să apară întruna, şirag infinit de clipe. Prefigurând aproape întreg universul circumstanţelor, "făptura atât de vie" pe care filozoful român o vedea în prepoziţia întru a creat întruna, sinonim valoric foarte înalt al lui mereu, neîncetat, neîntrerupt, neostenit, permanent, pururi, întotdeauna şi altele până la preţiosul, coborâtor din latină, necontenit, ori, din iliră, necurmat.

Rigoarea

Râvna şi măiestria în lucrarea omenească au căzut, printre cele dintâi, victime ale frivolităţii grăbite de astăzi. Răbdarea nu mai intră în termenii educaţiei. Sintagma a-ţi trăi viaţa se precipită să iasă din circumscrierile muncii, pulsând spre imperiul seducător al senzualităţii abstrase, al imposturii şi al trăirii aleatoare, într-un epicureism empiric. Exaltarea clipei şi nesocotirea timpului par să împingă lumea spre o vastă chermeză de hipocefali voioşi, ca într-o frescă de Bruegel. Zadarnic îi ating cu aripile îngerii păzitori. Liniştea, aţintirea în opera minţii şi a mâinilor, dăruirea şi cultul faptei în sine, nearticulată cu interesul imediat, sunt socotite chestiuni perimate.

Mi-a răsărit din nu ştiu ce ungher al memoriei imaginea antică a savantului sclav, ori a sclavului savant, care, pentru a dobândi un strop de aur coloidal, freca zile şi nopţi o lamă de aur, picurând în răstimpuri largi câte un strop de apă deasupra, până aproape de tocirea buricului degetelor. Târziu, obţinea fluidul terapeutic, întrebuinţat, ca şi astăzi de altfel, în tratamentul a ceea ce numim tuberculoză, lupus eritematos sau poliartrită cronică evolutivă. Vai, cum se schimbă lumea!
O, jerum, jerum, jerum,
O, quae mutatio rerum!

... În anii '60, făceam experienţe citospectrofotometrice în Laboratorul de Biofizică al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Metoda consta în determinarea in situ, într-un micron pătrat de suprafaţă celulară, a unei cantităţi infime de substanţă, evaluând-o matematic pe baza energiei fotonice absorbite. Preparatele histologice necesare presupuneau măiestrie tehnică, acurateţe mare şi experienţă. La etaj, se afla Centrul de Antropologie al Academiei Române, a cărui bibliotecă, din fostul cabinet al profesorului Francisc Rainer (1874-1944), învăţatul anatomist şi antropolog, o cercetasem carte cu carte. Mă impresionase o ediţie a Poeziilor lui Michelangelo, pe care savantul o umpluse cu adnotări în italiană. La fel, ediţia îngrijită de Léon Robin a fundamentalului Simposion (Banchetul) de Platon, în originalul elin, având manşeta paginilor plină cu însemnări în greacă, franceză şi germană al profesorului de... anatomie! Seriozitate germană, căci profesorul era neamţ din Bucovina.

Laboratorul fusese vizitat pe vremuri de Vasile Pârvan, care-l numise "citadelă a meditaţiei biologice". Într-adevăr, era o răspântie în care se întâlneau biologia lui Rainer cu arheologia lui Pârvan, îngemănate în disciplina antropologiei. Unică în lume, colecţia de cranii, alcătuită şi studiată de Rainer, rămâne "opera unui uriaş", cum a numit-o antropologul elveţian Henri Beer.

Citeam o scrisoare din 21 iunie 1906, în care Rainer scria: "Azi am descompus o larvă de axolotl de 6-8 milimetri în mai bine de 600 de secţiuni..." Studiul secţiunilor seriate îi permitea reconstituirea spaţială a organelor cavitare ori parenhimatoase şi evoluţia lor. Exact de astfel de secţiuni perfect realizate aveam şi eu nevoie în cercetările mele citospectrofotometrice. De-odată mi-am adus aminte că o cunosc pe bătrâna doamnă Mândriloiu, în tinereţile ei tehniciană a lui Rainer. Cum o secţiune de ţesut trebuia să fie groasă de 15 microni, şi cum un micron este a mia parte dintr-un milimetru, vă închipuiţi câte mii de secţiuni erau cuprinse într-un embrion de lungimea unei unghii! Dar doamna Mândriloiu avea răbdare şi fineţe de benedictin.

Am chemat-o fără întârziere s-o consult în chestiuni practice de fixare, secţionare şi colorare a preparatelor. Vizita ei a fost încântătoare. Fosta domnişoară era acum o vârstnică îngrijită, chiar elegantă, şi cu o memorie perfectă. Povestea frumos şi cu haz.
- Ce trăsătură a profesorului Rainer v-a impresionat?
- Rigoarea! mi-a răspuns.

Să vă spun o întâmplare. Îmi dăduse un embrion, trecut de către el însuşi prin soluţiile fixatoare, să-l includ în parafină, să-l secţionez, să colorez felioarele şi să le montez între lamă şi lamelă, trecând pe eticheta de la margine numărul fiecărei secţiuni. Cum eram îndrăgostită şi mă grăbeam să ajung la întâlnirea de la nouă seara, montam câteva secţiuni, aruncam alte câteva jos şi tot aşa. În felul acesta m-am putut întâlni cu soarele vieţii mele, deşi era întuneric!... Profesorul a studiat cât e noaptea de lungă suita de lame. A doua zi, cu ochii scoşi de nesomn, mi-a mulţumit, m-a lăudat, dar la urmă mi-a spus în treacăt:
- Domnişoară, vedeţi că lipsesc secţiunile de la 1389 la 1435, de la 1487 la 1507 ş.a.m.d. Inventariase absolut toate ştirbăturile! Se învârtea laboratorul cu mine!

Aveam acasă, la mansardă, un adolescent handicapat mintal. Ca să stea liniştit, părinţii îi dăduseră o chitară căreia de dimineaţa până seara îi ciupea o singură strună. Una singură. Aşa simţeam eu fiecare număr citat de profesor: ca pe ciupitura oligofrenului.

... Munca, sârguinţa, rigoarea, cinstea. Şi legenda, al cărei tâlc e de la sine înţeles, ca şi nevoia de a-l evoca în zilele noastre. O legendă cu atât mai preţioasă, cu cât se afundă într-o zare ideală care absoarbe oamenii model, anume parcă pentru a-i sustrage fuşărelii şi forfotei de făcături a lumii noastre.

Somnul fericirii, somnul nefericirii

Trecând peste semnificaţiile fiziologice ale somnului, Leonardo da Vinci apropia această jumătate a vieţii noastre de înfăţişarea morţii: il sonno è simile alla morte. Nu încape îndoială că, privind lucrurile în immediatezza lor, artistul exprimă un adevăr. În altă parte, el opune metaforei somnului, stare discontinuă şi trecătoare în măsura în care e alternantă cu trezia, metafora viului etern, stare continuă şi infinită, văzând în eternitatea veghei triumful posibil al operei de artă: O, muritorule, pentru ce nu faci o astfel de lucrare încât, după moarte, să ai înfăţişarea viului desăvârşit, decât, trăind, să te asameni, graţie somnului, triştilor morţi?!

Somnul şi veghea sunt două stări antinomice ale fiziologiei, apărute şi consolidate în timpul vieţii, de milioane şi milioane de ani, a neamului omenesc şi a tot ce este viu, determinate de către ritmul nictemeral, adică de succesiunea ritmică a nopţii cu ziua, asociate lunii si soarelui. Noaptea, hărăpoaica de mai târziu a lui Arghezi, veşnic şi inutil alergată de flăcăul soare, deoarece aceasta vroia... să moară / Şi frumoasă şi fecioară, oferea lui Michelangelo metafora morţii, în unul din cele mai frumoase sonete (102), închinat nopţii, din care citez terţinele:
O ombra del morir, per cui si ferma
ogni miseria a l'alma, al cor nemica,
ultimo delli afflitti e buon rimedio
,

tu rendi sana nostra carn'inferma,
rasciughi i pianti e posi ogni fatica,
e furi a chi ben vive ogn'ira e tedio
,
*
O, noapte, umbra morţii, vestejire
mizeriilor sufletului, visul
salvării celor hărăziţi tristeţii,

bolnavei cărni dai însănătoşire,
sustragi din traiul chibzuit plictisul
şi ne usuci înlăcrimarea feţii!

Subiectul acestui sonet al lui Michelangelo e noaptea recuperatoare prin linişte şi prin somn, noaptea tămăduitoare deci, noaptea ce restabileşte echilibrul funcţional şi somatic al omului la parametrii care definesc, prin convenţie, starea de normalitate. Dar iată-l pe acelaşi Michelangelo scriind un catren pe care îl pune în gura figurii alegorice Noaptea, o femeie viguroasă şi căzută în somn, sculptată pentru mormintele medicee din Florenţa:
Caro m'è 'l sonno e più l'esser di sasso,
mentre che 'l danno e la vergogna dura;
non veder, non sentir m'è gran ventura;
però non mi destar, deh! parla basso
.
*
Cât timp în jur domneşte reaua faptă,
mi-e drag să dorm, dar mai mult să fiu stâncă;
n-aud, nu văd - ce fericire-adâncă!
Deci, nu mă deştepta. Vorbeşte-n şoaptă.

În comparaţie cu terţinele de mai sus, termenii acestui catren au o concreteţe sporită şi o adresabilitate pe care cititorii contemporani lui Michelangelo, zbuciumaţi sub tirania ducelui Alessandro de' Medici, i-o dibuiau. Ideea după care somnul te face fericit, dar şi mai fericit faptul de a fi de piatră, ne aminteşte de ceea ce Eminescu numea setea liniştii eterne, aceeaşi cu setea activului şi eficientului Michelangelo. O simţim ca pe o adiere budistă, ca pe un vis al încremenirii, ce nu-l putem atribui însă, în niciun caz, adâncului creştin care era Michelangelo.

În urmă cu exact 50 de ani, eram intern la Spitalul Caritas din Bucureşti, la clinica de cardiologie a profesorului C.C. Iliescu ("Tantinel"). Spitalul era alcătuit dintr-un ansamblu de pavilioane în care funcţionau clinici distincte, legate între ele numai prin administraţie: Cardiologia, Chirurgia, Ftiziologia şi Obstetrica. În saloanele de care aveam grijă, se internase o bolnavă de 35 de ani, cu insuficienţă cardiacă pe cale de a se decompensa, urmare a unei stenoze mitrale. Toate bune, cât puteau fi ele bune, numai că nefericita mai era şi gravidă, şi încă în ultima lună. Deci, trebuia să nască! Naşterea echivala cu exitus-ul, recte cu moartea. Luni de-a rândul escaladase, cu încăpăţânare oarbă, toate cursele cu obstacole ale sfatului medicilor. Iar acum, mai mult moartă decât vie, mai şi voia să nască şi ea ca toate femeile, refuzând cu obstinaţie cezariana.
- Vreau copil! Pot să şi mor...

A venit şi ziua când a fost dusă, cianotică (vânătă), dispneică (gâfâind) şi cu anasarcă (edem generalizat), în sala de naştere a Clinicii de obstetrică de vis-à-vis. Erau de faţă profesorii tuturor celorlalte clinici, printre care cardiologul C.C. Iliescu şi chirurgul Ion Juvara, toţi cu o linişte prea suverană ca să nu fi fost suspectată de o îngrijorare profundă.

... Şi femeia a născut, destul de repede şi fără probleme prea mari, un băiat voinic şi sănătos, un urlatore care-l striga de pe culoarele clinicii pe Enrico Caruso!

Istovită, mama şi-a înălţat capul întrebând dacă e fată ori băiat. I s-a arătat nou născutul, i-a zâmbit cu firele de păr intrate odată cu sudoarea în colţurile gurii şi s-a prăbuşit într-un somn adânc. Alarmate, surorile s-au repezit la puls, la tensiunea arterială etc. - toate normale!

Profesorii s-au privit între ei contrariaţi / necontrariaţi şi, nu după multă vreme, s-au retras gânditori, fiecare spre clinica lui.

Mama a fost transportată într-o rezervă, prăbuşită în somnul fericirii ei, veghiat cu atenţie religioasă. Foşnetul cipicilor ce se învârteau în jurul patului şopteau cu o fericire împrumutată:
- Parla basso!

Adică: vorbeşte în şoaptă!

Lecturi în cheia delicateţei

Totdeauna mă întorc fericit la poezia populară, mai ales la cea lirică. Nu trebuie să bat cale prea lungă, că mi se şi oferă prilejul celei mai pure euharistii artistice. Mă cutreieră fără întârziere emoţia estetică, dau în metaforă peste izvorul surprizei ori peste sămânţa genialităţii, iar în lapidaritate îmi descopăr un ideal propriu. Zgura nu mă interesează.

În cazul poeziei epice însă, trebuie să-mi subţiez auzul şi să-mi ascut mintea. Întârzii mult pe drumul amăgirii prin ritm, lăsându-mă furat de muzica lui, care nu-mi lasă timp să dibui tâlcurile, cu atât mai mult să le dezleg. Satisfacţia îmi este oferită mai mult de construcţiile pe care le înalţă firul narativ. În râul nărăvaş al cadenţei, brutalităţi de un fel sau altul acopăr gingăşiile, suavitatea, fineţea. Căci de multe ori, mai cu seamă în balade, versurile curg când grandilocvent, purtând grohotişuri ca apele de munte în timpul ploilor ce îneacă murmurul, când plat sub meteorologii senine, în vastitatea unei banalităţi exasperante. Poetul anonim rimează la nesfârşit, nebiciuit de har sau grijă, substantiv cu substantiv sau, mai ales, verb cu verb la imperfect, persoana a treia singular: clătina / închina / grăia / auzea / necheza / apropia / scula / uita... (Toma Alimoş, în ediţia Alecsandri). Acestei frivolităţi i-a căzut victimă şi Tudor Arghezi în Hore şi-n multe alte lungi poezii de bătrâneţe, când pare să fi zvârlit în fântână, din cinism şi oboseală, cheia supravegherii de sine. În acest din urmă caz, ar fi impropriu să cauţi fineţe în platitudine...

Poezia lirică e mult mai propice suavităţilor. Ea permite câte o dată eufemizarea unor situaţii dramatice, realizată cu o gingăşie extremă, până la subtilitatea vecină cu părelnicia sau disoluţia. Un exemplu în această privinţă îl găsesc în poezia populară Toate fetele se duc, vehiculată prin muzica lui Ion Vidu. Ea ascunde o suavă aluzie la pierderea castităţii: Toate fetele se duc / La umbra de nuc, / Numai eu nu mă mai duc / La umbra de nuc, / Căci măicuţa nu mă lasă / Ca să plec de-acasă, / Căci i-i teamă că m-a pierde / Prin pădurea verde, / Că m-a mai pierdut o dată / Prin pădurea lată, / Şi până ce m-a aflat / Iarba s-a uscat, / Şi până ce m-a găsit, Iarba s-a cosit! Toate fetele se duc!... Şi când te gândeşti că subtilul poet anonim avea la îndemână, şi încă justificat, rima haiduc...

Fără îndoială că ultimele patru versuri se referă, întâi de toate, la timpul scurs până la găsirea rătăcitei (!) prin pădurea deasă, timp care a fost lung, sunt însă încredinţat că, dincolo de această precizare temporală, se află aluzia, aproape insezisabilă prin delicateţea formulării, la fatalitatea unui act unic în viaţa unei fete: iarba s-a cosit! Las psihanaliştilor ce se vor pleca asupra poeziei de mai sus voluptatea de a-şi face treaba lor, mult mai puţin eficace decât a flăcăului din codru...

La antipodul acestei alegorii de o gingăşie rară se află cazul fetei a cărei frumuseţe se trece, fără să-i fie dat s-o fure cineva şi fără să se rătăcească în codru. E vorba de o pereche de versuri tulburătoare şi prin ceea ce spun şi prin felul cum o spun:
S-a trecut iarba de coasă
Şi mândra de frumoasă
...

Ele s-au smuls din coasta vreunei poezii pe care n-o ştiu, şi circulă singure, cu vigoarea unui aforism încărcat de tristeţe şi părere de rău...

Motivul desconsiderării artistului, prin socotirea artei ca element de importanţă cel mult secundară, dacă nu dispensabilă, exprimat de data aceasta prin mijloacele epicii, stă la baza cunoscutei fabule Greierele şi furnica. Îngustimea câinoasă a furnicii care-l umileşte pe cântăreţul greier îl scandaliza pe Mihail Sadoveanu. El a scris în câteva rânduri despre meschinăria harnicei insecte ce-l osândea pe greier la moartea prin inaniţie. Hulpavei după muncă, furnicii, nici prin cap nu-i trecea că şi arta e o muncă. Se vede asta şi-n zilele noastre! Expertă în acumulare, maestră a cuantificabilului, furnica ilustrează auxiliarul a avea, în timp ce cântăreţul ce exprimă prin artă inefabilul, deci calitatea ce se sustrage evaluării cantitative, rămâne exponent al auxiliarului a fi. În realitatea fabulei situaţia era inversată de către furnică, întrucât, deşi amândouă auxiliarele sunt necesare (ceea ce furnica nu admitea!) a fi este superior valoric lui a avea, aşa cum existenţa e superioară posedării, de cele mai multe ori materiale. Meschinăria ei recriminatorie a încântat un lung şir de cântăreţi ai acestui motiv seducător, începând cu Esop, continuând cu un sonetist necunoscut din Prerenaşterea italiană (sonetul Mancando alla cicala che mangiare...) şi terminând cu La Fontaine.

Nu-i putem învinovăţi nici pe Esop, nici pe Necunoscutul din Trecento, nici pe La Fontaine, deoarece desconsiderarea artistului e un topos etern şi universal. Nu vor fi fost ei primii, după cum vor mai fi şi alţii. Putem s-o aflăm şi-n unele poezii populare româneşti, dacă le citim în cheia acestei discerneri. Parcă o aud pe Rodica Bujor cu 65 de ani în urmă cântând: - Ia mai cântă cucule! / - Nu pot dragă puiule, / C-am cântat la Câmpulung / Pe-un ştiulete de porumb, / Şi-am cântat la Ialomiţa, / Şi mi s-a uscat guriţa! Ce vrea să spună cucul? A cântat la petrecerile câmpulungene pe mai nimica ("pe-un ştiulete de porumb"), iar undeva în Ialomiţa, mesenii nu i-au dat nici măcar să bea, încât i s-a uscat organul orolaringienelor emisiuni sonore...

Gânduri despre coincidenţă

Coincidenţa constă în întâlnirea în acelaşi timp ori în acelaşi punct al spaţiului a două evenimente care altfel s-ar petrece foarte rar sau nu s-ar petrece deloc. Ea rămâne legată de simultaneitate, de potrivire, de suprapunere, de identitatea comună. Fiind eveniment, coincidenţa survine mai des ori mai rar, posedă o frecvenţă deci chiar dacă este imprevizibilă, şi, în consecinţă, poate fi prelucrată statistic în fel şi chip, după cum poate beneficia de toate semnificaţiile ce decurg din legile statisticii. Coincidenţa iscă surpriză: cu cât frecvenţa coincidenţelor e mai mare, surpriza e mai mică şi, invers, cu cât frecvenţa lor e mai mică, surpriza e mai mare. Pe măsură ce frecvenţa ei de apariţie sporeşte, survine o tocire a uimirii prin care o întâmpinăm, aceasta este însă o oglindire în psihologie. Întâlnirea a două evenimente ce conferă identitate coincidenţei intră în ordinea cuantificabilului şi-i putem atribui o însuşire sau alta a cantitativului: putem, cu alte cuvinte, s-o evaluăm.

Există o tendinţă greu sezisabilă a tuturor entităţilor universului de a se distanţa unele de altele. În termeni foarte generali, această tendinţă este asigurată de mişcarea în linie curbă, căci la un univers curb distanţa minimă între două puncte nu este o linie dreaptă. Numai într-un univers de curbură zero distanţa minimă între două puncte este o dreaptă. Aşa stând lucrurile, reflectarea acestei tendinţe în psihologic face să ne mire mai mult elementele care se întâlnesc decât cele care prind distanţă unele faţă de celelalte. Şi ne surprind cu atât mai mult cu cât probabilitatea de apariţie a întâlnirii lor este mai mică.

Judecând în felul acesta toate câte se întâmplă, găsim coincidenţei semnificaţie ori justificare. Dar coincidenţa biciuie metafizic platitudinea mai mult sau mai puţin previzibilă a existenţei noastre fizice. A găsi tâlc unei coincidenţe înseamnă a o putea explica; explicând-o, îi distrugi ipostaza de coincidenţă. Căci splendoarea coincidenţei stă tocmai în puritatea ei semantică, stă tocmai în lipsa ei desăvârşită de tâlc, lipsă prin care îi triumfă identitatea. Numai prin această lipsă totală de determinare ea fascinează, intrigă ori sperie. Abia când nu mai înseamnă nimic, abia când coincidenţa e pură, curăţată de conotaţii posibile, abia atunci tresărim gândindu-ne dacă nu cumva e purtătoarea vreunui mesaj transcendent şi dacă nu cumva îşi activează vreo simbolistică divinatorie... Căutarea însoţită de probabilitatea scăzută de a-i descoperi un înţeles echivalează cu scotocirea, căci a scotoci înseamnă a căuta şi a nu prea găsi. E o arheologie plină de risc şi ratată din start.

Prin coincidenţă biruie întâmplătorul. Dacă două evenimente sortite să nu se întâlnească la infinit se întâlnesc totuşi, asta înseamnă că putem vedea în coincidenţă una din ratările infinitului, percepută ca o provocare dinspre malefic şi debut al unei mistici de răsturnare, percepem existenţa cuiva care forţează întâlnirea. Parcurgerea inversă a itinerarului hărăzit adaugă polisemantismului coincidenţei un element diavolesc, de aceea tresărirea în faţa ei exprimă un amestec de surprindere lucidă şi spaimă instinctivă. Pe de altă parte, găsirea tâlcului coincidenţei scade partea de întâmplător şi creşte partea de determinat din eveniment. Orice explicaţie scade libertatea întâlnirilor aleatoare şi creşte împletirea dintre întâmplări. Ţesătura universală devine şi mai deasă. E un fel de a ni se revela şi mai mult, prin minus-coincidenţă, unitatea lumii şi de a face încă un pas către Dumnezeu. Succesiunea înţeleasă a întâmplărilor tulbură mai puţin omul, ca-n ascultarea dată recomandării lui Horaţiu către Numicius de a nu-l surprinde nimic, de a nu-l mira nimic. Pe măsură ce ne apropiem cu gândul de Dumnezeu, coincidenţa se clatină în absolutul ei. Coborând dinspre El spre firul de nisip ce suntem, coincidenţele sporesc, ne înviorează, ne răscolesc cenuşiul vieţii, ne întreţin mirarea şi ne dau de gândit. Mă întreb, de pildă, cum de a scris oare Shakespeare exact 154 de sonete, fapt pe care în momentul acesta de reverie îl descopăr, sumă ce coincide cu numărul de silabe pe care trebuie să-l aibă sonetul? Mă refer la sonetul de tip italian, cel impus de Şcoala Siciliană a Dulcelui Stil Nou, alcătuit din 14 endecasilabi. Căci 14 x 11 = 154... Şi de ce Shakespeare, respectându-i simbolistica, s-a îndepărtat totuşi de modelul italian al acestei forme fixe de poezie, preferând decasilabul, mai masculin în condiţia ritmului iambic, decât endecasilabul...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer