Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aripi pe gresie


Alexandru Gorghe

03.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stătea întins pe pat când l-am văzut. Nu ştiu sigur dacă dormea, nu am putut să îi văd bine faţa din cauza petelor de pe fereastră. Nu ştiu de ce am venit tocmai la el, probabil era singura lumină după care mă puteam ghida în tot negrul ăla mort. Cred că era treaz, de ce ar fi avut lumina aprinsă dacă dormea?

Îmi era destul de frică de tot întunericul ăla. Îmi e ruşine să recunosc fiindcă am împlinit 11 zile, ceea ce mă face, teoretic, o muscă adultă. Şi îţi imaginezi, în mijlocul fobiei am dat de o pată de lumină, normal că am zburat cu toate puterile până la geamul lui. Dar nu ştiam bine cum să mă opresc şi nici nu vedeam unde era geamul, aşa că m-am izbit cu putere de el. Mi-am dislocat o aripă şi am căzut pe plasticul rece şi murdar al pervazului. Probabil izbitura a fost mai puternică decât credeam fiindcă a auzit-o şi el.

A deschis geamul şi a înjurat printre dinţi, spunea ceva de copiii care aruncă pietre, nu am înţeles prea bine. Am profitat de ocazie şi m-am târât înăuntru. A închis geamul şi nu cred că m-a observat. Mă uitam în sus şi îl vedeam destul de neclar, cred că mi se turtiseră ochii de pe partea dreaptă când m-am izbit de geam. Părea puţin supărat sau enervat, dar nu am vrut să-i dau multă atenţie. Am început să mă uit în spatele lui şi sus se vedea becul care mă chema parcă să vin mai aproape. Mi se făcuse, ce-i drept, puţin frig de la atâta zbor şi mă gândeam că mi-ar prinde bine să mă încălzesc puţin la lumina lui. Dar şi el parcă voia asta. Adică nu ştiu dacă era de la un scurtcircuit sau pur şi simplu becul îmi făcea cu ochiul, dar am acceptat avansul.

Mă durea destul de tare aripa aşa că m-am uitat pe pereţi. Spre ghinionul meu, nicio piesă de mobilă pe care să o pot escalada nu se ridica spre tavan. Aşa că am decis să mă urc pe bărbat. Picioarele lui se mişcau teribil de repede şi au început să mă ameţească. M-am gândit să aştept, poate mi se reface aripa, dar mă uitam la becul ăla apetisant şi am decis să trăiesc clipa. M-am pitit pentru un salt mai mare şi am aşteptat să se apropie de mine.

Îl văd cum se apropie, se apropie, se apropie... şi... am sărit.

Şi-a schimbat în ultima secundă direcţia şi am ratat. Sunt turtit de gresia rece, mai departe ca niciodată de becul care încă pâlpâie. Sunt gata să renunţ, când văd cum i se apropie tălpile de mine. Fac o mică săritură şi ajung tocmai pe papucul lui stâng de casă. Se zbătea, cred că s-a prins de prezenţa mea. Dar o iau înainte şi mă prind cu trompa de puful roz şi murdar de pe papuc.

Îşi ridică piciorul în aer şi vrea să mă dezlipească de el cu palma, dar sar pe mâna lui. Am şi uitat de ce vreau să ajung pe creştetul capului lui, momentan vreau să nu se prindă de prezenţa mea acolo. Nu îmi mai rămâne decât o direcţie: în sus. Îşi scutură mâna şi mă aruncă fără să vrea spre tavan, de parcă şi-ar fi transformat braţul într-o catapultă. Avea atâta forţă încât am ajuns pe lustră. Becul e sub mine şi încep să mă încălzesc. Probabil crede că nu mai sunt în casa lui. Totul a mers conform planului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer