Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Sirenele de pe Titan


Kurt Vonnegut, traducere de Ligia Caranfil

07.09.2016
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kurt Vonnegut
Sirenele de pe Titan
Editura ART, 2015

Traducere din limba engleză şi note de Ligia Caranfil



*****
Intro

Kurt Vonnegut s-a născut la 11 noiembrie 1922 în Indianapolis, într-o familie de origine germană. A studiat la Cornell University, Carnegie Institute şi University of Chicago. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, fi ind luat prizonier de război la Dresda, unde a fost martor la distrugerea oraşului, în urma bombardamentului din februarie 1945, experienţă pe care o va evoca mai târziu în romanul Abatorul cinci. În anul 1952 a publicat Pianul mecanic, primul său roman, urmat apoi de Sirenele de pe Titan, Mama Noapte, Leagănul pisicii, Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte, Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: un dans obligatoriu cu moartea, Mic-dejunul campionilor sau La revedere, tristă zi de luni, Cutremur de timp etc. Kurt Vonnegut a murit la 12 aprilie 2007.

***
Însoţit de mastiful Kazak, Winston Niles Rumfoord traversează în nava sa o zonă necartografiată a spaţiului, trecând printr-un infundibul cronosinclactic. În urma acestui zbor, Rumfoord nu mai poate exista fizic pe Pământ decât o dată la cincizeci şi nouă de zile terestre, când îşi face apariţia pentru a-şi informa soţia despre ce o aşteaptă în viitor (cealaltă consecinţă a acestei stări nemaipomenite fiind darul clarviziunii). Malachi Constant, cel mai bogat, norocos şi depravat om din lume află şi el în urma unei astfel de materializări ce îi rezervă destinul. Numai că, fiind vorba de un roman de Vonnegut, destinul uman capătă noi înţelesuri aici, căci satira scriitorului e nemiloasă şi nu cruţă nimic, de la ideea de liber arbitru, la religie, la întreaga istorie a umanităţii.

Sirenele de pe Titan este cel de-al doilea roman scris de american, dar toate coordonatele care fac din Vonnegut un mare scriitor sunt prezente în el.

"Cea mai bună carte a lui Vonnegut, în care autorul se încumetă nu numai să pună întrebări fundamentale despre fiinţa umană, ci să şi ofere răspunsuri la ele." (Esquire)

11
IL URÂM PE MALACHI CONSTANT
PENTRU CĂ
...

Spuneţi-mi un singur lucru bun pe care l-aţi
făcut în toată viaţa dumneavoastră
.
(Winston Niles Rumfoord)

Şi iată care fu predica:
- Suntem dezgustaţi de Malachi Constant, vorbi Winston Niles Rumfoord din vârful copacului, pentru că s-a folosit de fantasticele roade ale fantasticului său noroc spre finanţarea unei demonstraţii constante a faptului că omul este un porc. I-a cultivat pe sicofanţi. S-a tăvălit în noroi cu toate pipiţele. S-a destrăbălat în orgii, în alcool şi droguri. S-a bălăcit în toate formele cunoscute de turpitudine şi obscenitate. La zenitul norocului său chior, Malachi Constant avea o valoare mai mare decât a statelor Utah şi Dakota de Nord la un loc. Cu toate acestea, aş îndrăzni să spun, valoarea lui morală nu se ridica nici măcar la cea a celui mai mărunt găinar din ambele state. Suntem furioşi pe Malachi Constant, continuă Rumfoord din vârful arborelui, pentru că n-a făcut nimic ca să-şi merite miliardele şi fiindcă n-a făcut nimic altruist sau constructiv cu miliardele lui. A fost la fel de binevoitor ca Maria Antoaneta, la fel de creativ ca un profesor de cosmetologie într-o şcoală profesională de îmbălsămare. Îl urâm pe Malachi Constant, grăi Rumfoord printre crengile arborelui, pentru că a acceptat roadele fantasticului său noroc fără nici o jenă, ca şi cum acesta ar fi fost lucrarea Domnului. Pentru noi, adepţii Bisericii lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent, nu există cruzime, primejdie, blasfemie mai mare pentru un om decât să creadă că norocul sau ghinionul sunt lucrarea Domnului! Norocul sau ghinionul, repetă Rumfoord din pom, nu sunt lucrarea Domnului. Norocul, preciză el printre ramuri, constituie doar felul în care vântul suflă peste praful depus de veacuri, după ce Dumnezeu a trecut pe acolo.
- Călătorule Spaţial! îl strigă Rumfoord din vârful copacului.

Călătorul Spaţial nu-i prea dădea atenţie. Puterea de concentrare îi era slăbită, poate din cauză că stătuse în cavernele mercuriene prea multă vreme, sau poate că luase prea multe hapuri, ori mărşăluise prea mult timp în rândurile Armatei Marţiene. El urmărea norii. Erau adevărate minunăţii, iar cerul pe care pluteau i se părea Călătorului Spaţial, însetat de culori, de un albastru încântător.
- Călătorule Spaţial! îl mai strigă o dată Rumfoord.
- Tu, în costum galben, îl atenţionă Bee cu un ghiont. Trezeşte-te!

Acesta, în sfârşit, răspunse prompt la apel:
- Da, domnule? îşi ridică el glasul spre bolta de frunze. Replica îi sună ingenuu, entuziast şi fermecător.

Un microfon îi fu postat în faţă.
- Călătorule Spaţial! repetă Rumfoord, însă acum era scos din sărite, căci era afectată fluiditatea întregii ceremonii.
- Aici, domnule! îi răspunse celălalt, iar cuvintele îi bubuiră prin megafoane, spărgând timpanele celor de faţă.
- Cine eşti? îl iscodi Rumfoord. Care ţi-este numele adevărat?
- Nu ştiu care mi-este numele adevărat, spuse Călătorul Spaţial. Mi se spune Unk.
- Ce ţi s-a întâmplat înainte de a te întoarce pe Pământ, Unk? îl chestionă Rumfoord.

Călătorul Spaţial radie de fericire. Fusese adus să repete propoziţia care provocase atâtea râsete, jocuri şi cântece la Cape Cod.
- Am fost victima unei serii de accidente, la fel ca noi toţi, rosti el. De data aceasta nu se auzi nici un hohot de râs şi nimeni nu mai cântă şi dansă, dar mulţimea se arătă foarte interesată de cele spuse de Călătorul Spaţial. Bărbiile se ridicară cu semeţie, ochii se căscară, iar nările fremătară. Nu se auzea nici musca, pentru că mulţimea dorea să afle absolut tot ce aveau să-şi spună cei doi actori principali.
- O victimă a unei serii de accidente? se miră Rumfoord din vârful copacului. Dintre toate accidentele, dori el să ştie, pe care l-ai considera drept cel mai semnificativ?

Călătorul Spaţial îşi înălţă capul cu mândrie:
- Stai să mă gândesc...
- Stai că te ajut eu, îl asigură Rumfoord. Cel mai semnificativ accident care ţi s-a întâmplat a fost însuşi faptul că te-ai născut. Ai vrea să-ţi dezvălui ce nume ţi s-a dat la naştere?

Călătorul Spaţial ezită numai o clipă, iar tot ce-l făcu să şovăie era o teamă că avea să-şi distrugă întreaga carieră ceremonială spunând ce nu se cuvenea:
- Chiar vă rog, încuviinţă el.
- Ţi s-a dat numele Malachi Constant, îi dezvălui Rumfoord din vârful arborelui.

* * *
În măsura în care o mulţime poate fi bună, cea adunată de Winston Niles Rumfoord în Newport era o mulţime bună. Ea nu gândea în masă. Membrii ei rămâneau stăpâni pe ei înşişi, iar Rumfoord nu i-a invitat niciodată să participe la vreo acţiune, cu atât mai puţin să aplaude sau să huiduie.

Când pricepură faptul că miraculosul Călător Spaţial nu era altul decât dezgustătorul, enervantul şi detestabilul Malachi Constant, oamenii din mulţime au reacţionat suspinând fiecare pe tăcute, ceea ce arăta compasiunea lor. La urma urmei, spânzuraseră efigiile lui Constant în casele şi la locurile lor de muncă, aşa cum le dictase conştiinţa. Şi, deşi se bucuraseră la vederea efigiilor spânzurate, foarte puţini dintre ei simţeau că Malachi Constant, în carne şi oase, merita să fie efectiv spânzurat. A spânzura efigiile lui Malachi Constant era un act tot atât de agresiv ca împodobirea unui brad de Crăciun sau ascunderea cadourilor.

Iar Rumfoord, din vârful copacului său, nu scoase un cuvânt ca să le alunge compasiunea.
- Aţi suferit accidentul unic, domnule Constant, începu el plin de compătimire, de a deveni simbolul central al necuviinţei într-o sectă religioasă enormă. N-aţi fi atrăgător pentru noi ca simbol, domnule Constant, continuă el, dacă inimile noastre n-ar fi impresionate de dumneavoastră într-o oarecare măsură. Inimile noastre sunt obligate să se lase impresionate de dumneavoastră, de vreme ce toate greşelile dumneavoastră bătătoare la ochi sunt erori pe care toţi oamenii le-au comis de la începutul veacurilor. În câteva minute, domnule Constant, anunţă Rumfoord printre ramuri, vă veţi îndrepta, coborând scăriţele şi străbătând rampele, până la lunga scară mobilă aurită, vă veţi căţăra pe ea şi veţi intra în nava spaţială, după care veţi zbura direct pe Titan, un satelit cald şi fecund al planetei Saturn. Veţi trăi acolo în siguranţă şi confort, dar vă veţi afl a în exil faţă de planeta natală, Pământ. Veţi face acest lucru de bunăvoie, domnule Constant, astfel încât Biserica lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent să poată avea ca veşnică amintire patimile unui sacrificiu de sine, săvârşit cu demnitate, la care să cugete mereu. Ne vom imagina, încheie din copac Rumfoord, spre satisfacţia noastră spirituală, că luaţi cu dumneavoastră toate ideile greşite despre semnificaţia norocului, întreaga putere şi bogăţie prost folosite şi toate clipele petrecute în compania dumneavoastră dezgustătoare.

Cel care fusese Malachi Constant, care fusese Unk, care fusese Călătorul Spaţial, cel care era din nou Malachi Constant nu simţi nimic deosebit din cauză că era declarat iar Malachi Constant. Ar fi putut să simtă câteva lucruri interesante dacă sincronizarea lui Rumfoord ar fi fost diferită. Însă acesta din urmă îi dezvăluise încercarea la care avea să fie supus la numai câteva secunde după ce-i spusese că era Malachi Constant, iar ordalia era destul de groaznică încât să-l facă pe Constant să fie numai ochi şi urechi. Încercarea îi fusese promisă nu după ani, luni sau zile, ci după câteva minute. Şi, ca orice alt condamnat, Malachi Constant deveni, mai presus de orice, un învăţăcel al sistemului în cadrul căruia urma să evolueze.

Prima lui grijă fu aceea că s-ar putea împiedica, că se va gândi prea mult la simpla chestiune a mersului, iar picioarele nu-l vor mai asculta, aşa încât se va rostogoli până la acele suporturi din lemn vopsite în negru.
- N-o să vă împiedicaţi, domnule Constant, îl asigură Rumfoord din frunzişul arborelui, citindu-i gândurile. Nu mai aveţi unde vă duce, nu v-a mai rămas nimic de făcut. Cătinel, în vreme ce noi vă vom urmări în tăcere, vă veţi transforma în omul cel mai memorabil, mai magnific şi mai înţelept din timpurile moderne.

Constant se întoarse să se uite la negricioasa lui familie. Ochii lor îl scrutau. Constant citi în ei că Rumfoord grăia adevărul, că nici o cale nu mai era liberă, în afară de cea care ducea la nava spaţială. Beatrice şi tânărul Crono afişau un dispreţ suveran faţă de festivităţi, dar nu şi faţă de comportamentul plin de curaj din decursul lor. Ei îl îndemnară pe Malachi Constant să se poarte cum se cuvine.

Constant îşi frecă degetul mare de arătătorul mâinii stângi într-o mişcare de rotaţie, cu multă grijă. Îşi urmări gestul lipsit de sens preţ de vreo zece secunde. După aceea, îşi lăsă mâinile să-i atârne pe lângă coapse, îşi ridică ochii şi o porni cu hotărâre în direcţia navei spaţiale. Când piciorul lui stâng atinse rampa, în cap îi răsună un sunet pe care nu-l mai auzise de trei ani tereştri. Sunetul îi venea de la antena din craniul lui. Rumfoord, din vârful fagului său, îi trimitea semnale prin antenă cu ajutorul unei telecomenzi din buzunar.

Îi mai uşura lui Constant lungul şi singuraticul drum, făcându-i să răsune în urechi bătăile unei tobe mici. Toba mică îi zicea aşa:
Pune un cort, un cort, un cort,
Pune un cort, un cort, un cort.
Pune un cort!
Pune un cort!
Pune un, pune un cort
.

Toba mică încetă atunci când mâna lui Malachi Constant apucă prima oară bara aurită a celei mai lungi scări mobile din lume. Se uită în sus, iar perspectiva făcu să pară vârful scării cât gămălia unui ac. Constant îşi sprijini o clipă fruntea de balustradă.
- Aţi dori să ne faceţi vreo mărturisire, domnule Constant, înainte de a vă urca pe scară? se interesă Rumfoord din vârful copacului.

Un microfon fu din nou postat în faţa lui Constant. Acesta îşi umezi buzele.
- Aveţi de gând să ne ziceţi ceva, domnule Constant? insistă Rumfoord.
- Dacă doriţi să vorbiţi, i se adresă tehnicianul lui Constant, s-o faceţi pe un ton perfect normal şi să vă ţineţi buzele la o distanţă de vreo cincisprezece centimetri de microfon.
- Aveţi să ne comunicaţi ceva, domnule Constant? îl chestionă Rumfoord.
- Probabil că... nu merită să fie spus, începu liniştit Constant, dar tot aş mai dori să adaug că n-am înţeles nici măcar un singur lucru din ceea ce mi se întâmplă, de când m-am întors pe Pământ.
- Vă lipseşte sentimentul participării? îl întrebă Rumfoord din vârful arborelui. Asta să fi e?
- Nu contează, se hotărî Constant. Tot am să mă caţăr pe scară.
- Mă rog, continuă Rumfoord printre ramuri, dacă credeţi că vă facem o nedreptate, presupun că ne-aţi putea preciza vreo faptă cu adevărat bună, pe care aţi făcut-o la un moment dat în viaţa dumneavoastră, şi ne-aţi lăsa să decidem dacă acea dovadă de bunătate v-ar putea scuti de pedeapsa pe care v-am pregătit-o.
- Bunătate? se miră Constant.
- Da, aprobă Rumfoord expansiv. Spuneţi-mi un singur lucru bun pe care l-aţi făcut în toată viaţa dumneavoastră, orice vă trece prin minte.

Constant se gândi mult. Nu-şi amintea, în mare, decât că străbătea în goană culoarele nesfârşite ale unor peşteri. Fuseseră câteva ocazii care ar fi putut trece drept bunătate cu Boaz şi cu armoniile. Însă Constant nu putu mărturisi, cu sinceritate, că ar fi profitat de aceste şanse de a fi bun. Aşa încât se gândi la Marte, la toate lucrurile conţinute în scrisoarea lui către el însuşi. Cu siguranţă, printre toate acele chestiuni, s-ar fi aflat şi o dovadă a bunătăţii lui. Apoi îşi aminti de Stony Stevenson, prietenul său. Avusese un prieten, ceea ce cu siguranţă era un lucru bun.
- Am avut un prieten, grăi în microfon Malachi Constant.
- Cum se numea? dori să ştie Rumfoord.
- Stony Stevenson, răspunse Constant.
- Numai unul? se minună Rumfoord printre frunze.
- Numai unul, recunoscu el.

Era copleşit de plăcere, dându-şi seama că un singur prieten era de ajuns să satisfacă nevoia de prietenie a cuiva.
- Atunci bunătatea dumneavoastră ar fi dovedită, raţionă Rumfoord din vârful fagului său, în măsura în care i-aţi fost prieten adevărat acestui Stony Stevenson.
- Da, consimţi Constant.
- Vă mai amintiţi de o execuţie pe Marte, domnule Constant, continuă Rumfoord printre ramuri, în care dumneavoastră aţi fost executantul? Aţi strangulat un bărbat legat de un par în faţa a trei regimente ale Armatei Marţiene.

Era o amintire pe care Constant făcuse tot posibilul să şi-o şteargă din memorie. Reuşise într-o mare măsură şi acum îşi muncea sincer mintea. Nu putea fi sigur dacă execuţia avusese într-adevăr loc.
- Cred... cred că-mi amintesc, confirmă Constant.
- Ei bine, acel om strangulat de dumneavoastră a fost bunul dumneavoastră prieten Stony Stevenson, spuse Winston Niles Rumfoord.

Malachi Constant plângea în vreme ce urca pe scara mobilă aurită. Făcu o pauză la jumătatea ascensiunii sale, iar Rumfoord i se adresă iar prin megafoane.
- Vă simţiţi acum profund implicat în desfăşurarea evenimentului, domnule Constant? îl iscodi el.

Aşa se simţea domnul Constant. Îşi percepea acum pe deplin nimicnicia şi avea o înţelegere amară faţă de oricine s-ar fi simţit îndreptăţit să se poarte brutal cu el. Şi, când ajunse în vârf, Rumfoord îl rugă să nu închidă încă uşile camerei de presurizare, pentru că aveau să-l urmeze la scurt timp consoarta şi copilul său.

Constant se aşeză în pragul navei lui spaţiale din vârful scării mobile şi ascultă scurta predică a lui Rumfoord despre smeada lui soaţă, femeia cu un singur ochi şi cu dinţi de aur, răspunzând la numele de Bee. Constant nu-i asculta discursul foarte atent. Ochii lui percepeau o predică mai largă, mai consolatoare în panorama oraşului, a golfului şi a insulelor din larg. Predica panoramei îi spunea că până şi un om fără un singur prieten în tot Universul mai putea încă descoperi mister şi frumuseţi copleşitoare pe planeta lui natală.
- Am să vă spun acum, continuă Winston Niles Rumfoord din vârful arborelui rămas atât de jos sub Malachi Constant, despre Bee, femeia care vinde Malachi afară, dincolo de poartă, femeia negricioasă care, împreună cu fiul ei, se uită acum urât la noi toţi. Pe când se afla în drum spre Marte cu mulţi, mulţi ani în urmă, Malachi Constant a "onorat-o" cu atenţia lui, silind-o să-i aducă pe lume acest băiat. Înainte de asta, a fost soţia mea şi stăpâna acestei proprietăţi. Adevăratul ei nume este Beatrice Rumfoord.

Un murmur se auzi din mulţime. Cum să te miri că prăfuiţii idoli ai altor religii fuseseră scoşi de pe piaţă, că toţi ochii rămâneau întorşi la Newport? Conducătorul Bisericii lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent nu era capabil doar să prevadă viitorul şi să lupte împotriva celor mai crude inegalităţi dintre toate, acelea provenite din norocul orb. Rezerva lui de senzaţii noi, ce îi lăsau pe oameni stană de piatră, era inepuizabilă.

Era aşa de bine aprovizionat cu material de bună calitate, încât putea foarte bine să anunţe cu un tremolo în voce că femeia cu un singur ochi şi dinţi de aur era soţia lui, că Malachi Constant îl încornorase.
- Vă invit acum să dispreţuiţi exemplul vieţii ei, la fel cum aţi făcut-o atâta vreme cu cel al vieţii lui Malachi Constant, grăi el cu blândeţe din vârful arborelui. Spânzuraţi-o lângă Malachi Constant de storurile ferestrelor şi de becuri, dacă doriţi. Excesele lui Beatrice au fost de tipul repulsiei, preciză Rumfoord. În prima ei tinereţe, se credea aşa de bine-crescută, încât nu se atingea de nimic şi nici nu se lăsa atinsă, de frică să nu se contamineze. Viaţa, pentru tânăra Beatrice, era prea plină de microbi şi de vulgarităţi, i se părea de-a dreptul intolerabilă. Noi, cei din Biserica lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent o condamnăm la fel de aspru pentru refuzul ei de a-şi risca aşa-zisa puritate, trăindu-şi viaţa, aşa cum îl condamnăm pe Malachi Constant pentru destrăbălarea sa. În fiece atitudine a lui Beatrice răzbătea ideea că ea era, din punct de vedere intelectual, moral şi fizic, idealul uman de perfecţiune izvodit de Dumnezeu, iar restului omenirii îi mai trebuia încă zece mii de ani ca să o prindă din urmă. Din nou, avem un caz de persoană mediocră şi lipsită de creativitate, care-l linguşeşte pe Dumnezeu Atotputernicul. Presupunerea că Dumnezeu ar admira-o pe Beatrice pentru creşterea ei aleasă şi atitudinea de "nu mă atinge" este cel puţin la fel de discutabilă ca şi aceea că Dumnezeu ar fi vrut ca Malachi Constant să fie bogat. Doamnă Rumfoord, i se adresă Winston Niles Rumfoord din vârful copacului, vă invit acum să-l urmaţi, împreună cu fiul dumneavoastră, pe Malachi Constant până la nava spaţială care vă va duce pe Titan. Aţi dori să ne împărtăşiţi câte ceva înainte de a pleca?

Se aşternu o lungă tăcere în care mama şi copilul se traseră unul într-altul şi priviră, umăr lângă umăr, o lume mult schimbată de veştile zilei.
- Vă gândiţi să ne onoraţi cu vreun cuvânt, doamnă Rumfoord? insistă fostul soţ printre ramurile fagului.
- Da, începu Beatrice. Dar nu va dura prea mult. Cred că tot ce zici despre mine este adevărat, de vreme ce tu rareori minţi. Însă, când fiul meu şi cu mine vom păşi împreună spre acea scară şi ne vom căţăra pe ea, n-o vom face pentru tine sau pentru mulţimea ta de proşti. O vom face de dragul nostru şi vom demonstra astfel că nu ne temem de nimic. Inimile noastre nu se vor frânge când vom părăsi această planetă. Ne îngreţoşează la fel de mult cum noi, sub călăuzirea ta, o îngreţoşăm. Nu-mi mai amintesc nimic de zilele de odinioară, încheie ea, când eram stăpâna acestei reşedinţe, când nu puteam suferi să mă ating de nimic sau să mă atingă nimic. Dar am fost mândră de mine din clipa în care mi-ai arătat că am fost aşa. Rasa umană este un lucru de nimic, la fel ca Terra, la fel ca şi tine.

Beatrice şi Crono se îndreptară iute spre scăriţe şi spre rampe până la scara mobilă, apoi se căţărară pe ea. Trecură ca vântul, fără să-l salute, pe lângă Malachi Constant, care şedea în pragul navei spaţiale. Dispărură înăuntru.

Constant îi urmă şi el la bord, alăturându-li-se pe când îşi luau în primire cabina. Starea acesteia constituia o surpriză, mai ales pentru custozii proprietăţii. Nava spaţială, aparent inviolabilă în vârful unei coloane, în sacra îngrădire patrulată de paznici, fusese în mod clar scena unuia, poate chiar mai multor bairamuri frenetice.

Toate paturile erau nefăcute. Aşternuturile erau mototolite, răsucite şi făcute cocoloş. Cearşafurile erau pătate cu ruj şi cu cremă de ghete. Resturi unsuroase de scoici prăjite le trosneau sub paşi. Sticluţe cu cafea Mountain Moonlight, o ladă de lichior Southern Comfort, nenumărate cutii de bere Narragansett, toate goale, erau împrăştiate peste tot.

Două nume fuseseră mâzgălite cu ruj pe peretele alb de lângă uşă: Bud şi Sylvia. Iar de pilonul central al cabinei atârna un sutien negru. Beatrice strânse sticlele şi cutiile de bere. Le aruncă pe uşă afară. Apoi luă sutienul şi îl flutură în prag, aşteptând un vânt favorabil.

Malachi Constant, suspinând şi plângându-l pe Stony Stevenson, îndepărta gunoaiele cu piciorul. El adună în acest fel resturile de scoici într-o grămăjoară lângă uşă.

Tânărul Crono se aşeză pe un pat, frecându-şi portebonheur-ul.
- Hai să mergem, mamă, sparse el tăcerea, încordat. Decât să bâzâim în ochii lumii, mai bine să mergem.

Beatrice lăsă să cadă sutienul. O pală de vânt îl prinse, îl purtă peste mulţime, îl lăsă să se agaţe de ramurile unui copac, lângă fagul în care se afla Rumfoord.
- Rămas-bun, oameni curaţi şi înţelepţi şi frumoşi! mai rosti Beatrice.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer