Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sport sau facultate


Alexandru-Radu Săvulescu

23.08.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am fost de o mare naivitate să cred că la un club militar viaţa va fi asemănătoare cu cea de la clubul universitar de la care veneam. Mai ales pentru cineva ca mine, care comentează ordinele.

Colegii de pluton se amuzau de veşnicele mele comentarii. M-au poreclit "fili" - de la filozoful.

Şeful de secţie m-a duşmănit însă din prima clipă. L-am salutat cu "Să trăiţi, domnule colonel". "TOVARĂŞE colonel!", m-a corectat el. "Am înţeles, să trăiţi, DOMNULE colonel!", i-am răspuns eu. A fost clar că nu ne vom înţelege. N-avea simţul umorului, şi nici nu-i plăcea să despice firu-n patru. În realitate, era un adevărat tovarăş, nu în sensul firesc al cuvântului, de camarad, ci în sensul de comunist, om cu educaţie modestă - făcuse totuşi o scurtă şcoală de ofiţeri - care datorează totul partidului, fără de care n-ar fi fost nimic. De fapt, nu era nici comunist, ci un personaj fără ideologie, arivist, egoist, şmecher, lipsit de caracter, care îi punea la punct pe cei mai mici dar îi linguşea pe cei mai mari decât el, şi care ar fi călcat pe cadavre ca să-şi atingă scopul. În altă epocă s-ar fi numit ciocoi.

"Tovarăşul" colonel, fost puşcaş, se ocupa de pistolari, aşa că m-a dat în grija lui nea Vali, unul dintre cei doi antrenori de la puşcă, un bun profesionist, om bine intenţionat, plin de calităţi, dar în acelaşi timp şi foarte frustrat, timorat, apăsat de situaţia de veşnic subaltern pe care o avea ca angajat civil în armată. Când mă vedea că-i răspund şefului mare, îmi făcea semne disperate din spatele lui să tac. Mă sfătuia apoi între patru ochi, ca să nu-l mai audă careva: "potoleşte-te dacă nu vrei să o-ncurci". Primul lui sfat către mine fusese să declar că după armată nu vreau să revin la IEFS. "Vezi că altfel vei avea viaţă grea aici." I-am spus că n-are rost să mint, nu rămân nici o zi mai mult decât trebuie. "Nu trebuie să minţi, ci să te aperi. Şi, ţine minte, orice s-ar întâmpla, ia-l pe nu în braţe, pentru că în armată orice vină recunoscută este pe deplin pedepsită."

După armată, l-am întrebat pe nea Vali de ce înghite fără să crâcnească toate grosolăniile colonelului? Mi-a răspuns trist: "Oricând poate să-mi trimită o convocare, să-mi arate cine e el. Ce m-aş face atunci? Niciodată n-am putut să sufăr armata - nu pot să fac pipi de faţă cu alţii, nu-mi place să dorm în dormitoare comune în care unii sforăie iar alţii trag pârţuri, nu pot să merg încălţat cu bocanci care mă bat."

Dacă şeful de secţie, un sportiv cu performanţe mai slabe ca ale unui junior, n-avea ce să-şi înveţe sportivii, putea în schimb să le facă mult rău. Mie n-a ezitat să-mi facă toate şicanele posibile. În loc să mă lase să mă antrenez, ceea ce cred că ar fi fost şi în avantajul clubului, m-a trimis la federaţie să pierd timpul făcând traduceri, m-a tăiat de la toate deplasările în străinătate la care eram propus, mi-a rupt ostentativ în faţa careului scoaterea din producţie trimisă de federaţie, punându-mă să defilez de 23 august, iar în final chiar a propus să fiu trimis la o unitate operativă pentru ultimele luni de armată. Am rămas totuşi la club până la sfârşit, "salvat" de un adjunct de-al său, şef de secţie la talere, fost coleg de tir cu Tata. Dar de tras n-am mai tras, ci am muncit la încărcat lansatoarele de talere pentru trăgătorii de trap şi skeet.

Venisem în armată cu încrederea pe care ţi-o dă câştigarea unui titlu naţional la juniori. Aveam performanţe de normă de maestru al sportului. Făceam parte din lotul olimpic lărgit. Aveam toate motivele să fiu încrezător în viitor. Credeam că o perioadă intensă de antrenament la un mare club militar îmi va fi de folos. N-a fost aşa. Întâi pentru că n-a fost o perioadă intensă de antrenament, ci una întreruptă de tot felul de alte activităţi. Apoi pentru că marii antrenori, metodele moderne de antrenament, abundenţa de muniţie de bună calitate pe care le aşteptam nu existau. În realitate, dacă stau să mă gândesc bine, cei care obţineau rezultate bune o făceau în pofida antrenorilor şi a penuriei de muniţie. Îmi amintesc chiar că unul dintre cei mai titraţi pistolari a plecat la alt poligon ca să se antreneze pentru olimpiadă. Singur. Şeful secţiei i-a pus în vedere că ori câştigă medalia de aur, ori îl dă afară. A câştigat medalia, şi după '89 l-a dat el afară pe vechiul şef.

Pentru mine, perioada de tir din armată a însemnat un mare pas înapoi, în special din punct de vedere psihic. Când am revenit la clubul meu, mi-am dat seama că pierdusem definitiv importante reflexe de normalitate. Nu mai înţelegeam ce se petrece cu mine, parcă nu mai eram eu. Trăgeam când bine, când rău, aşa rău cum nu mai trăsesem vreodată. Nu m-am gândit însă să renunţ la tir. A trebuit însă să o fac atunci când am intrat la facultate. Cum concursurile se trăgeau sâmbătă şi duminică, am lipsit în primele săptămâni de la cursurile şi laboratoarele de sâmbătă. Când am adus scutirea lunară de la federaţie, profesorul meu de mineralogie de atunci, Emil Constantinescu, mi-a atras atenţia că va trebui să aleg între sport şi facultate: "Există două facultăţi la care nu poţi să lipseşti de la laboratoare - geologia şi medicina".

După experienţa din armată, am zis că e mai sigur să aleg facultatea.

(Bucureşti, august 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer