Dactilografa

Dactilografa avea o moacă de parcă tocmai înghiţise o muscă. Impresia era accentuată şi de un neg negru de pe faţa ei, ca şi cum o muscă s-ar fi aşezat drept sub nasul ei. Mai avea şi un coc de ăla "cu sarmale", cum purtau multe femei pe atunci, pieptănătură care pe mine mă scotea din sărite prin mahalagismul ei, cum mi se părea.

Mă trimiseseră aici să-mi copiez actele: Mergeţi pe Cuza Vodă, e aproape, găsiţi uşor birouaşul. Da, am găsit uşor birouaşul - o cămăruţă cam de doi jumate pe doi jumate, plină de fum, fiindcă dactilografa fuma îndîrjit, ţinea ţigara mereu în gură, ca un soldat sovietic eliberator, care trece, morfolind chiştocul de mahorcă dintr-un colţ în altul al gurii, prin foc, prin şpăgi, prin mii de baionete, do Berlina! Nu ştiu ce noroc am eu, domnule, dar dau mereu peste fumătoare. Am lucrat odată într-un birou cu şapte doamne şi domnişoare, eram ca un paşă, singurul bărbat, dar şi singurul nefumător. Vai de zilele mele! Am să vă povestesc altă dată. Aşa că, atunci cînd m-am cunoscut cu viitoarea nevastă, una din primele mele întrebări a fost: "Fumezi?" "Nu." "Nici măcar aşa cîte o ţigăruşă pe la petreceri?" "Nu." Am răsuflat uşurat. Habar nu are ea, sărmana, că atunci i-a trecut glonţul pe la ureche. Dacă fuma...

Aşa că în cămăruţa dactilografei era un fum, domnule, cum să-i spun... des... compact. "Să-l tai cu cuţitul" e o imagine prea palidă pentru aşa fum. Puteai să-ţi afumi slănina fără probleme la el. Cred că aşa trebuie să fi arătat ceaţa în dimineaţa aceea de ianuarie la Podu Înalt, atunci cînd Fănică cel Mare şi plăieşii lui au spîrcuit o samă de turci. Da, bine zis ceaţă, fiindcă era un fum de ăla lipicios, scîrbos, ca din filmele englezeşti cu detectivi în haine de tweed şi cu tineri furioşi (după atîta fum, normal că erau furioşi); sau cum era în Gaslight, cînd Charles Boyer voia s-o facă nebună pe Ingrid Bergman, iar ea avea nişte priviri tulburătoare, de îngereasă, pe care nu le poţi uita. Ehei, uite-s ceţurile de altădată, domnilor?

Din fum se auzea gîngăvitul lui Ceaşcă dintr-un difuzor, cum că sîntem putrezi de bogaţi, frate, avem atîtea capete de vite, de bubaline (n-am prea ştiut niciodată ce-s bubalinele astea), caprine şi ovine, iar păsările din gospodăriile populaţiei sînt "practic nelimitate", aşa zice Gîngăvitul, şi cum că trebuie să-i depăşim pe americani la cap de vacă furajată. Dar n-am ascultat pînă la capăt gîngăvirea "de o deosebită importanţă teoretică şi practică", fiindcă dactilografa a terminat ceea ce avea de ţăcănit la maşină şi m-a întrebat, schimbînd ţigara în celălalt colţ al gurii:
- Căsătorie, nu?
- Da, dar de unde ştiţi?
- Eah, - face un semn din mînă, adică "ştiu eu" - pe toţi îi ştiu. Dacă vine una năucită, plînsă şi şoldită vai de capul ei! oftînd, cu un gentălău plin de pînză pentru poduri la înmormîntare (în vreme ce vorbea, imita persoana respectivă), ştiu: pentru deces. I-a murit bărbatu'. Dacă vine unul nervos, fumînd ţigară de la ţigară, cu şapca dată pe ceafă (îl imită), fiindcă a tras un şnaps din cauza asta, bărbaţii aşa fac la chestii din astea, şi e puţin parfumat, ştiu: pentru divorţ. Dacă vine unul aşa ca dumneata - zîmbăreţ, elegant, cu mîinile-n buzunare şi cu capu-n nori, ba uită să-mi dea şi actele, atuncea ştiu: pentru căsătorie. Şi tot aşa...

De-abia atunci îmi dau seama că, într-adevăr, uitasem să-i dau actele. Îi întind actele care trebuiau copiate, iar ea începe să bată la maşină. Acum parcă o privesc cu alţi ochi. Şi fumul din cămăruţă parcă s-a mai rărit. Numai Scorniceşteanul gîngîveşte în continuare despre legătura indestructibilă dintre partid şi popor, "popou" pronunţa el, legătură care face şi drege. Dactilografa deschide un gemuleţ din stînga ei şi strigă cu glas răguşit, de fumătoare înrăită:
- Mia!

Dintre mormane de dosare şi bibliorafturi căcănii la culoare apare o fată. Are o căciuliţă de blană ascuţită, pomeţi ridicaţi şi ochi rotunzi, clipind trist, ca o prinţesă tătăroaică vîndută pe trei tabunuri de iepe bune de lapte unui han gîfîind de şunci şi de podagră.
- Mia, mai dă-mi una, zice dactilografa.
- E-a treia pe ziua de azi, doamna Nela, zice tătăroaica aducîndu-i cafeaua.
- Ştiu, dragă, da' m-a nevrozat ăsta, şi dactilografa arată cu degetul spre difuzor. Cică nuş'cîte vaci, nuş'cîte. Parcă-s de la mă-sa din ogradă! Ştie el, boul, cum se creşte o vacă? Vaaai, să stea la coada ei, să calce în baligi, aşa aş vrea să-l văd!

Eu şi Mia tăcem mîlc. Pe vremea aceea oamenii nu prea vorbeau slobod chestii din astea. Erau mai cu fereală. Eu, de pildă, nu vorbeam decît cu mama şi cu Ionel, prietenul cu care făceam naveta. Dar nu la servici, Doamne fereşte, numai în autobuz. Ne mai răcoream şi noi.

Doamna Nela începe iarăşi să bată la maşină, oprindu-se din cînd în cînd şi sorbind din ceaşcă. Mai intră un client. Sîntem doi pe două scaune. Dacă ar intra al treilea, ar trebui să aştepte în picioare. Ghidat de explicaţiile dactilografei îl apreciez pe noul client: pentru divorţ. Fumul se îndeseşte din nou. Ceaşcă gîngăveşte iar cum fac şi dreg partidul şi popoul.
- Da, da - comentează tare doamna Nela scuipînd ţigara din gură - ca pula şi cu pizda. Dumnezeii mă-ti!

Noul client rămîne înlemnit. Eu începusem deja să mă acomodez cu stilul doamnei Nela.

În fine, actele copiate sînt gata. Mulţumesc, plătesc. Aş fi vrut să-i sărut mîna doamnei Nela, dar n-am îndrăznit - era prea cătrănită. Îmi pare rău că n-am făcut-o.

În urma mea reuşesc să mai aud o replică a dactilografei:
- Divorţ, nu?